Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 210/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 210/R-CM
Ședința publică din 05 Martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Constantina Duțescu JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
JUDECĂTOR 3: Florica
Judecător: -
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, împotriva sentinței civile nr.842/CM din 5 decembrie 2007,pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile procesuale.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că s-a solicitat judecata în lipsă.
Având în vedere că este procedură îndeplinită și că s-a solicitat judecata în lipsă, în conformitate cu prevederile art.242 pct.2 Cod procedură civilă, Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Examinând recursul civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 30 august 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Tribunal A, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând să se constate că începând cu data de 01.01.2005, data intrării în vigoare a Legii nr.567/2004, deține funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș; bligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să facă toate demersurile pentru modificarea statului de funcții în sensul dispozițiilor Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară (art.120 și 122); bligarea pârâților la emiterea și comunicarea deciziei de numire în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate conform nomenclatorului de funcții de specialitate informatică; bligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, de la 01.01.2005, la stabilirea și plata continuă a drepturilor bănești lunare, conform încadrării profesionale de informatician - personal auxiliar de specialitate, stabilită la nivelul funcției de grefier cu studii superioare de execuție, plată actualizată cu indicele de inflație până la remiterea efectivă a drepturilor lunare neachitate; obligarea pârâților la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în caz de opoziție la acțiune.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că de la data de 15.08.2000 a fost angajat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș în funcția de analist-programator, aceasta fiind corespondentă funcției de informatician prevăzută de Legea 567/2004, iar upă data de 01.01.2005, data intrării în vigoare a Legii 567/2004, încadrarea profesională este considerată și inclusă de normele legale în categoria personalului auxiliar de specialitate, îndeplinind cerințele și condițiile cuprinse în articolul 34 și următoarele din Legea 567/2004, cu mențiunea că numirea în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate trebuia făcută de către pârâți conform art.37 din actul normativ menționat, respectiv prin emiterea și comunicarea ordinului scris necesar.
Reclamantul a mai susținut că drepturile de care trebuia să beneficieze, începând cu data de 01.01.2005, sunt cele prevă zute în articolul 60 și următoarele din Legea 567/2004, unde se arată în mod expres că salarizarea cuvenită este corespunzătoare funcției de grefier cu funcții superioare de execuție, la salariul de baza urmând a se adăuga toate celelalte drepturi salariale, însă, în mod greșit și nelegal pârâții n-au înțeles să procedeze la respectarea prevederilor legale imperative privind noua încadrare profesională cât și acordarea lunară a prestațiilor pecuniare cuvenite și datorate.
La data de 30.10.2007, reclamantul și-a completat acțiunea principală, arătând că solicită și sporul de 10% din salariul brut, dată fiind discriminarea față de alte categorii de grefieri, sporul de 15% pentru confidențialitate, deoarece are acces la informații clasificate, sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de 15% pentru munca în condiții vătămătoare, având în vedere că activitatea sa se desfășoară prin folosirea calculatorului, solicitând ca toate aceste drepturi bănești să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
La data de 20.11.2007, reclamantul a arătat că înțelege să-și restrângă acțiunea, renunțând la solicitarea sporului de 15% pentru munca în condiții vătămătoare, având în vedere că activitatea sa se desfășoară prin folosirea calculatorului.
Prin sentința civilă nr.842/CM din 5 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost admisă acțiunea completată și restrânsă, constatându-se că reclamantul îndeplinește funcția de informatician personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, începând cu data de 1 ianuarie 2005.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să facă toate demersurile privind modificarea statului de funcție în sensul disp. Lg.304/2004.
Pârâții au fost obligați să emită și să comunice reclamantului decizia de numire în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș la plata drepturilor salariale, conform încadrării de informatician - personal auxiliar de specialitate, stabilită la nivelul funcției de grefier cu studii superioare de execuție începând cu 01.01.2005, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 01.01.2005 - 01.02.2007 ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; drepturile salariale cuvenite reclamantului reprezentând sporul de 15% de confidențialitate, calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 01.01.2005 - 05.12.2007, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și drepturile salariale reprezentând sporul de 10 % calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 01.01.2005- 05.12.2007, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au mai fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
A fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
S-a reținut de către prima instanță că reclamantul are calitatea de angajat al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș pe funcția de analist programator începând cu data de 15.08.2000.
Potrivit art.31 1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și a! parchetelor de pe lângă acestea este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, informaticieni, registratori".
Conform art. 60 2 din Legea nr.567/2004 informaticienii cu funcții de execuție și funcții de conducere beneficiază de prevederile privind salarizarea și celelalte drepturi corespunzătoare grefierilor cu studii superioare cu funcții de execuție și de conducere.
Așadar, din coroborarea textelor citate rezulta într-o manieră ce nu suportă nici o interpretare că informaticienii fac parte din personalul auxiliar de specialitate al parchetelor și sunt salarizați potrivit prevederilor aplicabile grefierilor cu studii superioare cu funcții de execuție și de conducere.
În aceste condiții reclamantului nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale privind salarizarea funcționari lor publici, ci dispozițiile legii speciale - Legea nr.567/2004.
Se poate observa de altfel că, Legea nr.567/2004 este ulterioara atât Legii. nr. 188/1999 cât și Legii nr.304/2004, astfel că se consideră că prin dispozițiile acesteia au fost abrogate implicit orice dispoziții contrare în ceea ce privește pe informaticieni - personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor,
Astfel, în conformitate cu art.60 2 din Legea nr.567/2004 este îndreptățit să beneficieze de prevederile privind salarizarea și celelalte drepturi corespunzătoare grefierilor cu studii superioare ca funcție de execuție și de conducere, apărând ca întemeiată cererea acestuia, iar pe cale de consecință urmează a onstata că reclamantul îndeplinește funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș începând cu 01.01.2005, urmând a obliga pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să facă toate demersurile privind modificarea statului de funcții în sensul disp. Lg.304/2004.
De asemenea, au fost obligați pârâții să emită și să comunice reclamantului decizia de numire în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș la plata drepturilor salariale, conform încadrării de informatician - personal auxiliar de specialitate, stabilită la nivelul funcției de grefier cu studii superioare de execuție începând cu 01.01.2005, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, potrivit art.161 4 muncii
În privința acordării sporului de 50% pentru risc și solicitare neuropsihică, tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".
Este adevărat că prin art.I pct. 42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.50/1996, art.47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.
Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 3 din Constituție ordonanțele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si condițiile prevăzute de aceasta.
Ori, prin art.1 pct.1 din Legea nr.125/2000 Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.
Cu toate acestea, prin OG nr.83/2000 s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea si abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisa in temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția sa acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta in cuprinsul legii de abilitare.
Art.47 din Legea nr. 50/1996 a fost într-adevăr abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât ordonanța nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă contradicția sa cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000.
Față de cele de mai sus, întrucât abrogarea realizata prin OG nr. 83/2000 este nelegala, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamantului având ca obiect acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50 %, prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, calculat din salariul de baza brut lunar, începând cu data de 1 aprilie 2004 și până la data de 01 februarie 2007, data la care a intrat in vigoare OG nr.8/2007, abrogându-se astfel dispozițiile Legii nr.50/1996.
De altfel, art.62 3 din Legea nr.24/2000 prevede că abrogarea unei dispoziții sau unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.
Pe de altă parte însă, art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 reclamantul a fost lipsit de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul OG nr.83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.20 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art.48 din legea nr. 50/1996 și art.1 din protocolul adițional a la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Așa fiind, instanța a admis acest capăt ce cerere și a obligat pe pârâți să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50 % calculat la salariul de bază brut lunar, drepturi cuvenite pe perioada 01.01.2005 - 01.02.2007, ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art.161 4 muncii.
Asupra cererii privind acordarea sporului de confidențialitate de 15%, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raportul juridic de muncă al acestuia fiind guvernat de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 2 din acest cod.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află acesta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
In speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantului i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 4 și 5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitar public, acesta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantul, este parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantului, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 1 si art. 41 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridica si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantul se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece reclamantul este parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Insă, este de remarcat că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantul este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că acesta nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat si fără absolut nicio relevanța, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamantul este discriminat în sensul art.2 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fund discriminatoriu (art.2 l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 l lit. a, art.40 2 lit. c si f, art. 54 3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 A 1 din G nr. 137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La 3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct. 2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora cererea reclamantului a fost considerată întemeiată, fiind obligați pârâții la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului reprezentând sporul de 15% de confidențialitate, calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 01.01.2005- 05.12.2007.
Potrivit art.161 4. muncii și aceste drepturi salariale vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește sporul de 10%, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art.19 3 din Legea nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin OG nr. 83/2000, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă a actelor comisiei pentru cetățenie precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10 % din salariul brut raportat la timpul efectiv lucrat în aceste activități.
De asemenea, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești art. 38 2, art. 42 2 și art. 48, personalul auxiliar este repartizat pe secții și compartimente de activitate de către președintele instanței, potrivit nevoilor acestora, iar în cadrul secției de către președintele secției.
Revine președintelui instanței atribuția de a stabili, prin ordin de serviciu, repartizarea personalului pe secții, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia.
Așadar, atribuțiile personalului auxiliar repartizat prin ordin de serviciu se stabilesc prin fișa postului de către președintele instanței.
Din analiza textelor de lege menționate, tribunalul a reținut, pentru început, că trecerea personalului auxiliar pe unul din posturile enumerate de art.19 3 din Legea nr.50/1996 nu impune condiția existenței unui examen sau concurs.
Conducătorul instanței poate avea în vedere doar pregătirea profesională și experiența fiecărui grefier. Dar, tot din dispozițiile legale enumerate mai reiese și condiția obligativității respectării acestor criterii. Alegerea este lăsată la latitudinea președintelui instanței.
Reclamantul a invocat existența în cauză a unui tratament discriminatoriu.
Conform art.2 1 din OG nr.137/2000, discriminare înseamnă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
2 al aceluiași articol arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor arătate față de alte persoane în afara cazului în care toate acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Tot în domeniul discriminării, Legea Fundamentală a României statuează, prin dispozițiile art.4 și art.16, principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Nu mai puțin trebuie respectate și dispozițiile tratatelor internaționale, pe care Statul Român le-a ratificat și care, conform art. 11 și art. 21 din Constituție, fac parte din dreptul intern și se impun ca atare.
În acest sens, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la o plată egală pentru o muncă egală.
Cele arătate sunt incluse, cu valoare de principiu și în dispozițiile Codului Muncii, care în art.6 1 și 2 stipulează că pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice formă de discriminare.
Principiul nediscriminării este consacrat, de altfel și de dispozițiile art.5 1, 2, 3 și 4 din Codul muncii.
În speță, este evident că între personalul auxiliar enumerat limitativ de art. 19 3 din Legea nr.50/1996 și celălalt personal auxiliar al instanțelor este creată o diferență în domeniul social, cu impact asupra unui element fundamental al contractului individual de muncă, respectiv salariul.
Se impune analizarea, în continuare a caracterului acestei diferențe, pentru aop utea sau nu încadra în noțiunea largă de "discriminare", respectiv dacă prin cele statuate în actele normative invocate legiuitorul a urmărit existența unui scop legitim, prin instituirea unor practici justificate obiectiv.
În România, instituția abilitată prin lege să se pronunțe asupra existenței unei discriminări este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care, în punctul de vedere înaintat instanței (fila 257), analizând condițiile pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi discriminare, arată că nu se impunea existența unor diferențe în cadrul aceleiași categorii profesionale.
Deosebit, tribunalul a reținut și că nu sunt îndeplinite criteriile art. 2 1 din OG nr. 137/2000 pentru justificarea diferenței statuate de art. 19 3 din Legea nr. 50/1996.
Este evident că tratamentul diferențiat adoptat de legiuitor are ca efect înlăturarea de la prevederile legii a unei părți a aceleiași categorii profesionale, respectiv personalul auxiliar al instanțelor, fără însă a se justifica un scop legitim în cauză sau cel puțin necesitatea unei astfel de măsuri.
Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat ca discriminatorie acordarea unui spor doar pentru anumite categorii de grefieri, fapt care conduce la existența unui tratament diferențiat în cadrul aceleiași profesii, iar singura modalitate de înlăturare a acestei discriminări o reprezintă admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor.
Pentru aceste considerente, ba fost admis și acest capăt de cerere, fiind obligați pârâții să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de 10 % calculat la salariul de încadrare brut lunar, pentru perioada 01.01.2005- 05.12.2007, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, otrivit p. art. 161 4. muncii.
În temeiul art.40 2. muncii au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, a fost respinsă solicitarea acestuia privind acordarea acestor cheltuieli.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru motivele prevăzute de art.304 pct.3, 4 și 9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea judecătorească a instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Intimatul-reclamant și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile nr.OG137/2000, care la art.27 prevede că "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Deci soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ se stabilește în competența judecătoriei.
Fiind o acțiune în pretenții, acțiunea se impune a fi timbrată la valoare potrivit Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
2. Faptul că nu s-a procedat la încadrarea reclamantului în funcția de grefier-personal auxiliar de specialitate, nu constituie culpa recurentului.
Statele de funcții și de personal pentru parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au fost înaintate Consiliului Superior al Magistraturii pentru avizul de conformitate, însă au fost restituite în vederea includerii și repartizării posturilor destinate măsurilor pentru integrarea în Uniunea Europeană.
După luarea măsurilor pentru respectarea solicitărilor, la data de 5 aprilie 2006, prin adresa nr.1174/C au fost înaintate din nou către, însă până în prezent nu s-a primit avizul de conformitate.
3. Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 1 februarie 2007, schimbând sistemul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor, reglementat de legiuitor conform Legii nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Intimatul-reclamant a solicitat acordarea sporului de 50 % pentru risc și solicitare neuropsihică, prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată și modificată, pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 1 februarie 2007.
Acest text de lege s-a aflat în vigoare până la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat art.47.
4. Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurentului pârât la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % din salariul de bază solicitat de reclamant în temeiul Legii nr.230/2005 privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002.
Inițial art.3 1 din Ordonanța de Guvern nr.19/2006, se referă doar la cadrele militare și alți salariați ai Ministerului Apărării, nu și la personalul angajat în alte instituții publice.
Odată cu intrarea în vigoare a legii de modificare a acestei ordonanțe, textul de lege a fost modificat în sensul că beneficiază de sporul de confidențialitate de 15 % din solda lunară cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Reclamantul nu are calitatea de cadru militar, ci de personal auxiliar în cadrul MINISTERUL PUBLIC.
Instanța de fond a invocat nelegal prevederile art.269 din Codul muncii, reținând netemeinic că intimatul reclamant a fost discriminat în muncă, având în vedere Hotărârea nr.437 din 5 noiembrie 2007 a CNCD într-o cauză ce are ca obiect constatarea discriminării prin neacordarea sporului de 15 % pentru confidențialitate personalului din autoritatea judecătorească.
5. Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurentului la plata drepturilor salariale reprezentând 10 % din salariul brut.
Cererea intimatului a fost întemeiată pe dispozițiile art.19 3 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, potrivit cărora "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretari ai comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de indemnizația prevăzută de art.15 (1), care se aplică în mod corespunzător.
De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară.
Personalul auxiliar de specialitate care nu desfășoară activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1996 nu poate pretinde că depune o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini oricum diferite și suplimentare față de cei care nu le au stabilite în fișa postului.
Sporul de 10 % nu este un drept cu caracter permanent, ci un drept temporar acordat cu timpul efectiv lucrat în activități speciale.
6. Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului nr.486 din 27 decembrie 2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, nu se justifică.
Analizând recursul în raport de criticile aduse sentinței, se constată că este nefondat.
În motivarea acțiunii, intimatul-reclamant a susținut că face parte din personalul auxiliar de specialitate, îndeplinind funcția de informatician și în baza Legii nr.567/2004 beneficiază de prevederile privind salarizarea șo celelalte drepturi corespunzătoare grefierilor cu studii superioare.
Contrar însă prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000, art.5 și 154 3 din Codul muncii, este discriminat prin neacordarea sporului de 10 % din salariul brut, sporul de 15 % pentru confidențialitate, sporul de 15 % pentru muncă în condiții vătămătoare (prin folosirea calculatorului) și sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit dispozițiilor art.2 lit.c Cod procedură civilă, instanța competentă să soluționeze o asemenea acțiune este tribunalul și nu judecătoria.
A doua critică adusă sentinței instanței de fond privește faptul că recurentul pârât nu are culpă pentru neîncadrarea intimatului în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate, aceasta datorându-se neprimirii avizului de conformitate din partea Consiliului Superior al Magistraturii.
Conform art.60 din Legea nr.567/2004, informaticienii cu funcții de execuție și funcții de conducere beneficiază de prevederile privind salarizarea și celelalte drepturi corespunzătoare grefierilor cu studii superioare cu funcții de execuție și de conducere.
Intimatul reclamant era îndreptățit să beneficieze de prevederile acestei legi, iar recurentul avea obligația să facă toate demersurile necesare, inclusiv obținerea avizului de conformitate de la, pentru modificarea statului de funcții și de personal și emiterea deciziei pentru numirea în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate, începând cu data de 1 ianuarie 2005, data intrării în vigoare a Legii nr.567/2004.
Ca atare, în mod corect instanța de fond a obligat pe recurent să facă demersurile privind modificarea statului de funcție în sensul Legii nr.304/2004 și să emită decizia de numire în funcția de informatician - personal auxiliar de specialitate.
În al treilea motiv de recurs se arată că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea recurentului la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din indemnizația brută lunară, prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată și modificată, text de lege care s-a aflat în vigoare până la data de 1 octombrie 2000 când a fost emită Ordonanța de Guvern nr.83/2000.
Intimatul-reclamant în calitate de personal auxiliar de specialitate, conform prevederilor art.3 3 din Legea nr.567/2004, în acțiunea formulată a solicitat și acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50 %, astfel cum a fost prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996.
În forma inițială a acestui act normativ, acest spor ca parte componentă a salariului, astfel cum este definit prin prevederile art.155 din Codul muncii, nu era prevăzut în Legea nr.50/1996. Prin nr.OG56/1997 care a completat nr.OG9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, prin art.421, devenit ulterior, ca urmare a renumerotării, art.47 din Legea nr.50/1996, s-a introdus dreptul reclamantului de a se acorda un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Textul art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres prin art.1 pct.41 din nr.OG83/2003.
Sporul de 50 % de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant este un drept de creanță, un bun în sistemul european, susceptibil de a fi protejat de art.1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 2004.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamantul a fost lipsit de proprietatea acestui bun, or, o privare de proprietate nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de specialitate asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.20 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Existând conflict între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a dat preponderență și aplicabilitate juridică acestui din urmă text.
Deci, instanța de fond constatând ca nelegală abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, a apreciat ca întemeiată cererea reclamantului acordarea sporului de 50 % de risc și suprasolicitare neuropsihică.
O altă critică se referă la faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurentului pârât la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % din salariul de bază.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că nici un act normativ nu instituie pentru personalul auxiliar sporul de confidențialitate și că sunt prevăzute expres de lege categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat, care beneficiază de acest spor.
În mod greșit instanța a reținut incidența dispozițiilor nr.OG137/2000, deși acest act normativ are în vedere persoanele aflate în situații comparabile, or personalul auxiliar nu se află în situații comparabile cu celelalte categorii profesionale pentru care prin legi speciale a fost instituit sporul de confidențialitate: personalul militar și funcționarii publici cu statut special, funcționarii publici, salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (Legea nr.656/2002 și nr.OG19/2006), personalul din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (OG nr.137/2000).
Critica este neîntemeiată.
Reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități finanțate de la bugetul de stat).
Activitatea desfășurată implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale, aflându-se astfel într-o situație identică cu celălalt personal din unitățile bugetare, căruia i s-a recunoscut și dreptul corelativ de natură salarială.
Conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 1 din nr.OUG123/2003, art.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată ai acestui spor salarial.
În mod corect, tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este discriminat.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din Legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Mai susține recurentul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea la plata drepturilor salariale reprezentând 10 % din salariul brut.
Dispozițiile art.19 3 din Legea nr.50/1996 prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10 % din salariul brut.
Este adevărat că potrivit art.19 3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10 % din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".
Art.4 și 16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
În acest sens sunt și dispozițiile art.6 3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Potrivit art.2 1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform 2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să justifice această discriminare.
În aceste condiții, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele categorii de grefieri, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Contrar susținerilor făcute de reclamant în recurs, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata acestui spor și pentru personalul care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.
Ca atare și această critică este neîntemeiată.
În ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești, tribunalul a considerat-o întemeiată din perspectiva art.161 pct.4 din Codul muncii, precum și a faptului că prin aceasta se realizează o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul la care pârâții le datorau drepturile bănești în cauză și momentul în care aceste sume au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului.
Aceasta, deoarece principala funcție a indexării este aceea de a atenua efectele inflației asupra nivelului de trai.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în conformitate cu dispozițiile art.291 din Codul muncii și art.312 (1) Cod procedură civilă, recursul declarat împotriva sentinței civile nr.842/CM din 5 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș, urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.842/CM din 5 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5 martie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/11.04.2008.
Jud.fond:.
.
Președinte:Constantina DuțescuJudecători:Constantina Duțescu, Veronica Șerbănoiu Bădescu, Florica
