Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1745/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1745
Ședința publică din 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 820/19.08.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc toate părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 7511/30/16.10.2007, reclamanții:, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata actualizată în favoarea fiecărui reclamant a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50%, prev. de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat din salariul de bază brut lunar, începând cu luna octombrie 2004 și până la data de 01.02.2007, cu obligarea pârâților la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în baza disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii. Pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare disp. Legii nr. 50/1996 prin prevederile art. 41 din nr.OUG 27/2006.
Reclamanții au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Taf ormulat la rândul său întâmpinare prin care invocă lipsa calității procesuale pasive în cauză, deoarece nu există raporturi de muncă între părți. De asemenea pârâtul a solicitat respingerea unei eventuale cereri de chemare în garanție formulate de Ministerul Justiției ca inadmisibilă, invocând în apărare Legea nr. 500/2002, modificată.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților deoarece art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres acest text prin art. 1 pct. 42, al nr.OG 83/2000, iar acordarea acestui spor neprevăzut de o lege ar depăși limitele puterii judecătorești, aceasta fiind o problemă de legiferare.
Prin încheierea pronunțată în ședință publică de Tribunalul Timiș în data de 15.01.2008 s-a dispus trimiterea dosarului Curții de Apel Timișoara pentru a se pronunța asupra cererilor de abținere.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-. Prin încheierea civilă nr. 32/19.02.2008 curtea a dispus în baza disp. art. 27, pct. 4 Cod procedură civilă, admiterea cererilor de abținere formulate de judecătorii și și de asistenții judiciari și și în consecință a scos cauza de pe rolul Tribunalului Timiș și a înaintat-o spre competentă soluționare Tribunalului C-
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr-.
Reclamanții au formulat precizare de acțiune prin care au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților 1,2,3 la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru timpul efectiv lucrat de fiecare în perioada 01.09.2000-30.09.2004 și în continuare începând cu data de 01.02.2007, sume actualizate conform indicelui de inflație la data plății efective. De asemenea a solicitat obligarea statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la includerea în bugetul Ministerului Justiției a sumelor necesare. Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților 2 și 3 la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă privitoare la sporul salarial menționat.
În apărare au invocat Decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și disp. art. 166, al. 2 din Codul muncii, conform căruia termenul de prescripție prev. la al. 1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. În acest context reclamanții, în baza disp. art. 19, al. 2 din Decretul nr. 167/1958 au solicitat repunerea în termen cu privire la perioada 01.09.2000-01.02.2007.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă pentru perioada 01.09.2000-10.10.2004, conform disp. art. 283 din Codul muncii și Decretul nr. 167/1958, iar în ceea ce privește acordarea sporului de 50% pe viitor, pârâtul a solicitat respingerea acestui petit ca neîntemeiat, instanța depășindu-și astfel limitele puterii judecătorești.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Reșița C-S, a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prescrisă pentru perioada 01.09.2000-10.10.2004.
Prin încheierea nr. 889/25.06.2008, Tribunalul în baza disp. art. II, al. 1 și 2 din nr.OUG 75/2008, cu aplicarea art. I, al. 1, scos cauza de pe rol și a trimis dosarul la Curtea de Apel Timișoara spre competentă soluționare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 224/15.05.2009, curtea a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului C-
Pentru a hotărî astfel s-a avut în vedere Decizia nr. 104/20.01.2009, prin care Curtea Constituțională, a declarat neconstituționale prevederile Art. I și II din nr.OUG 75/2008, ce stabileau o competență specială de soluționare în fond a litigiilor care au ca obiect salarizarea personalului din justiției în favoarea curților de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr. 7511.1/30/17.06.2009.
Prin sentința civilă nr. 820 din 19.08.2009, Tribunalul CSa admis cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată și precizată de reclamanții:, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta și obligați pârâții să-i achite drepturile salariale pentru perioada 09.12.2004 și în continuare. A fost admisă în parte și cererea formulată de reclamantul pentru perioada începând cu 24.-01.2007 și în continuare.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul CSa reținut următoarele:
Văzând adeverința emisă de pârâtul Tribunalul Timiș, de fila 63 dosar înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr-, instanța reține că reclamații sunt angajații Judecătoriei Deta, dintre care, în funcția de grefieri, iar și, în funcția de agent procedural și respectiv șofer.
Față de disp. art. 137 cod procedură civilă, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor urmând aor espinge deoarece Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. 3 din nr.HG 386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pe de altă parte, instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000, republicată, posibila victimă a discriminării poate introduce acțiune direct în instanță prin care să solicite despăgubiri, iar judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Consiliul nu este citat în calitate de pârât, ci în calitate de expert în domeniul nediscriminării, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Instanța constată că acțiunea nu este prescrisă, excepția urmând a fi respinsă, pentru că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna septembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Mai mult, văzând Decizia nr. 830/08 iulie 2008 Curții Constituționale, se reține că: " ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile art. I pct.60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 contravin principiilor constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrate în art.15 alin.(2) și în art.16 alin.(1) din Legea fundamentală.
Pe fondul cauzei, instanța va admite acțiunea reclamanților, angajați în funcția de grefieri, astfel.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr. 334/2001.
Cu privire la reclamanta, angajată în funcția de agent procedural, se reține că inițial a făcut parte din categoria personalului conex, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor la data de 09.12.2004, așa cum stipulează și disp. art. 3, al. 3 din Legea nr. 567/09.12.2004: " Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea funcțiile de agent procedural și aprod." Ca atare acțiunea acesteia va fi admisă în parte, vor fi obligați pârâții să-i plătească drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut, actualizate cu indicele de inflația la data plății efective, începând cu data de 09.12.2004 și în continuare, urmând a respinge pretențiile ce se referă la perioada 01.09.2000 - 09.12.2004, întrucât fiind personal contractual nu exista cadru legal prind salarizarea sa similar cu personalul auxiliar de specialitate.
Referitor la reclamantul, șofer, instanța reține că Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 17/11.01.2006, prevede la art. 3 al. 3 că: "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea funcțiile de agent procedural, aprod și șofer", până la acea dată de 11.01.2006, această funcție fiind în grila personalului contractual. De asemenea art. 60, al. 4 și 5 din Legea nr. 567/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 17/11.01.2006, se prevede că:"salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială. Până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin. 4."
Astfel că prin disp. art. 1 din nr.OUG 8/24.01.2007, se stabilește că: "prezenta ordonanță reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la <LLNK 12004 567 10 202 3 29>art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare."
Față de aceste considerente și în baza disp. art. 3, al. 3 din Legea nr. 567/2004, modificată prin Legea nr. 17/2006 și coroborate cu cele ale nr.OUG 8/2007, instanța va admite în parte acțiunea reclamantului, angajat în funcția de șofer, va obliga pârâții să plătească acestuia drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut, actualizate cu indicele de inflația la data plății efective, începând cu data de 24.01.2007 și în continuare, urmând a respinge pretențiile ce se referă la perioada 01.09.2000 - 24.01.2007, întrucât fiind personal contractual nu exista cadru legal prind salarizarea lui similar cu personalul auxiliar de specialitate.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs.
În recursul declarat de pârâtul Ministrul Justiției, acesta a arătat că instanța a depășit limitele puterii judecătorești. De asemenea a fost reiterată excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei s-a invocat abrogarea art. 47 din Legea 50/1996, precum și faptul că acest articol privea pe magistrați și personalul auxiliar de specialitate, nu și personalul conex.
În drept s-a invocat art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d e procedură civilă.
În recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, acesta a arătat că nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul Ministerului Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea bugetului de stat.
De asemenea s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 16.10.2007, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu poate fi reținută aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
Curtea mai constată faptul că reclamanții și sunt personal conex, astfel încât nu le este aplicabil art. 47 din Legea 50/1996, deoarece, prin decizia nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr. 334/2001.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 820/19.08.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, și va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 01.09.2000-15.10.2004 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
De asemenea va fi respinsă acțiunea formulată de reclamanții și.
Curtea nu poate reține motivele invocate de recurentul Ministerul Finanțelor Publice privind lipsa calității procesuale pasive a sa, întrucât, în situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamant, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie, avându-se în vedere atribuțiile sale prevăzute de Legea 500/2002, nefiind obligat direct la plata sumelor către reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 820/19.08.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 01.09.2000-15.10.2004 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Respinge în tot acțiunea formulată de reclamanții și.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Cu opinie separată
în sensul respingerii excepției
prescripției dreptului material la acțiune
GREFIER,
- -
Red. /18.01.2010
Tehnored / 18.01.2010/2 ex
Prima instanță: și
Tribunalul C-S
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În speță, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /18.01.2010
Tehnored / 18.01.2010/2 ex
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
