Pretentii civile. Speta. Decizia 1746/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1746
Ședința publică din 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva Sentinței Civile nr. 1021/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, I, G, și pârâții intimați Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Tribunalul Mehedinți, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 1021/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr- a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, I, G, ,și a intervenienților și și au fost obligați pârâții Tribunalul Arad, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Justiției și Libertăților să le plătească sporul de confidențialitate de 15 % calculat la salariul de bază brut lunar, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii fiecărui drept salarial și până la plata efectivă, începând cu luna octombrie 2004, în continuare și pentru viitor.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost admisă în parte și cererea intervenientei, fiind obligați pârâții Tribunalul Mehedinți, și Curtea de Apel Craiova, să-i plătească aceleași drepturi salariale pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2006, iar pe cei trei pârâți, antemenționați, să-i plătească același spor salarial începând cu 1 noiembrie 2006, în continuare și pentru viitor, actualizat în aceleași condiții ca mai sus.
A fost respinsă acțiunea reclamanților și intervenientelor formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a depășit excepțiile prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de primul dintre ministere.
Astfel,judecătorii fondului au reținut că reclamanții nu sunt în raporturi de serviciu cu ministerul, ci cu Tribunalul Arad, instituție cu personalitate juridică, în temeiul art. 19 și următoarele Legii finanțelor publice nr.500/2000 și a nr.HG 83/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Libertăților, Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite și atribuția de a deschide finanțarea și vira din contul său, sumele reprezentând credite bugetare, din care se efectuează plățile pentru cheltuieli de personal, ordonatorilor secundari de credite care funcționează la curțile de apel, precum și ordonatorilor terțiari de credite, care funcționează la tribunale, ultimii 2 ordonatori de credite neavând altfel acces la cheltuielile de personal pentru a efectua plata salariilor în instituțiile din subordinea lor.
Tribunalul a mai reținut că acțiunea reclamanților, precum și a intervenientelor este întemeiată pe Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de confidențialitate de 15 % calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, întrucât în sarcina acestora sunt reglementate prin legile speciale privitoare la raporturile de serviciu obligația de confidențialitate cu privire la informațiile pe care le află în exercitarea îndatoririlor de serviciu.
Decizia Înaltei Curți este obligatorie erga omnes astfel cum prevăd dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și fiind publicată în Monitorul Oficial al României doar în cursul anului 2009, nu poate fi pusă problema prescripției acțiunii, întrucât termenul de 3 ani de exercitare a acesteia a început să curgă doar de la data publicării.
În consecință excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenientelor, formulată prin cele două întâmpinări se va respinge.
În condițiile prevăzute de art. 161 alin. 4 din Codul muncii care obligă întotdeauna angajatorul la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea plății salariului, pârâții au fost obligați la plata actualizată a drepturilor salariale acordate.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților,recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 10.07.2009, solicitând modificarea parțială a sentinței supusă reformării,in sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.4 și pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând lipsa de temei legal a sentinței atacate, reiterând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor trei ani calculați de la data nașterii dreptului la acțiune in sens material, cu argumentul că in speță ar fi incidente prevederile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 precum și art. 283 din Codul muncii.
Recurentul mai adaugă că instanța de fond ar fi depășit limitele puterii judecătorești,in sensul că, prin acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006, și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.S-a invocat in recurs și Decizia nr.838/2009 care tranșează conflictul de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească,reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul și Guvernul României, dar și Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile OG nr. 137/2000,ce au servit drept temei al acțiunii reclamanților și intervenientelor.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 73-75, solicitând admiterea recursului Ministerului Justiției și reiterând apărările de fond și excepțiile ridicate in primul ciclu procesual.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit dispozițiilor art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de pârâtul Ministerul Justiției, Curtea reține următoarele:
Într--adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Justiției,potrivit cărora pretențiile reclamanților și intervenientelor exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță nu instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Un argument determinant pentru soluția pe care Curtea urmează s-o pronunța asupra motivului de recurs ce ține de fondului acțiunii reclamanților și intervenientelor este și conținutul Deciziei nr. 46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă J, a statuat că,in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin.1 lit.d) din Legea nr. 303 /2004,privind statutul judecătorilor și procurorilor,raportat la art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004,privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,modificată și completată,judecătorii procurorii,magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%,calculat la indemnizația brută lunară. date asupra chestiunilor de drept de către instanța supremă sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ.
Cât privește modul de rezolvare de către judecătorii fondului a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10.2004-28.05.2005, urmând a reține că pentru respectivul interval de timp despăgubirile solicitate sunt prescrise, prin raportare la momentul introducerii acțiunii principale și ca efect al incidenței in cauză a prevederilor art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, dar și a art.283 alin. 1, lit. c) din Codul muncii, potrivit căruiatermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000, care, in considerarea normelor de drept comun amintite mai sus,dispune cătermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În speță, discriminarea la care au fost supuși prin raportare la celelalte categorii profesionale,prin neacordarea sporului de confidențialitate, a fost săvârșită pentru prima oară prin efectul OG nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 405 /2002, care a acordat acest spor numai unora dintre categoriile socio-profesionale. Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul magistraților și personalului auxiliar,au cunoștințe de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata despăgubirilor rezultate din discriminare, mai ales că prevederile art. 27 din OUG nr. 137/2000 erau deja in vigoare.
Este adevărat că prin Decizia nr. 46/15.12.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă a statuat că magistraților și personalului auxiliar li se cuvin despăgubiri reprezentând sporul de confidențialitate și că hotărârea in discuție a avut rolul de a garanta oarecum succesul unor astfel de acțiuni. Acest lucru nu înseamnă insă că decizia in discuție ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul prescripției, deoarece cauzele care au efectul arătat sunt prevăzuteexpres și limitativîn Decretul nr.167/1958.
In speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că HG nr. 232/2005 conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților (iar nu la despăgubiri), așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
Instanța de recursnuîmpărtășește nici opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă la restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Toate argumentele de fapt și de drept ce au fost amplu prezentate mai sus sunt de natură a susține soluția de admitere a recursului, așa încât, in baza art. 304 ind. 1 și 304 pct.9 /pr. civ.,Curtea va modifică parțial sentința în sensul că va respinge ca prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei 1.10.2004-28.05.2005.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva Sentinței Civile nr. 1021/2009 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei 1.10.2004-28.05.2005.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
cu opinie separată în sensul
respingerii recursului
GREFIER,
- -
Red. /17.12. 2009
Tehnored / /17.12.2009/2 ex
Prima instanță: și
Tribunalul Arad
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În speță nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /18.12.2009
Tehnored /18.12.2009/2 ex
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
