Drepturi salariale (banesti). Decizia 1879/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.1879
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
- --- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,--14, sector 5 și pârâtul-chemat în garanție Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, cu sediul în B,-, județ B împotriva sentinței civile nr.576 din 3 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -- și --, intimații-intervenienți, -, toți cu domiciliul ales la Înalta Curte de Casație și Justiție, în B,-, Camera 507, sector 2 și intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că pârâții, prin motivele de recurs, au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului București, reclamanții, în calitate de procurori și --, --, în calitate de grefieri la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Judiciară - au chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pa lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate discriminarea reclamanților cauzată de prevederile art. 14 alin 1 din Legea nr. 228/2003 modificată,coroborate cu prevederile art. 1 alin. 2 lit. e pct. i și ale art. 27 din OG nr. 137/2000 republicată și cu dispozițiile OUG nr. 27/2006 aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007;să se anuleze situația creată prin discriminare prin acordarea unor despăgubiri în cuantum de 15% din salariul de bază lunar pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând echivalentul sporului de confidențialitate începând cu 01.12.2004, la zi, iar pentru începând cu 01.09.2005, la zi și pe viitor, sume ce vor fii reactualizate cu indicele de inflație de la data executării efective;să fie obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să efectueze mențiunile corespunzătore în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să asigure sumele necesare acordării acestor despăgubiri.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit art.1 din Legea nr.303/2004 magistratura este activitatea judiciară desfășurata de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
De asemenea, s-a susținut că în conformitate cu art.4 alin.1 din același act normativ, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, printre altele, să respecte Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor, iar potrivit art.15 din acest Cod, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în aceasta calitate, stipulându-se și faptul că în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incita instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament.
Reclamanții au mai invocat și dispozițiile art.10 din Legea nr.303/2004, care statuează că magistraților le este interzis să își exprime în mod public opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, precum și ale art.99 lit. d) din aceeași lege, în care se prevede că nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter constituie abatere disciplinară.
Au mai susținut reclamanții că în ceea ce privește confidențialitatea, aceasta este reglementată și pe plan internațional, fiind unul din principiile fundamentale adoptate de Congresul al VII-lea al Națiunilor Unite privind prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, desfășurat la Milano în perioada 26.08.-06.09.1985, aprobate ulterior prin Rezoluțiile Adunării Generale nr.40/32/29.11.1985 si 40/146/13.12.1985, stabilindu-se că judecătorii au obligația de a păstra secretul profesional în ceea ce privește deliberările și informațiile confidențiale dobândite în timpul exercitării altor atribuții profesionale decât ședințele de judecată publice și nu vor fi obligați să depună mărturie în astfel de cauze.
Totodată, s-a arătat că dispozițiile de mai sus sunt în concordanță și cu prevederile art.12 pct.(b),(d) si (f) din Legea nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, care exceptează de la dreptul general de acces al cetățenilor, prevăzut de art.1, printre altele:informațiile privind deliberările autorităților, informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii, precum și informațiile privind procedurile judiciare,dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil, interesului legitim al oricăreia din părțile implicate în proces.
S-a mai învederat că în favoarea unor categorii de salariați s-a prevăzut, fie prin acte normative speciale, fie în baza anumitor proceduri, dreptul corelativ la un spor de confidențialitate, arătându-se pe larg care sunt aceste categorii de salariați și actele normative în baza cărora beneficiază de acest spor apreciindu-se de către reclamanți că, în condițiile în care și aceștia au aceeași obligație de confidențialitate ca și categoriile socio-profesionale exemplificate, fără a beneficia însă de dreptul corelativ recunoscut acestora, contrar prevederilor art.73 din Legea 303/2004, s-a încălcat principiul tratamentului egal și al nediscriminării consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României.
În ceea ce privește compensația bănească acordată categoriilor de salariați obligate la confidențialitate prin natura activității pe care o desfășoară, s-a susținut că aceasta trebuie apreciată ca fiind legitimă, rezonabilă și echitabilă pentru că această obligație le limitează libertatea de exprimare și cu toate că se află într-o situație analogă, magistraților nu li s-a acordat o compensație rezonabilă și echitabilă cu același titlu, ceea ce reprezintă o excludere bazată pe criteriul categoriei sociale și care are ca efect înlăturarea recunoașterii folosinței și exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege în domeniul economic și social, constituind o defavorizare pe criteriul apartenenței la o anumita categorie.
Reclamanții au invocat și dispozițiile art.1 alin.2 lit. (e) pct. (i) din OG nr.137/2000 în care se consacră principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, principiu care este garantat în special și în exercitarea dreptului la muncă, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la salariul egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare apreciindu-se că deși scopul urmărit - păstrarea caracterului confidențial al unor informații cunoscute cu prilejul exercitării atribuțiilor de serviciu - este legitim, metoda de atingere a acestuia nu este una adecvată, deoarece obligația instituită în sarcina reclamanților, în calitate de procurori, nu a fost însoțită de o recunoaștere a dreptului corelativ, legiferat altor categorii socio-profesionale, fiind astfel încălcat principiul proporționalității și al marjei de apreciere de care poate dispune Statul.
În acest sens, reclamanții au invocat și practica Curții Constituționale, respectiv o serie de decizii, la ale căror considerente s-a făcut trimitere.
În legătură cu pârâtul Ministerul Finanțelor, s-a arătat că acesta are calitate procesuală pasivă deoarece, în conformitate cu prevederile art.1 din OUG nr.22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli în care se încadrează obligația de plata respectivă.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune și pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței, pârâtul a arătat că reclamanții și-au întemeiat solicitările pe dispozițiile O G nr.137/2000 care, la articolul 27, precizează că persoana care se considera discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun, fiind așadar de competența judecătoriei soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ. În această situație, acțiunea reclamanților, fiind o acțiune în pretenții, se timbrează la valoare potrivit dispozițiilor Legii nr.146/1997.
Așa fiind, pârâtul a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sector 5
Același pârât a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.12.2004 - 14.02.2005, având în vedere dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și raportat la data introducerii acțiunii.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținând că admiterea acțiunii ar echivala cu adăugarea de către instanță la legea specială de salarizare a funcționarilor publici.
Prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților, în considerarea faptului că au fost discriminați de prevederile Legii nr.446/2006 s-ar proceda la adăugarea la textul Legii nr.188/1999, schimbându-se în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
În plus, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a soluționat o cauză care are ca obiect constatarea discriminării prin neacordarea personalului din autoritatea judecătorească a sporului de 15% pentru confidențialitate, pronunțând în acest sens Hotărârea nr.437/05.11.2007 prin care nu au fost reținute aspecte care intră sub incidența art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Se conchide că în cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15%, existând o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale altor funcționari, care beneficiază de acest spor.
Totodată, se arată că reclamanții au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art.3 din Legea nr.444/2006 începând cu anul 2004, însă actul normativ a intrat în vigoare la data de 01.02.2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactivității legii, respectiv dispozițiilor art.15 alin.2 din Constituția României.
Pârâtul a mai susținut că reclamanții nu sunt nici funcționari publici cu statul special și nici personal civil într-o instituție militară, astfel că acestora nu li se poate recunoaște dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate menționat în actele normative precizate în acțiune.
Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea, Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților, cererea fiind întemeiată în drept pe art. 60-63 Cod pr.civilă.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor pârâtului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul fiind născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive ținând cont de dispozițiile OG nr.137/2000.
Prin încheierea din 04.06.2008, Tribunalul Bucureștia dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului spre competentă soluționare la Tribunalul Buzău, ca urmare a admiterii cererii de strămutare dispusă de Înalta de Casație și Justiție prin încheierea nr.2459/11.04.2008, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr-.
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice B, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Buzău în raport de prevederile OUG nr.75/2008.
De asemenea, s-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive față de acțiunea reclamanților arătându-se că acest minister este ordonator principal de credite, ca și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești solicitate de către angajații altor instituții publice.
În privința cererii de chemare în garanție, s-a arătat că o asemenea cerere nu poate fi admisă în cadrul unui litigiu de muncă întrucât raporturile de muncă au existat între instituția angajatoare, alta decât MFP și reclamanții din litigiu.
De asemenea, s-a susținut că în speță nu sunt întrunite condițiile stabilite de art.60 alin.1 Cod pr.civilă, lipsind obligația de garanție sau restituire a MFP, în eventualitatea admiterii cererii reclamanților, cererea de chemare în garanție fiind netemeinică.
Prin sentința civila nr.930/24.09.2008, Tribunalul Buzăua declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de APEL PLOIEȘTI având în vedere dispozițiile art. I alin.1 din OUG nr.75/2008 prin care s-a stabilit că: cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul salarizat potrivit OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea 45/2007, precum și potrivit OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea 247/2006, cu modificările ulterioare, sunt soluționate în primă instanță de curțile de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL PLOIEȘTI sub nr-, iar la aceasta instanță au formulat cerere de intervenție în interes propriu, numiții, și solicitând obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Ministerul Finanțelor Publice la plata sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar începând cu luna decembrie 2005 la zi și pentru viitor -indicându-se concret, pentru fiecare intervenient, perioadele pentru care s-au solicitat drepturile și locul de muncă al fiecăruia - sume actualizate cu indicele de inflație la data executării efective, obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să asigure sumele necesare.
Curtea de APEL PLOIEȘTI, prin sentința civilă nr.40/10.02.2009, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de APEL PLOIEȘTI, invocată din oficiu, în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr.104/20.01.2009, constatând că, în speță, competența soluționării cauzei revine în primă instanță Tribunalului Buzău și ivindu-se conflictul negativ de competență între cele două instanțe, Tribunalul Buzău și Curtea de APEL PLOIEȘTI, cauza a fost trimisă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Prin decizia nr.3757/23.03.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 576 din 3 iunie 2009, Tribunalul Buzăua respins excepția de necompetență materială a instanței invocată de B și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași minister invocată de acesta.
Prin aceeași sentință, a fost admisă în parte acțiunea, iar pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să acorde reclamanților, -, -- și -- sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 22.01.2005 - la zi, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflație până la data plății efective și pe viitor; pentru reclamanta sporul de 15% începând cu data de 1.09.2005 la zi, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflație până la data plății efective și pe viitor; pentru intervenienții și, sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna decembrie 2005 - la zi, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflație la data executării efective și pe viitor; pentru intervenientul pentru perioada decembrie 2005 - 15.03.2007; pentru intervenientul pentru perioada decembrie 2005 - la zi, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflație la data plății efective și pe viitor.
Prin aceeași sentință, s-a respins cererea pentru intervenientul în ce privește perioadele 15.03.2007 - 8.10.2007 și 8.10.2007 - la zi și pe viitor.
De asemenea, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenienților cu privire la sporul de 15%, iar Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să asigure sumele necesare acordării acestor fonduri.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepțiilor invocate, următoarele:
Excepția necompetenței materiale a instanței a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă pe motiv că prin decizia nr.104/20.01.2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art.I și II din OUG nr.75/2008, astfel că nu mai poate fi înlăturată competența materială a tribunalului, prev.de art.2 pct.1 lit.c Cod pr.civilă, decizia respectivă având caracter general obligatoriu după pronunțarea acesteia.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a respins-o întrucât calitatea procesuală pasivă a acestei instituții are la bază dispozițiile art.1 din OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, ce se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, în care se încadrează obligația de plată respectivă.
S-a mai reținut că potrivit Legii nr.500/2002, HG nr.208/2005 și HG nr.386/2007, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, rolul acestui minister fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că pretențiile formulate de reclamanți și intervenienți sunt fondate în parte.
Astfel, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.3 și 4 alin.1 din Legea nr.304/2004, raportat la art.15 din Codul d eontologic, personalul din unitățile de justiție are obligația profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate în cadrul executării raporturilor de muncă.
S-a mai reținut că prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de această categorie de personal implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale constând în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor și a colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, iar obligația de confidențialitate și corelativ, recunoașterea unui spor (drept salarial), a fost recunoscută și personalului ce lucrează în cadrul unităților bugetare, conform unor acte normative, ce au fost indicate.
S-a concluzionat că toate persoanele din cadrul unităților bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic (atipic) de muncă, generat de Codul Muncii, fiind supuși obligației de fidelitate, așa cum prevăd disp.art.295, art.1 alin.1 din Codul Muncii, contractele colective și individuale de muncă, cât și Regulamentele de organizare și funcționare a parchetelor, iar în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul salarial.
S-a mai arătat că și pentru reclamanți, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică, expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul Muncii ), corelativ îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți, astfel că instituind obligația sinalagmatică profesional, de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată, pe cale de analogie a legii.
Acordarea acestor sporuri solicitate nu poate fi confundată cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 din Codul Muncii.
În raport de aceste considerente, acțiunea și cererea de intervenție au fost admise în parte, în sensul celor sus-arătate.
Referitor la intervenientul, instanța i-a admis numai în parte cererea de intervenție, pentru perioada decembrie 2005 - 15.03.2007, în care a funcționat ca procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respingându-se cererea pentru perioada 15.03.2007 - 8.10.2007 și 8.10.2007 - la zi, cât a fost detașat la Parlamentul României - Camera Deputaților și respectiv, la Ministerul Administrației și Internelor. S-a avut în vedere că sporul de confidențialitate pentru perioada 15.03.2007 - 8.10.2007 se cuvine în raport de calitatea acestuia, de procuror, pe când, în cazul detașării, se dispune schimbarea temporară a locului de muncă în scopul executării unor lucrări în interesul autorităților publice la care s-a detașat, îndeplinind altă funcție publică decât cea caracteristică funcțiilor de jurisdicție cu care este investit ca procuror.
S-a arătat că această soluție rezultă și din interpretarea disp.art.58 din Legea nr.303/2004, care la alin.3 statuează că în perioada detașării, judecătorii și procurorii își păstrează calitatea de judecător și procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat, iar când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este detașat sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară și celelalte drepturi bănești.
Or, a reținut tribunalul, în speță, intervenientul nu a făcut dovada că pe postul detașat salariul a fost inferior și prin decizia de detașare s-a menționat că își păstrează indemnizația de încadrare și celelalte drepturi cu caracter permanent ce le-a avut în calitate de procuror.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP
În recursul său, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția primei instanțe ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.4, 9 și art. 3041Cod pr. civilă.
Susține recurentul că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, însă prin decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, s-a constatat că disp.art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și disp.art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe, iar decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie.
Se mai susține că în mod nelegal s-a dispus plata și pe viitor a drepturilor solicitate, adăugându-se la legea specială de salarizare, instanța cenzurând soluția aleasă de legiuitor și acordând reclamanților drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați și tot greșit a dispus prima instanță obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxilar de specialitate, acțiunea fiind nefondată.
Arată recurentul că prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților pe considerentul că au fost discriminați de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005, privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002, s-a procedat la adăugarea la textul OUG nr.27/2006, al Legii nr.567/2004 și al OUG nr. 8/2007, schimbându-se sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor, în cauza de față lipsind o dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Se mai arată că reclamanții au invocat, pentru acordarea sporului, art.3 din Legea nr.444/2006, aprobată prin OG nr.19/2006, act normativ ce a intrat în vigoare la 1.02.2006, cererea reclamanților contravenind principiului neretroactivității legii, iar textul OG nr. 19/2006, aprobată prin Legea nr. 446/2006, se referă doar la cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, reclamanții nefăcând parte din niciuna din aceste categorii.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu rata inflației, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, în ceea ce privește solicitarea intimaților privind plata drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, se solicită respingerea acesteia ca nefondată în raport de dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă din care reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, astfel că sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
În recursul său, Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B, a criticat hotărârea primei instanțe ca nelegală invocând disp.art. 304 pct.9, art. 304 pct. 5 și art. 3041Cod pr.civilă.
Susține recurentul că în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a acestuia, prima instanță nu a motivat în niciun fel soluția de admitere a cererii, fiind încălcate dis. art. 261 pct. 5 Cod pr.civilă, neținându-se cont de apărările formulate de recurent.
Se mai învederează că potrivit doctrinei juridice, cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cadrul acțiunilor personal nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă întrucât raporturile de muncă au existat între instituția angajatoare, alta decât Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții din litigiu, astfel că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată.
Totodată, se susține că în speță nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 60 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, lipsind obligația de garanție sau restituire a MFP, în eventualitatea admiterii cererii reclamantului, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat sumele solicitate de reclamanți conform prevederilor legale, nu- conferă acestuia nicio garanție legală din partea MFP pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport juridic izvorât din contractul de muncă.
O altă critică se referă la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a MFP, al cărui rol este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat numai pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare acestora, recurentul neputând fi obligat la plata salariilor angajaților altor instituții publice.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea sentinței, cerându-se judecarea cauzei și în lipsă
Deși legal citați cu această mențiune, intimații nu au formulat întâmpinare cu privire la recursurile declarate în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, iar recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se reține că prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, admițându-se recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară a disp.art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Decizia sus-menționată, a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege.
Critica privitoare la greșita acordare pe viitor a drepturilor este, de asemenea, neîntemeiată întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.495/16.07.2009, despăgubirile trebuie să fie date până la încetarea situației de discriminare.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții și intervenienții au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
Neîntemeiată este și critica privitoare la greșita obligare a pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Astfel, disp.art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 invocate de recurentul-pârât sunt cuprinse în Capitulul II al legii, ce vizează actele pe baza cărora se întocmește carnetul de muncă și condițiile de valabilitate a acestora.
În speță, sunt aplicabile însă prevederile art.1 din Decretul nr.92/1976 conform cărora carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta, precum și alte mențiuni, în condițiile legii, ca și dispozițiile cuprinse în art.6 din același act normativ, care statuează că modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta într-un anumit termen expres prevăzut de lege.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus-arătate, Curtea privește recursul acestui pârât ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B, se reține că într-adevăr, prima instanță nu a motivat în considerentele sentinței care sunt argumentele pentru care a fost admisă cererea de chemare în garanție, nefăcând referire nici la motivele pentru care a înlăturat apărările formulate cu privire la această cerere de către recurent, la prima instanță, prin întâmpinarea depusă la dosar.
Potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice - este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, întemeiată pe disp.art. 60 Cod pr.civilă, într-un proces ca cel de față, astfel încât cererea de chemare în garanție a fost greșit admisă de prima instanță.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice vizând chemarea acestuia în judecată în calitate de pârât, soluția primei instanțe, care a respins această excepție, este, de asemenea, greșită, întrucât raporturile juridice deduse judecății sunt raporturi specifice dreptului muncii, reclamanții și intervenienții învestind instanța cu soluționarea unui conflict de muncă, așa cum este definit de art.248 Codul Muncii, Ministerul Finanțelor Publice neavând calitatea de angajator, astfel încât nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru salariații altor instituții publice.
Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții directe legate de plata drepturilor respective către reclamanți și intervenienți, care nu îi sunt și nu i-au fost salariați, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat.
Prin urmare, nu există identitate între persoana Ministerului Finanțelor Publice și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, iar acțiunea și cererea de intervenție trebuia respinse față de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B, ca fondat, astfel că în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, iar conform art.312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă, va modifica în parte sentința în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și va respinge acțiunea și cererea de intervenție față de acesta ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
De asemenea, urmează a fi respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,--14, sector 5, împotriva sentinței civile nr.576 din 3 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -- și --, intimații-intervenienți, -, toți cu domiciliul ales la Înalta Curte de Casație și Justiție, în B,-, Camera 507, sector 2, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1 și recurentul-pârât-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, cu sediul în B,-, județ
Admite recursul declarat de pârâtul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, cu sediul în B,-, județ B, împotriva aceleiași sentințe civile nr.576 din 3 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respinge acțiunea și cererea de intervenție față de acesta ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 octombrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
--- - --- - --- -
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/FA
17 ex./16.11.2009
f--Trib.
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Elena Simona Lazăr
