Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 237/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 237
Ședința publică din 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Teorism B împotriva Sentinței Civile nr. 1173/2009 pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și și pârâtul intimat DIICOT - Serviciul Teritorial Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul recurent DIICOT Bad epus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură, la data de 16.02.2010, întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-
Curtea, văzând că s-a solicitat în scris judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, precum și că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat,constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând,contată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 1173/2009 pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr- a fost admisă in parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții,în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT, DIICOT -Serviciul Teritorial Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor, și-n consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare,pentru perioada 01.12.2004-01.04.2006 pentru reclamanții procurori,respectiv pentru perioada 01.09.2005-01.04.2006 pentru reclamanta.
Pentru perioada 01.04.2006-30.07.2008 s-a constatat incidența dispozițiilor prevăzute de art. 1201/pr.civ. privind autoritatea de lucru judecat.
Prin aceeași hotărâre judecătorească,pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate de către reclamanți, a fost respinsă cererea de chemare in garanție formulată de Ministerul Public și a fost respinsă cererea reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a depășit in prealabil excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cu argumentul că pârâtul in discuție, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă sunt aplicabile în speță.
Tribunalul a respins și excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, invocată de pârâtul Ministerul Public, reținându-se conținutul Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale și faptul că prevederile art. I,pct.60 din titlul 1 al Legii nr. 247/2005 contravin principiilor constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea in drepturi a cetățenilor.
In ce privește fondul acțiunii reclamanților,Tribunalul a observat potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Deși acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000, judecătorii fondului au reținut că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului,iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. . că, existând un conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, este necesar a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, Tribunalul a mai reținut și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, prin care recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin C S, recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara,la data de 05.01.2010,solicitând modificarea sentinței supusă reformării,in principal prin respingerea acțiunii față de acest minister pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru justificarea motivelor de recurs,autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Public. Cele două instituții sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Teorism B,care a solicitat modificarea sentinței,admiterea cererii de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,respingerea ca prescrise a drepturilor salariale aferente perioadei01.12.2004-30.07.2005, precum și respingerea cererii privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale in litigiu.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtului DIICOT B,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 /pr.civ. și au vizat faptul că in mod eronat a fost respinsă de către instanța de fond cererea incidentală de chemare in garanție,invocându-se prevederile HG nr. 736/2003,cele ale art.131 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002, in legătură cu sursele de finanțare ale instanțelor judecătorești.
De asemenea,recurentul a mai susținut că au fost ignorate prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și art. 283 din Codul Muncii, fiind in mod greșit soluționată excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune.
DIICOT a susținut că in mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate,actualizate cu rata inflației,in situația in care ministerul d e resort,ca instituție bugetară nu poate să înscrie in bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Intimații reclamanți nu s-au prezentat in instanță și nu au depus întâmpinare, cu toate că au fost citați cu această mențiune in cursul procesului.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând fondul celor două recursuri,prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1, art. 304 ind.1și art. 304 pct.9/pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a despăgubirilor, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
De altfel, instanța de recurs reține că sentința supusă reformării nu conține vreo dispoziție de obligare in solidar a pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, alături de ceilalți pârâți,împrejurare care îngăduie concluzia că soluția pronunțată asupra excepției lipsei de legitimare procesual pasivă a vizat doar petitul privind obligarea recurentului la alocarea de fonduri.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
Asupra recursului declanșat de pârâtul DIICOT B referitor la modul in care instanța de fond a soluționat excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune in sens material, Curtea reține că sunt întemeiate criticile recurentului pentru următoarele considerente:
Instanța de recurs observă că in privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față, este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.Aceasta de vreme ce reclamanții au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata drepturilor recunoscute prin Legea nr. 50/1996, dar nu au acționat in termenul legal de prescripție.
Un motiv in plus in sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamanților s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr.XXI (21) din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 in raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează in considerentele deciziei ante menționate că, înainte de a fi sesizată,unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Curtea mai observă că chiar pe perioada in care OUG nr. 83/2000 fost in vigoare,nimic nu-i împiedica pe reclamanți să-și valorifice drepturile,uzând in același timp de instrumentele legale pentru declararea neconstituționalității acestui act normativ.
Nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești, nu poate constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripției.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că,după împlinirea acestui termen,dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că, pe de- parte,HG nr. 232/2005 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru o parte din drepturile salariale ale reclamanților,mai precis cele aferente anilor 2000-2002,iar pe de altă parte,actul normativ conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției parțiale a dreptului material al reclamanților pentru pretențiile aferente perioadei 01.12.2004-28.05.2005 trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, sunt prescrise pretențiile aferente perioadei 2000-2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii și art. 6 din CEDO.
Cererea incidentală de chemare in garanție a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă corect de prima instanță in considerarea calității de pârât a respectivului minister. Ori,in contextul in care Ministerul Finanțelor Publice a fost deja obligat să aloce Ministerului Public fondurile bănești destinate plății către reclamanți a drepturilor salariale in litigiu,interesul recurenților de a critica soluția asupra cererii incidentale este cel puțin discutabilă.
In fine,Curtea observă că, prin ultimul motiv de recurs, DIICOT nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite in sarcina lor prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale,imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorii recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure intr-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă,chiar dacă prin aceasta se constată o creanță in sarcina autorităților publice.
In considerarea argumentelor de fapt și de drept mai sus reținute,Curtea va face aplicarea prevederilor art. 304 ind. 1, art. 304 pct.9 și art. 312 alin.1 /pr.civ, sens in care va admite recursurile declarate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice CS, căruia soluția ce urmează a fi pronunțată in speță îi profită in mod evident, va modifica parțial sentința recurată în sensul că va admite doar în parte acțiunea principală și va respinge pretențiile reclamanților cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 01.12.2004-28.05.2005, ca prescrise. Va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și DIICOT împotriva Sentinței Civile nr. 1173/2009 pronunțată de Tribunalul C-S în Dosarul nr-.
Modifică parțial sentința recurată, în sensul că respinge ca prescrise pretențiile reclamanților și, aferente perioadei 01.12.2004-28.05.2005.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER,
- -
Cu opinia separată a d-nei jud., în sensul respingerii recursurilor.
Red. /04.03. 2010
Tehnored // 04.03.2010/9 ex/7 com.
Prima instanță: jud. și - Tribunalul C-S
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Decizia se comunică:
Pârâtului recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S
Pârâtului recurent - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Teorism
Reclamanților intimați, și
pârâtului intimat DIICOT - Serviciul Teritorial Timiș
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
