Drepturi salariale (banesti). Decizia 2093/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 2093
Ședința publică din data de 5 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Traian Logojan
JUDECĂTORI: Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta SC SA B, cu sediul în B,--67, sector 1, împotriva sentinței civile nr.984 din 24.04.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna, sat, județul
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul-reclamant prin avocat din cadrul Baroului D, lipsă fiind recurenta-pârâtă SA
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat pentru intimatul-reclamant arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri de formulat, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea recursului.
Avocat având cuvântul pentru intimatul-reclamant, solicită respingerea ca nefundat a recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant, depunând și concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SA B, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 14.300 lei, la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu ce i-a fost acordat, a daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că urmare a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 04.11.2008, i s-a acordat un preaviz de 20 de zile începând cu 19.12.2008, iar prin decizia nr.14/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă. Prin această decizie la articolul 7 s-a prevăzut
doar plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii, fără a se ține cont de prevederile contractului colectiv de muncă, art.64 alin.1 lit. a din acest contract prevăzând plata a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, măsură justificată pe prevederile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național, deși exista un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cu prevederi mai favorabile.
Cu ocazia plății singurului salariu compensatoriu acordat i s-au aplicat deduceri în afara impozitului pe venit în cuantum de 16 %, deși acestea nu trebuiau reținute, astfel că se impune restituirea contribuțiilor deduse în mod nelegal din salariul compensatoriu acordat.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 281- 283 din Codul muncii și s-au atașat în copie decizia de încetare a contractului de muncă, adresa nr. 44752 / 2008 societății pârâte către reprezentanții salariaților, contractul colectiv de muncă încheiat la 21.12.2007.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca netemeinică și nedovedită, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este în concordanță cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de administrație al societății pârâte și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
A mai arătat pârâta că, din textul art.64 din rezultă că acordarea compensațiilor în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului nu este o obligație a angajatorului, ci este o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă, fiind condiționată de situația financiară a societății, care a avut disponibilități bănești și flux de numerar negativ în ultimul trimestru al anului 2008 și în perioada disponibilizării.
De asemenea, pârâta a mai arătat că prin notificarea nr.46613/2008 societatea pârâtă a încunoștințat salariații asupra faptului că analizându-se situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama de faptul că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, posibilitate reanalizată de Consiliul de administrație în ședința din 19.01.2009, în care s-a decis plata unor compensații la nivelul unui salariu de bază brut din luna premergătoare din luna concedierii colective.
În subsidiar, pârâta a solicitat, în cazul admiterii cererii privind plata celor 11 salarii compensatorii a se reține că din pretențiile solicitate trebuie scăzut impozitul pe venit și contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se rețin la sursă. Astfel, în aplicarea art.55 din Codul fiscal și a art 68 lit. l din Normele metodologice, în mod legal s-a calculat, reținut și virat impozitul de 16 %, necontestat.
Potrivit art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.76/2002 nu s-a calculat și nu s-a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj. Contribuția de asigurări sociale a fost calculată, reținută și
virată potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 modificată, care prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuia de asigurări socială printre care nu se includ plățile compensatorii acordate cu ocazia disponibilizării salariaților, iar contribuția de asigurări sociale de sănătate a fost calculată reținută și virată potrivit dispozițiilor art. 257 alin. 2 litera a din Legea nr.95/2006, fiind venituri asimilate salariilor, care se impun impozitului pe venit.
Conform Legii nr.346/2002 modificată din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii, drept pentru care s-au calculat, reținut și virat aceste contribuții.
S-a solicitat respingerea cererii privind daunele morale ca neîntemeiate și nedovedite, nefiind întrunite elementele care antrenează răspunderea pentru aceste daune, respectiv fapta ilicită, prejudicierea de ordin moral a fostului angajat, vinovăția angajatorului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral pretins.
S-au depus în copie: extras din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, notificarea nr. 46613/2008, răspunsul adresat reprezentanților salariaților, cu nr. 47509/ 17.12.2008, extras din procesul verbal al consiliului de administrație din data de 19.01.2009.
Au fost administrate probele cu înscrisuri și interogatoriu luat pârâtei, depunându-se atât răspunsul la interogatoriu cât și fluxul de numerar pe anul 2008 și 2009 și bilanțul contabil pe anul 2008, precum și balanța de verificare sintetică pentru perioada septembrie - decembrie 2008 din care rezultă că în anul 2008 profitul obținut de societatea pârâtă a fost în cuantum de aproximativ șase milioane euro.
Reclamantul și-a precizat cererea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, în cuantum de 202 lei și a depus și concluzii scrise.
Pe baza probatoriilor administrate în cauză, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.984 din data de 24 aprilie 2009, a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta SC SA B, a obligat pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii și la plata sumei de 2.100 lei cheltuieli de judecată către reclamant și a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, reclamantul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar prin decizia nr.14/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia începând cu 19.12.2008, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
Potrivit art7, s-a acordat reclamantului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii,această măsură motivându-se pe prevederile art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național și pe posibilitățile financiare ale societății.
Reclamantul a contestat această măsură, precizând că potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Examinându-se prevederile acestui text din contractul colectiv la nivel de unitate, s-a constatat că în situația concedierilor colective angajatorul poate acorda, în funcția de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi.
Potrivit dispozițiilor art.236 aliniatul 4 din Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților " și doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu a fost cazul în speță, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, conform art. 247 din Codul muncii.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că pârâta nu a putut justifica nerespectarea art.64 aliniatul 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a invocat aplicarea prevederilor art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Cât privește susținerea pârâtei din întâmpinare în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data concedierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, legată de situația financiară a societății, prima instanță reținut, din interpretarea prevederilor art.64 alin.1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, că nu este vorba de o condiție pur potestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către pârâtă și din răspunsul acesteia la interogatoriu a reieșit că, în anul 2008, s-a înregistrat profit în cuantum de aproximativ sase milioane de euro.
În aceste condiții, Tribunalul Dâmbovițaa apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat, și în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenței de 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariu compensatoriu acordat, reprezentând contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, s-a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât art.26 lit.b din Legea nr.19/2000, nu prevede cu titlu de excepție neplata contribuției de asigurări sociale, fiind enumerate în mod expres care sunt categoriile de venituri asupra cărora nu se datorează această contribuție și în cadrul cărora nu intră salariile compensatorii.
Totodată, art.257 alin. 2 lit a din Legea nr.95 /2006 prevede că această contribuție de asigurări sociale de sănătate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Câtă vreme s-a aplicat impozitul de 16 %, necontestat în cauză, iar aceste venituri sunt raportate la salariul de bază brut, este evident că sunt asimilate salariilor și deci, supuse și acestei impozitări.
Nici Legea nr.346/2002 modificată, nu prevede la art. 6 și următoarele, invocată de reclamant, în concluziile scrise, în mod expres o scutire de plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, situație în care aceasta este datorată.
S-a apreciat de instanța de fond că, daunele morale solicitate de reclamant, în temeiul art. 269, 270 din Codul muncii și raportate la prevederile art. 998-999 din Codul civil nu au fost dovedite, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul cauzat salariatului, vinovăția angajatorului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, câtă vreme nu s-a făcut dovada nici unui prejudiciu moral în cauză.
Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta SC SA a declarat, în termen legal, recurs criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală invocând disp.art. 304 pct.7,8 și 9 și art. 3041Cod pr.civilă.
Susține recurenta că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, neținând cont de posibilitățile reale de plată ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii și de fluxurile de numerar depuse de recurentă la dosar, care evidențiază lipsa lichidităților, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată și apreciind eronat că situația financiară este favorabilă întrucât societatea a încheiat anul cu profit.
Se mai învederează că deși prima instanță a recunoscut faptul că este o facultate a unității acordarea, cu ocazia concedierii, a unor compensații bănești în cuantum de 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, a considerat în mod netemeinic că acestea trebuie acordate întrucât situația financiară a societății permite plata acestora interpretând în mod greșit întâmpinarea și documentele depuse în susținerea acesteia, recurenta dovedind că situația financiară a societății nu permitea și nu permite plata a mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
De asemenea, instanța a interpretat greșit răspunsul la prima întrebare din interogatoriu, referitor la profitul înregistrat la finele anului 2008, în condițiile în care răspunsul respectiv nu echivalează cu recunoașterea unei situații financiare bune atâta timp cât veniturile societății nu sunt de natură să acopere cheltuielile efectuate în regim normal, iar sintagma " situația financiară" din cuprinsul art. 64 al CCM se referă la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile, nerezumându-se numai la bilanț și la contul de profit și pierdere.
În continuare, se arată din ce sunt alcătuite situațiile financiare potrivit Legii nr. 82/1991 a contabilității și nr. 1752/2005 susținându-se că documentele componente ale situațiilor financiare reprezintă un tot unitar, ce se analizează împreună, iar o situație financiară a societății la un moment dat este determinată de posibilitățile de plată la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi, din care rezultă profitul net, reieșind din situația fluxului de numerar prezentat de recurentă pentru perioada septembrie 2008-august 2009 care sunt veniturile și obligațiile de plată și faptul că începând cu luna decembrie 2008 societatea este în deficit cu disponibilitățile.
Totodată, se arată că deși din bilanțul și contul de profit și pierderi aferente exercițiului financiar 2008 rezultă că societatea a realizat profit, repartizarea profitului se realizează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform Hotărârii Adunării generale a acționarilor și niciun angajator nu se poate angaja să achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea adunării generale a acționarilor, iar la momentul disponibilizărilor, societatea a avut un motiv legitim și o justificare reală a imposibilității de plată a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute avute în luna premergătoare concedierii colective, întrucât nu avusese loc adunarea generală a acționarilor și fluxul de numerar de la finele anului 2008 și în perspectivă pe anul 2009 erau negative.
Consideră recurenta că la data de 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, iar aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care spre sfârșitul anului s-au deteriorat, determinând un profit diminuat față de cel programat, impunându-se luarea în considerare a crizei economice de la nivel mondial, la nivelul țării și implicit la nivelul societății recurente.
Așa fiind, se susține că prima instanță trebuia să interpreteze art. 64 din potrivit art. 977 din cod civil și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul, iar pe de altă parte, să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit și pierderi.
Printr-un alt motiv de recurs se susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de o parte, din considerente și dispozitiv rezultă că societatea trebuie să achite în integralitate către intimatul-reclamant suma pretinsă prin acțiune, neluând în considerare că din suma brută cerută și acordată recurenta trebuie să rețină impozitul pe salarii și celelalte contribuții datorate conform legii, iar pe de altă parte, tot din considerente și dispozitiv rezultă că instanța a respins al doilea capăt de cerere considerând că societatea a calculat în mod corect, reținând și virând impozitul și contribuțiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.
Contradicția, arată recurenta, rezultă din faptul că instanța a admis că societatea a procedat legal la reținerea impozitului pe venit și a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plății salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând al doilea capăt de cerere, iar pe de altă parte, a obligat recurenta la plata către intimat a 11 salarii de bază brute în cuantum egal cu cel al salariului de bază brut din luna anterioară concedierii.
Așa fiind, se susține că în situația în care societatea este obligată să plătească 11 salarii compensatorii intimatului, aceasta nu se realizează la nivel de sumă brută, ci netă întrucât se aplică aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor, astfel că suma ce s-ar fi cuvenit efectiv intimatului, după scăderea obligațiilor legale, ar fi fost de 10.090 lei și nu de 14.300 lei cât s-a pretins și s-a admis.
O altă critică se referă la pronunțarea unei sentințe cu aplicarea greșită a legii, arătându-se că acordarea unui salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală și temeinică, în concordanță cu art. 78 din CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile CCM încheiat la nivelul societății, cu hotărârea Consiliului de administrație al recurentei și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Se susține că instanța de fond a nesocotit principiul consacrat de art. 969 din Codul Civil, precum și disp.art. 41 alin.5 din Constituția României și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă întrucât la formularea art. 64 din CCM la nivel de unitate, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, iar angajatorul a aplicat corect legea, temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu constituindu-l art. 78 din CCM unic la nivel național, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de achitat de către toți angajatorii.
Se mai arată că prin notificările transmise reprezentanților salariaților, angajatorul a încunoștințat asupra faptului că analizând situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, dar că va acorda salariaților compensația la nivelul unui salariu de bază brut potrivit art. 78 din CCM unic la nivel național.
De asemenea, în ședința din 19.01.2009, Consiliul de administrație a analizat posibilitatea acordării celor 12 salarii compensatorii celor concediați, decizând, în raport de posibilitățile de plată, acordarea unei compensații la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii colective, existând un motiv legitim și o justificare reală a imposibilității de plată a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de bază brute determinate de fluxul negativ de numerar de la finele anului 2008 și în perspectivă pe anul 2009 și fiind pus să aleagă între o măsură de protecție socială pentru personalul disponibilizat, care beneficiază și de alte venituri și plata muncii prestate pentru salariații rămași, în condițiile lipsei disponibilității de plată, Consiliul de administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu conform art. 78 din la nivel național.
S-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței în sensul respingerii cererii privind obligarea recurentei la 11 salarii compensatorii în cuantum de 14.850 lei, constatându-se legalitatea și temeinicia acordării unui singur salariu compensatoriu, respingându-se și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Tot prin recursul declarat s-a formulat și cerere de suspendare provizorie a sentinței, în temeiul art. 300 alin.2 din Codul d e procedură civilă, până la pronunțarea instanței asupra recursului, cerere care nu a mai fost susținută la termenul din 19.08.2009, la termenul respectiv de judecată, reprezentând primul termen de judecată din recurs, procedându-se la judecarea recursului pe fond.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, depunând și concluzii scrise în acest sens, prin care a cerut obligarea recurentei și la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
În conformitate cu disp.art. 304 pct. 8 Cod pr.civilă, se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În legătură cu acest motiv de modificare a sentinței, se reține că judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, dar totuși, puterea lor este limitată, în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția ce trebuie făcută între clauzele clare și clauzele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât dacă au trecut peste aceste limite, hotărârea lor este modificabilă.
Prima instanță a interpretat în mod corect clauza inserată în cuprinsul art. 64 din CCM încheiat la nivelul SC SA, neputându-se reține incidența în cauză a disp.art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, în conformitate cu disp.art.236 alin.1 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit alin.4 al art.236 din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
De asemenea, conform art. 243 alin.1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, în același sens fiind și disp.art.30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Prin art. 64 alin 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut că în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație astfel: a) echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective și b) echivalentă cu 3 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale, în speța de față intimatului - reclamant încetându-i contractul de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului în cadrul concedierii colective.
De vreme ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cuprinde clauza inserată la art. 64 alin.1 lit.a, mai sus-menționată, este evident că această clauză trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, iar faptul că s-a decis ca celor concediați colectiv să nu li se acorde decât o compensație constând într-un salariu de bază brut din luna premergătoare concedierii, potrivit art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, nu poate constitui un argument suficient pentru neaplicarea dispozițiilor art. 64 alin.1 lit.a din CCM la nivel de unitate, câtă vreme, așa cum corect a reținut și prima instanță, pe baza actelor contabile depuse la dosar de către pârâtă și a răspunsului acesteia la interogatoriu, situația financiară a societății, care a înregistrat la sfârșitul anului 2008 un profit de aproximativ 6 milioane euro, permitea acest lucru, interpretarea disp.art. 64 din fiind în sensul că dacă situația financiară a societății este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie, textul care reglementează acordarea compensațiilor în caz de concediere condiționând acordarea salariilor compensatorii nu de simpla voință a angajatorului, ci de situația economică a acestuia.
De altfel, chiar din cuprinsul notificării nr. 47509/17.12.2008 a societății recurente către reprezentanții salariaților, rezultă că motivul care a determinat desființarea locurilor de muncă ocupate de angajații ce urmează a fi disponibilizați, cu consecința concedierii colective, nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice, menite să conducă la îmbunătățirea activității și eficientizarea acesteia pe criterii structurale și funcționale ( fila 7 dosar fond ).
Neîntemeiată este și critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii neexistând nicio contradicție între soluția pronunțată de prima instanță cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reclamantului, prin care s-a solicitat obligarea recurentei-pârâte la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat și soluția referitoare la primul capăt de cerere al acțiunii.
Astfel, conform dispozitivului sentinței, recurenta-pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului 11 salarii de bază brute în cuantum egal cu cel al salariului de bază brut din luna anterioară concedierii și de vreme ce s-a menționat expres că este vorba de salarii brute, hotărârea poate fi pusă în executare, urmând ca intimatul reclamant să primească în mod evident, o sumă netă mai mică, după aplicarea deducerilor legale, nefiind necesar a se stabili chiar prin dispozitivul sentinței suma netă efectivă pe care intimatul-reclamant urmează să o primească de la pârâtă.
Așadar, modalitatea de soluționare a primului capăt de cerere al acțiunii nu vine în contradicție cu soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, așa cum pretinde nejustificat recurenta.
Tot neîntemeiată este și critica prin care se susține că prima instanță ar fi dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, procedându-se în mod corect, așa cum s-a reținut mai sus, la interpretarea clauzei inserate în art. 64 din CCM la nivel de unitate, iar faptul că societatea recurentă a acordat intimatului-reclamant, cu ocazia concedierii, un salariu compensatoriu, conform art. 78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, nu putea justifica respingerea acțiunii, în condițiile în care drepturile stabilite în acest din urmă contract au caracter minimal, iar în raport de probatoriile administrate în cauză și ținând cont de art. 64 alin.1 lit.a din CCM la nivel de unitate, intimatul-reclamant era îndreptățit la acordarea a încă 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, pe lângă salariul deja primit, după cum justificat a concluzionat și instanța de fond.
Pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurentă în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă interpretare a probelor administrate și aplicare a dispozițiilor legale.
În temeiul art.274 Cod pr.civilă, recurenta va fi obligată la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant, reprezentând onorariu avocat suportat de intimat în recurs, potrivit chitanței doveditoare seria B nr.66/03.11.2009, depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SA B, cu sediul în B,--67, sector 1, împotriva sentinței civile nr.984 din 24.04.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, domiciliat în comuna, sat, județul
Obligă recurenta-pârâtă la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 noiembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.MI
4 ex./ 25.11.2009
dosar fond- - Tribunalul Dâmbovița
judecători fond-;
operator de date cu caracter personal;
număr notificare 3120/2006
Președinte:Traian LogojanJudecători:Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
