Drepturi salariale (banesti). Decizia 206/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 206/R-CM
Ședința publică din 05 Martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Constantina Duțescu JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
JUDECĂTOR 3: Florica
Judecător: -
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, cu sediul în B, sector 5,-, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR - PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.795/CM din 28 noiembrie 2007,pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile procesuale.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat judecarea în lipsă.
Având în vedere că procedura este îndeplinită și că părțile procesuale au solicitat judecarea în lipsă în conformitate cu dispozițiile art.242 pct.2 Cod procedură civilă, Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
Se depune de către consilier juridic delegație de reprezentare juridică pentru DGFP A, reprezentantă a recurentului-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, după strigarea cauzei.
Pune concluzii de admitere a recursului așa cum a fost formulat.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 02.04.2007, reclamanții, -, -, și au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, și Ministerul Economiei și Finanțelor chemat în garanție, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați primii trei pârâți la plata drepturilor salariale restante reprezentând indemnizația lunară de 10 % din salariul brut pe perioada noiembrie 2003-la zi, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat să includă în bugetul de stat, la prima rectificare bugetară, sumele mai sus menționate.
Au mai solicitat și acordarea pe viitor a sporului în cauză până la prevederea sa în lege.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că norma juridică stabilită prin dispozițiile art. 19 pct.3 din Legea nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin OG nr. 83/2003, este discriminatorie, în sensul că stabilește acordarea unui spor de 10 % doar pentru grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și de executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii.
Se încalcă astfel art. 6 2 din Codul Muncii dispozițiile OG nr. 137/2000, precum și art. 20 și art. 53 din Constituția României.
În dovedirea acțiunii s-au solicitat probele cu înscrisuri și cu expertiză contabilă.
Ministerul Economiei și Finanțelor a depus în termen legal întâmpinare în temeiul art.115 pr.civ, prin care, pe cale de excepție, a invocat lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că Ministrul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite ca și Procurorul General. De asemenea, între Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC nu există nici un fel de raport juridic astfel încât, primul minister nu poate avea calitate de pârât în cauză.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că acordarea sporurilor respective se face în temeiul legii care enumeră limitativ categoriile de personal ce beneficiază de aceste sporuri.
Prin întâmpinarea formulată la data de 25.05.2007, MINISTERUL PUBLICa solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca inadmisibilă având în vedere că sporul de 10% a fost prevăzut pentru personalul auxiliar de specialitate care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și a celor care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii.
Pârâtul arată că, în mod evident voința legiuitorului a fost expres și ferm exprimată în cuprinsul art.19 3 din Legea nr.50/1996, precum și art.3 8 din OG nr.8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și în cadrul altor unități din sistemul justiției și că, în speță reclamanții nu au depus o muncă egală și prin urmare nu pot fi retribuiți cu un salariu egal.
În temeiul art. 21 pct.3 din OG nr. 137/2000 la data de 20.02.2007 reclamanții au solicitat citarea în cauză și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin sentința nr.795/CM/28.11.2007, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de 10% din salariul brut pentru perioada 02.04.2004 - 28.11.2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să vireze pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.137 pr.civ, instanța analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că această instituție a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului român și în baza rolului pe care îl are în elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
Reclamanții îndeplinesc funcțiile de personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalului Argeș, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung, Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea d Argeș și Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești.
Potrivit art. 19 3 din Legea nr. 50/1996 astfel cum a fost modificată prin OG nr. 83/2000, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă a actelor comisiei pentru cetățenie precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10 % din salariul brut, raportat la timpul efectiv lucrat în aceste activități.
De asemenea, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 38 2, art. 42 2 și art. 48, personalul auxiliar este repartizat pe secții și compartimente de activitate de către președintele instanței, potrivit nevoilor acestora, iar în cadrul secției de către președintele secției.
Revine președintelui instanței atribuția de a stabili, prin ordin de serviciu, repartizarea personalului pe secții, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia.
Așadar, atribuțiile personalului auxiliar repartizat prin ordin de serviciu se stabilesc prin fișa postului de către președintele instanței.
Din analiza textelor de lege menționate, Tribunalul reține, pentru început, că trecerea personalului auxiliar pe unul din posturile enumerate de art. 19 3 din Legea nr. 50/1996 nu impune condiția existenței unui examen sau concurs.
Conducătorul instanței poate avea în vedere doar pregătirea profesională și experiența fiecărui grefier. Dar, tot din dispozițiile legale enumerate mai reiese și condiția obligativității respectării acestor criterii. Alegerea este lăsată la latitudinea președintelui instanței.
Reclamanții invocă existența în cauză a unui tratament discriminatoriu.
Conform art.2 1 din OG nr. 137/2000, discriminare înseamnă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
2 al aceluiași articol arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor arătate față de alte persoane, în afara cazului în care toate acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Tot în domeniul discriminării, Legea Fundamentală a României statuează, prin dispozițiile art.4 și art. 16, principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Nu mai puțin trebuie respectate și dispozițiile tratatelor internaționale, pe care Statul Român le-a ratificat și care, conform art. 11 și art. 21 din Constituție, fac parte din dreptul intern și se impun ca atare.
În acest sens art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la o plată egală pentru o muncă egală.
Cele arătate sunt incluse, cu valoare de principiu și în dispozițiile Codului Muncii, care în art. 6 1 și 2 stipulează că pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice formă de discriminare.
Principiul nediscriminării este consacrat, de altfel, și de dispozițiile art.5 1, 2, 3 și 4 din Codul Muncii.
În speță, este evident că între personalul auxiliar enumerat limitativ de art. 19 3 din Legea nr. 50/1996 și celălalt personal auxiliar al instanțelor este creată o diferență în domeniul social, cu impact asupra unui element fundamental al contractului individual de muncă, respectiv salariul.
S-a considerat că se impune analizarea, în continuare a caracterului acestei diferențe, pentru aop utea sau nu încadra în noțiunea largă de "discriminare", respectiv, dacă prin cele statuate în actele normative invocate legiuitorul a urmărit existența unui scop legitim, prin instituirea, unor practici justificate obiectiv.
În România, instituția abilitată prin lege să se pronunțe asupra existenței unei discriminări este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care, în punctul de vedere înaintat instanței, analizând condițiile pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi discriminare, arată că nu se impunea existența unor diferențe în cadrul aceleiași categorii profesionale.
Deosebit, Tribunalul reține și că nu sunt îndeplinite criteriile art. 2 1 din OG nr. 137/2000 pentru justificarea diferenței statuate de art. 19 3 din Legea nr. 50/1996.
Este evident că tratamentul diferențiat adoptat de legiuitor are ca efect înlăturarea de la prevederile legii a unei părți a aceleiași categorii profesionale, respectiv personalul auxiliar al instanțelor, fără însă a se justifica un scop legitim în cauză sau cel puțin necesitatea unei astfel de măsuri.
Pe cale de consecință, Tribunalul a apreciat ca discriminatorie acordarea unui spor doar pentru anumite categorii de grefieri, fapt care conduce la existența unui tratament diferențiat în cadrul aceleiași profesii, iar singura modalitate de înlăturare a acestei discriminări o reprezintă admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor.
Pentru cuantificarea drepturilor salariale ale reclamanților, în cauză s-a efectuat o expertiză contabilă de către expertul, care a calculat diferențele salariale cu acest titlu ce se cuvin reclamanților pentru perioada aprilie 2004-martie 2007, respectiv 3 ani anteriori înregistrării acțiunii și data efectuării calculelor.
Față de aceste considerente s-a concluzionat că acțiunea formulată de reclamanți este admisibilă, în parte, respectiv pentru perioada 02.04. 2004 28.11.2007.
În raport de disp.art.269 Codul Muncii, au fost obligați pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale, reprezentând sporul de 10% pentru perioada menționată, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, față de disp.art.161 4 Codul Muncii.
S-a respins totuși acțiunea reclamanților în ceea ce privește acordarea sporului în cauză pe perioada noiembrie 2003-aprilie 2004 ca prescrisă, având în vedere dispozițiile Decretului Lege nr. 167/1958.
De asemenea s-a respins și capătul de cerere privind acordarea pentru viitor a sporului solicitat prin acțiune, de vreme ce la baza răspunderii contractuale stă existența certă a unui prejudiciu, excluzându-se atât prejudiciul eventual cât și cel incert.
În termen legal sentința a fost recurată de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, prin recursul declarat și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, cu aplicarea art.3041Cod pr.civilă, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În primul motiv de recurs se susține că raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză este nul, fiind aplicabile dispozițiile art.208 Cod pr.civilă, deoarece această lucrare s-a făcut fără citarea recurentului și fără a-i fi comunicat raportul de expertiză.
În motivul doi de recurs se susține că instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, prin schimbarea sistemului de salarizare al personalului auxiliar de specialitate, atribut exclusiv al legiuitorului, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
Se susține că în cauză nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art.2 din OG nr.137/2000, considerându-se că în cauza de față nu există discriminare, în condițiile în care, personalul auxiliar de specialitate, care nu desfășoară activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1996, nu poate pretinde că depune o muncă egală cu a celor care îndeplinesc și aceste sarcini suplimentare, pentru a beneficia de sporul de 10% din salariul brut, salariu stabilit în baza prevederilor art.155 Codul Muncii, partea variabilă a salariului, respectiv: indemnizații, sporuri și adaosuri, acordându-se numai în raport de efortul depus în plus, de riscul ridicat și condițiile concrete de muncă.
Se susține că în speța de față este vorba despre diferențierea salariului în funcție de cantitatea și calitatea muncii, precum și de condițiile de muncă, indemnizația de 10% din salariul de bază, fiind un drept cu caracter temporar.
În motivul trei de recurs, se susține că în mod nelegal s-a dispus obligarea recurentului-pârât la plata drepturilor bănești, actualizate cu coeficientul de inflație, în situația în care acesta nu poate să înscrie în bugetul propriu, nicio plată fără bază legală.
Astfel, fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor salariale au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr.486/27.12.2006, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru cheltuieli legate de plata diferențelor salariale acordate de instanță, mai ales a indicelui de inflație, așa cum prevede și Legea nr.500/2002, privind finanțele publice.
Se susține că, în sarcina acestui recurent s-a stabilit o obligație imposibilă, deoarece nu are alte surse de finanțare, iar plata sumei reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința în ceea ce privește greșita apreciere de către instanță a calității sale procesuale pasive.
În dezvoltarea recursului pârâtul arată că nu poate aloca fonduri pentru plata despăgubirilor solicitate, deoarece Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate în prezenta acțiune.
Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite avea obligația să prevadă în bugetul său propriu venituri din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile salariale solicitate de reclamanți.
Se mai arată că nici un text de lege nu prevede sarcina Ministerului Finanțelor Publice, obligația de a asigura fonduri necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituții, în speță Ministerul Justiției.
De altfel, prejudiciul invocat de către reclamanți nu s-a produs din culpa Ministerul Economiei și Finanțelor neexistând fapta ilicită și nici legătură de cauzalitate, condiții absolut obligatorii pentru o astfel de cerere.
Curtea, analizând cele două recursuri, prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge ca atare, în baza art.312 Cod pr.civilă și pentru următoarele considerente:
Primul motiv din recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, motiv ce poate fi încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Se constată că la data de 4 septembrie 2007 (130) s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, amânându-se cauza la data de 2 octombrie 2007, 23 octombrie 2007, 7 noiembrie 2007, iar la data de 5 noiembrie 2007 a fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză, instanța acordând termen prin încheierea din 7 noiembrie 2007 (204) pentru ca părțile să ia cunoștință de conținutul acestui raport, respectându-se prevederile art.209 Cod pr.civilă și constatându-se că expertul nu a depus lucrarea cu 5 zile înainte de termenul acordat pentru judecarea cauzei, iar pentru termenul din 28.11.2007, când s-a judecat cauza pe fond, părțile au avut cunoștință de termenul acordat.
Cât privește susținerea recurentului, în sensul că raportul de expertiză este nul, deoarece nu au fost respectate prevederile art.208 Cod pr.civilă, acest pârât nefiind citat la efectuarea lucrării, se constată că nu era necesară citarea prin carte poștală recomandată, deoarece, dispozițiile art.208 1 Cod pr.civilă prevăd că această procedură este necesară numai dacă este nevoie de o lucrare la fața locului. Însă, din consemnările expertului (249) rezultă că pentru desfășurarea expertizei contabile, materialul documentar a constat în actele depuse la dosarul cauzei, statele de plată și de funcțiuni, pentru a se stabili sumele la care este îndreptățit fiecare reclamant, obiect fixat de instanță, recurentul având posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul întocmit.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă este neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, constatându-se că instanța de fond nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, contrar susținerilor recurentului, Tribunalul Vâlcea nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor magistrați (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 (1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Astfel, art.27 1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede că ersoana p. care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, iar potrivit 4 al aceluiași articol persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, în timp ce persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.
Rezultă așadar că actul normativ reglementează posibilitatea formulării unei acțiuni în justiție de către persoana care se consideră discriminată, fără a condiționa o atare acțiune de eventuala de invocare în prealabil a excepției de neconstituționalitate. Această prevedere este de altfel în concordanță cu principiul accesului liber la justiție.
Este adevărat că potrivit art.19 3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".
Rezultă că textul enumeră limitativ categoriile de grefieri care beneficiază de sporul de 10%, excluzând cea mai mare parte a grefierilor de la plata acestui spor.
Pe de altă parte, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 3 din Codul Muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform 2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În recursul său, pârâtul MINISTERUL PUBLIC pretinde că dispozițiile nr.OG137/2000 nu ar fi aplicabile în speță, deoarece reclamanții din prezenta cauză nu se află în "condiții de egalitate" și nici în "situații comparabile", condiții cerute de actul normativ arătat.
Apreciază Curtea că această susținere este nefondată, întrucât reclamanții în cauză sunt încadrați pe postul de grefier și atribuțiile lor sunt asemănătoare, inclusiv din punct de vedere al complexității și volumului de muncă, iar faptul că între atribuțiile diverselor categorii de grefieri există anumite diferențieri, nu poate duce la concluzia că aceștia nu s-ar afla în "situații comparabile".
Criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a unora dintre atribuțiile pe care o parte dintre grefieri le aveau, ceea ce nu are justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți grefierii din parchete și instanțele judecătorești necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.
Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art.16 1 din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum și pe cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății.
Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției, care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de grefieri, nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a participării grefierilor la actul de justiție.
Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere pentru tratamentul salarial pentru grefieri a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica.
Rezultă, deci, că distincția ce se face, ținându-se seama de anumite atribuții ale grefierilor este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de grefieri, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu atribuțiile îndeplinite de fiecare, se impune ca, pentru perioada în care o parte dintre grefieri nu au beneficiat de sporul specific de 10% din salariul brut lunar, aceștia să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligația autorității care nu l-a acordat tuturor grefierilor fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Respectarea dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică, implică obligația firească a autorității care a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de magistrați ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor în perioada în care dispozițiile ce îl reglementau erau în vigoare.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele categorii de grefieri, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata acestui spor și pentru personalul care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.
Al treilea motiv de recurs, vizând aplicarea coeficientului de inflație, la sumele reprezentând drepturi salariale este de asemenea neîntemeiat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele arătate la al doilea motiv de recurs și care nu vor mai fi reluate.
În plus, amintim dispozițiile art.161 4 din Codul Muncii, coroborate cu dispozițiile art.269 Codul Muncii, care prevăd că, în cazul întârzierii nejustificate a plății salariului sau neplata acestuia, angajatorul poate fi obligat la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, în baza art.312 Cod pr.civilă și pentru următoarele considerente:
Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă ca și chemat în garanție. În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art.291 Codul Muncii și art.3041și 312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, cu sediul în B, sector 5,-, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR - PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.795/CM din 28 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
/Ex.2/21.03.2008.
Jud.fond:;;
Președinte:Constantina DuțescuJudecători:Constantina Duțescu, Veronica Șerbănoiu Bădescu, Florica
