Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 700/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
- revizuire -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 700
Ședința publică din 21 mai 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 3: Plăcintă Dochița
Grefier: - -
Pe rol judecarea cererii de revizuire formulată de revizuientulMinisterul Justiției și Libertăților, cu sediul în municipiul B,-, sector 5, prin reprezentanții săi legali, împotriva deciziei nr.729din27 mai 2008,pronunțată de Curtea de Apel Suceava - secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-.
La apelul nominal au lipsit reprezentanții revizuientului, reprezentanții intimaților Tribunalul Suceava, Ministerul Finanțelor Publice B, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, precum și intimații, -, - și.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, instanța constatând cererea de revizuire în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr- din 24 februarie 2009, Ministerul Justiției și Libertăților a cerut revizuirea deciziei nr. 729 din 27 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.
În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că decizia civilă nr. 729 din 27 mai 2008 este contrară deciziei nr. 1325 din 4 decembrie 2008, pronunțată de Curtea Constituțională, care are importanță în dezlegarea pricinii și constituie un înscris nou descoperit după pronunțarea deciziei.
S-a arătat că decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 23 decembrie 2008 iar dacă aceasta ar fi fost depusă la dosar în momentul soluționării cauzei, soluția ar fi fost cu totul alta, având în vedere că nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă care să conducă la situația în care toți judecătorii și procurorii, indiferent de gradul instanței unde își desfășoară activitatea, să beneficieze de același coeficient prevăzut pentru procurorii DNA și DIICOT.
A arătat Ministerul Justiției și Libertăților că a învederat și instanței de recurs prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de reclamanții intimați, că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Apărările Ministerului Justiției au fost confirmate și de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 355/2007, prin care acest organism a statuat în sensul celor invocate de Ministerul Justiției și Libertăților în recurs, că faptele prezentate de petenți nu constituie discriminare, în conformitate cu prevederile nr.OG 137/2000.
Astfel, așa cum s-a arătat în cuprinsul întâmpinării aflate la dosar, prin acordarea unor drepturi salariale de către instanță prin constatarea unei discriminări izvorâtă din lege, instanțele își depășesc atribuțiile constituționale și legale.
Or, prin decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că "dispozițiile nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
De asemenea, Curtea Constituțională reține și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție și Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective".
Așadar, cu toate că această decizie a Curții Constituționale a fost adoptată ulterior pronunțării deciziei nr. 729 din 27 mai 2008, cele reținute de Curtea Constituțională confirmă interpretarea și susținerile Ministerului Justiției și Libertăților din cuprinsul întâmpinării formulate, în sensul existenței unei depășiri a atribuțiilor constituționale de către instanțele de judecată, prin crearea și punerea în aplicare prin hotărâri judecătorești a unor norme legale noi.
În această ordine de idei examinarea acestui motiv de revizuire apare nu doar ca obligatorie pentru instanța de recurs, ci esențială în soluționarea temeinică a litigiului, în acord cu normele constituționale.
A solicitat admiterea cererii de revizuire, desființarea deciziei atacate și modificarea sentinței prin respingerea acțiunii formulate de reclamanți.
Examinând cererea de revizuire formulată de Ministerul Justiției și Libertăților sub aspectul motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, sub nr. 6540/86 din 29.10.2007, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Suceava, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se recunoască discriminarea, să se calculeze și să se calculeze și să se plătească drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile reclamanților și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT, ținând seama și de funcțiile deținute de unii dintre reclamanți, echivalente cu cele similare din cadrul DIICOT și DNA începând cu luna aprilie 2006 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor încasate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că modul de selecție al procurorilor în cadrul DIICOT și DNA în baza unui interviu la care poate participa orice procuror cu o vechime de doar 6 ani în funcția de procuror - în timp ce pentru a fi promovat în mod obișnuit la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vechimea minimă este de 8 ani - ridică aspecte de discriminare față de ceilalți procurori din cadrul parchetelor obișnuite care, pentru a fi promovați la gradul de procuror de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să parcurgă toate treptele ierarhice.
Au mai arătat că procedeul de selecție stabilit pentru procurorii DIICOT și DNA, precum și modalitățile de promovare prin interviu sunt discriminatorii în raport de ceilalți procurori, precum și de judecătorii de la curțile de apel și instanțele inferioare, dar și modalitatea de salarizare stabilită pornind de la coeficientul de multiplicare 19 aplicată la indemnizația stabilită. În acest sens, s-a arătat că modalitățile de salarizare creează o inegalitate vădită între nivelul indemnizațiilor acordate judecătorilor și procurorilor de la instanțele și celelalte parchete care, pentru a ajunge la nivelul de salarizare al procurorilor DIICOT și DNA trebuia să parcurgă prin examen treptele ierarhice, situații în contradicție cu principiul consacrat prin art. 16 din Constituție și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol la Convenție, fiind menținut astfel în continuare sporul de 30% și 40% acordat anterior adoptării nr.OUG 27/2006 numai unor categorii de magistrați.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, întrucât DIICOT și DNA reprezintă structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât salarizarea este identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu are calitatea de ordonator de credite și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Tribunalul Suceava, prin sentința civilă nr. 1480 din 6.12.2007, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar pe fondul cauzei a respins acțiunea reclamanților.
Prin considerentele sentinței, Tribunalul Suceavaa reținut că, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate de a achita sumele la care a fost obligat prin sentința pronunțată de tribunal.
Ori, în situația în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu ar fi fost obligat la rectificarea bugetului cu sumele necesare pentru repararea prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de puterea executorie.
Pe fondul cauzei, tribunalul a evocat dispozițiile art. 16 din Constituție, dar a apreciat că în considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și eliberare din funcție, dar mai ales a atribuțiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea și privațiunile fiecărei funcții, fără a se aduce atingere principiului egalității, reglementat de art. 16 din Constituție sau reglementările internaționale.
S-a mai argumentat că în considerarea atribuțiilor diferite legate de specializarea în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în ceea ce privește DIICOT, conform art. 1 din Legea nr. 508/2006, respectiv în combaterea infracțiunilor de corupție, conform art. 80 din Legea nr. 304/2004 în ce privește DNA, legiuitorul a prevăzut ca aceste structuri să funcționeze în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (DIICOT) sau ca structură autonomă, coordonată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (DNA), cu stabilirea pentru procurori a unei salarizări diferite, conform pct. 6 - 13 din anexa la.OUG nr. 27/2006, respectiv la nivelul procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Drept consecință, instanța de fond a concluzionat că nu se poate reține existența unui tratament diferențiat în sensul art. 2 din nr.OG 137/2000 în ce privește salarizarea judecătorilor față de procurorii din cadrul DIICOT, respectiv DNA, diferențele de salarizare fiind justificate de necesitatea specializării și particularitățile în domeniul în care funcționează, respingând ca nefondată acțiunea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
În susținerea recursului, reclamanții au arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut inexistența unui tratament discriminator, în sensul art. 2 din nr.OG 137/2000 în ce privește salarizarea judecătorilor față de procurorii din cadrul DIICOT și DNA, justificând diferențele de salarizare de necesitatea specializării și a particularității activității, invocând prevederile Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, astfel încât tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile și nu neapărat în situații similare.
Au fost evocate dispozițiile art. 11 din nr.OUG 27/2006 și art. II din Legea nr. 47/2007, prin care procurorilor din cadrul DIICOT și DNA li s-a stabilit o salarizare la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu eliminarea criteriilor stabilite pentru ceilalți magistrați, respectiv vechimea în magistratură, nivelul instanțelor și parchetelor, precum și vechimea minimă necesară accesului la respectivul nivel al parchetului, stabilită la 8 ani, conform art. 44 lit. c din Legea nr. 303/2003.
Au mai susținut că prin aceste criterii diferite s-a instituit un sistem dublu de salarizare, nefiind respectate criteriile de tratament egal la salarizare, astfel încât procurorilor din cadrul DIICOT și DNA li s-a acordat un nivel privilegiat la salarizare, cu toate că nu îndeplinesc condiția minimă de vechime necesară pentru promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ori, asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DIICOT și DNA cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime în magistratură este o măsură discriminatorie.
A fost evocată și decizia nr. 51/2007 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele judecătorești, conform art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, prin care instanța supremă a statuat că "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesar pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhică este lipsită de justificare obiectivă, rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile specifice".
Prin decizia nr. 729 din 27 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceavas -a dispus următoarele:
S-a admis recursul declarat de reclamanții:, și, împotriva sentinței nr. 1480 din 6 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă și, în rejudecare, s-a admis acțiunea reclamanților.
Au fost obligați pârâții la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor de la DNA, DIICOT (prevăzută în Anexa A art. 6 - 13 din nr.OUG 27/2006), corespunzător funcțiilor exercitate și drepturilor salariale încasate începând cu data de 1.04.2006 și până la încetarea stării de discriminare, actualizate la rata inflației.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Suceava la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă.
În fine a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanții au calitatea de judecători la Tribunalul Suceava, făcând parte din categoria personalului din unitățile din justiție, instanțele fiind finanțate de la bugetul de stat, conform dispozițiilor Legii nr. 304/2004, salarizarea acestora fiind stabilită prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, urmată de nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform expunerii de motive din nr.OUG 27/2006, această reglementare a fost emisă pentru a se asigura salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor, așa cum s-a stabilit și prin cap. VI pct. 33 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005 - 2007, aprobată prin nr.HG 232/2005, ținându-se cont și de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care au beneficiat de sporul de 40% și cei care nu au beneficiat de acest spor.
Conform art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6 - 13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Analizând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG 27/2006 s-a remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004) și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza nr.OUG 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
Nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Așadar, vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, acest element explicit și implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
S-a confirmat astfel că, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul DNA și DIICOT) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a reținut și faptul că apartenența procurorilor DNA și DIICOT la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 11 din nr.OUG 27/2006, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de DNA și DIICOT) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, s-a apreciat ca discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din DNA și DIICOT.
În același sens s-a luat în considerare argumentele reținute în cuprinsul Deciziei nr. VI a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 15.02.2007, referitor la salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și ale dispozițiilor art. 28 alin. (4) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 15 mai 2007 în care Înalta Curte reține: "criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, ( sporul de 30%, respectiv 40%) în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori și judecători erau desemnați să le soluționeze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți magistrații din parchete și instanțele judecătorești în întregul lor, procurori, judecători și magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție necesita aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignora nu numai dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum și pe cele ale art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății. Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției care impune criterii noi de competența și performanța pentru toate categoriile de magistrați, nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilității lor în înfăptuirea actului de justiție. Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire. Rezultă, deci, că distincția ce se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Așadar, prin decizia enunțată, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).
În consecință, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților a rezultat și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 din această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin. 1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Conform dispozițiilor alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ, se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentale) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și DIICOT.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii DNA și DIICOT nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 are aceeași calificare.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA sau DIICOT.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară, întrucât conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
Revizuientul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat ca temei în drept al prezentei cereri de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul d e procedură civilă.
Potrivit art. 322 alin. 5 din Codul d e procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când se evocă fondul se poate cere "dacă după darea hotărârii sau descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".
Arată revizuientul în cerere că decizia nr. 729 din 27 mai 2008 este contrară deciziei nr. 1325 din 4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională care are importanță în dezlegarea pricinii fiind un înscris nou descoperit după pronunțarea deciziei.
Analizând motivele arătate în cererea de revizuire Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională se constată că aceasta nu a constituit un temei al hotărârii a cărei revizuire se cere așa cum o cer expres dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II - a din Codul d e procedură civilă, decizie care ulterior să fi fost desființată sau modificată.
Analizând cronologic situația hotărârilor se observă că la data pronunțării deciziei nr. 729 din 27 mai 2008 a cărei revizuire se cere decizia Curții Constituționale nu exista pentru a fi întrunite condițiile art. 322 pct. 5 teza I-a din Codul d e procedură civilă.
Mai mult de atât se constată din analiza deciziei a cărei revizuire se cere că instanța de recurs a reținut ca temeiuri a admiterii acțiunii formulate de reclamanți și dispozițiile Constituției României, Codului muncii, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale persoanelor, Convenției privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, referitoare la discriminare, nu numai a dispozițiilor nr.OUG 137/2000 constatate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008 a Curții Constituționale.
Față de cele ce preced, Curtea urmează ca în baza art. 322 din Codul d e procedură civilă și următoarele, să respingă cererea de revizuire formulată de Ministerul Justiției și Libertăților, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuientulMinisterul Justiției și Libertăților, prin reprezentanții săi legali, împotriva deciziei nr.729din27 mai 2008,pronunțată de Curtea de Apel Suceava - secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Pt. jud. -, aflat în
semnează președintele instanței.
Red.
Tehnored.
Ex. 2 / 19.06.2009
Președinte:Sas LauraJudecători:Sas Laura, Biciușcă Ovidiu, Plăcintă Dochița
