Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2092/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 2092
Ședința publică din data de 5 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Traian Logojan
JUDECĂTORI: Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta SC SA, cu sediul în B,--67, sector 1, împotriva sentinței civile nr.983 din data de 24 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G, domiciliat în comuna, sat, județul
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul-reclamant G prin avocat din cadrul Baroului D, lipsă fiind recurenta-pârâtă SA.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Avocat pentru intimatul-reclamant G arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat având cuvântul pentru intimatul-reclamant G, solicită respingerea ca nefondat a recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant, depunând și concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul Gac hemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, conform contractului colectiv de muncă, în cuantum de 18.150 lei, la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu ce i-a fost acordat, la acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, urmare a hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 04.11.2008, i s-a acordat un preaviz de 20 de zile începând cu 18.12.2008, iar prin decizia nr.74/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă.
A mai arătat reclamantul că, prin articolul 7 al acestei decizii, s-a prevăzut doar plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii, fără a se ține cont de prevederile contractului colectiv de muncă, iar art.64 alin.1 lit. a din acest contract a prevăzut plata a 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, măsură justificată pe prevederile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național, deși exista un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cu prevederi mai favorabile.
Cu ocazia plății singurului salariu compensatoriu acordat, i s-au aplicat deduceri în afara impozitului pe venit în cuantum de 16 %, deși acestea nu trebuiau reținute, astfel că se impune restituirea contribuțiilor deduse în mod nelegal din salariul compensatoriu acordat.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 281- 283 din Codul muncii și s-au atașat în copie decizia de încetare a contractului de muncă, adresa nr. 44752 / 2008 societății pârâte către reprezentanții salariaților, contractul colectiv de muncă încheiat la 21.12.2007.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca netemeinică și nedovedită, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este în concordanță cu dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de administrație al societății pârâte și conform angajamentului asumat de aceasta prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
A mai arătat pârâta că, din textul art.64 din rezultă că acordarea compensațiilor în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului nu este o obligație a angajatorului, ci este o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă, fiind condiționată de situația financiară precară a societății, care a avut disponibilități bănești și flux de numerar negativ în ultimul trimestru al anului 2008 și în perioada disponibilizării.
Prin notificarea nr.46613/2008, societatea pârâtă a adus la cunoștința salariaților faptul că analizându-se situația financiară prezentă și de perspectivă a societății și ținând seama de faptul că nivelul compensațiilor bănești este dependent și plătibil din fondul de salarii, nu poate acorda compensații bănești la nivelul a douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, posibilitate reanalizată de Consiliul de administrație în ședința din 19.01.2009, în care s-a decis plata unor compensații la nivelul unui salariu de bază mediu brut din luna premergătoare lunii concedierii colective.
În subsidiar, pârâta a solicitat, în cazul admiterii cererii privind plata celor 11 salarii compensatorii, a se reține că, din pretențiile solicitate trebuie scăzut impozitul pe venit și contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal, se rețin la sursă. Astfel, în aplicarea art.55 din Codul fiscal și a art. 68 lit. l din Normele metodologice, în mod legal s-a calculat, reținut și virat impozitul de 16 %, necontestat.
Potrivit art.14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr.76/2002 nu s-a calculat și nu s-a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj. Contribuția de asigurări sociale a fost calculată, reținută și virată potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 modificată, care prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale printre care nu se includ plățile compensatorii acordate cu ocazia disponibilizării salariaților iar contribuția de asigurări sociale de sănătate a fost calculată, reținută și virată potrivit dispozițiilor art. 257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006, fiind venituri asimilate salariilor, care se impun impozitului pe venit.
S-a mai arătat de pârâtă că, potrivit Legii nr.346/2002 modificată, din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite, potrivit dispozițiilor legale, în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii, drept pentru care s-au calculat, reținut și virat aceste contribuții.
Pârâta a solicitat respingerea cererii privind daunele morale ca neîntemeiată și nedovedită, nefiind întrunite elementele care antrenează răspunderea pentru aceste daune, respectiv fapta ilicită, prejudicierea de ordin moral a fostului angajat, vinovăția angajatorului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral pretins.
S-au depus în copie: extras din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pârâte, notificarea nr.46613/2008, răspunsul adresat reprezentanților salariaților cu nr.47509/17.12.2008, extras din procesul verbal al consiliului de administrație din data de 19.01.2009.
Au fost administrate probele cu înscrisuri și interogatoriu luat pârâtei, depunându-se atât răspunsul la interogatoriu cât și fluxul de numerar pe anul 2008 și 2009, precum și bilanțul contabil pe anul 2008, balanța de verificare sintetică pentru perioada septembrie - decembrie 2008 din care rezultă că în anul 2008 profitul obținut de societatea pârâtă a fost în cuantum de aproximativ șase milioane euro.
Reclamantul și-a precizat cererea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, în cuantum de 217 lei și a depus și concluzii scrise.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr.983 din 24 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a admis în parte acțiunea precizată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, s-au respins celelalte capete de cerere și totodată, a fost obligată pârâta la 2.100 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar prin decizia nr.74/ 21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia începând cu 22.01.2009, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
A mai reținut instanța de fond că s-a acordat reclamantului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii,această măsură motivându-se pe prevederile art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național și pe posibilitățile financiare ale societății.
Reclamantul a contestat această măsură, precizând că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Examinând prevederile acestui text din contractul colectiv la nivel de unitate, se constată că, în situația concedierilor colective angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi.
Potrivit dispozițiilor art.236 aliniatul 4 din Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților " și doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, conform art. 247 din Codul muncii.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că, pârâta nu poate justifica nerespectarea art.64 aliniatul 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și invocă aplicarea prevederilor art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Cât privește susținerea pârâtei din întâmpinare în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, cu care salariații au fost de acord la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, legată de situația financiară a societății, instanța de fond a reținut, din interpretarea prevederilor art.64 alin.1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, că nu este vorba de o condiție pur potestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către pârâtă și din răspunsul acesteia la interogatoriu reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat profit în cuantum de aproximativ sase milioane de euro.
În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că primul capăt de cerere este întemeiat.
Cu privire capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, reprezentând contribuția de asigurări sociale, contribuția de asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, instanța de fond a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât art.26 lit.b din Legea nr.19 /2000, nu prevede cu titlu de excepție neplata contribuției de asigurări sociale, fiind enumerate în mod expres care sunt categoriile de venituri asupra cărora nu se datorează această contribuție și în cadrul cărora nu intră salariile compensatorii.
Totodată, s-a mai reținut că art.257 alin. 2 lit. a din Legea nr.95/2006 prevede că această contribuție de asigurări sociale de sănătate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
apreciat instanța de fond că, atât timp cât s-a aplicat impozitul de 16 %, necontestat în cauză, iar aceste venituri sunt raportate la salariul de bază brut, este evident că sunt asimilate salariilor și deci, supuse și acestei impozitări.
S-a mai reținut de instanța de fond că, nici Legea nr.346/2002 modificată nu prevede la art.6 și următoarele, în mod expres, o scutire de plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, situație în care aceasta este datorată.
Totodată, instanța de fond a reținut că daunele morale solicitate de reclamant, în temeiul art. 269, 270 din Codul muncii și raportate la prevederile art. 998-999 din Codul civil nu sunt dovedite, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul cauzat salariatului, vinovăția angajatorului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, câtă vreme nu s-a făcut dovada nici unui prejudiciu moral în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs societatea pârâtă, invocând disp. art.304 pct.7,8,9 Cod procedură civilă, criticând-o ca netemeinică și nelegală, cu motivarea, în esență, că tribunalul nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății, de faptul că aceasta nu are lichidități și că nu poate plăti 12 salarii compensatorii.
Se mai arată că sintagma "situație financiară" se referă la toate componentele situațiilor financiare și nu numai la bilanț.
De asemenea, se susține că și în cazul în care se înregistrează profit, sumele se direcționează de către adunarea generală a acționarilor și nu poate fi automat folosit pentru plata unor drepturi salariale.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că sentința cuprinde motive contradictorii reprezentate de faptul că instanța de fond a constatat că societatea a reținut în mod corect contribuțiile legale din salariul compensatoriu, dar, în același timp, obligă societatea să plătească încă 11 salarii brute.
Se mai susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, sentinței atacate și motivelor de recurs, Curtea va constata că recursul este nefondat:
Intimatul-reclamant a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar prin decizia nr.74/21.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia, ca urmare a desființării locului de muncă determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
Societatea recurentă a acordat intimatului-reclamant o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, această măsură motivându-se pe prevederile art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național și pe posibilitățile financiare ale societății.
Potrivit dispozițiilor art.64 alin.1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariatului i se cuveneau 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în funcție de situația financiară a societății.
Potrivit dispozițiilor art.236 aliniatul 4 din Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților " și doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, conform art.247 din Codul muncii.
Prin urmare, recurenta, așa cum corect a reținut tribunalul, nu poate justifica nerespectarea art.64 aliniatul 1 litera a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și invoca aplicarea prevederilor art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național.
Tribunalul a apreciat în mod corect probele administrate și a constatat că recurenta a înregistrat profit, situație în care nu poate invoca o situație financiară precară.
În ceea ce privește susținerea că acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine a acestuia, legată de situația financiară a societății, prevedere cu care salariații au fost de acord la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, se constată că nu este vorba de o condiție pur potestativă ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația financiară a societății pârâte.
Astfel, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către recurentă și din răspunsul acesteia la interogatoriu reiese că în anul 2008 s-a înregistrat profit.
Intenția societății recurente de a folosi profitul pentru alte acțiuni nu o poate exonera de executarea unei obligații asumate prin contractul colectiv de muncă.
Sentința instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii, așa cum susține recurenta.
Faptul că tribunalul a obligat recurenta la plata diferenței de 11 salarii compensatorii nu contravine în nici un fel faptului că, aceeași instanță, reține că din sumele plătite cu titlu de plăți compensatorii se datorează contribuții la bugetele de stat, potrivit legislației în vigoare.
Nefondată este și susținerea recurentei că tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii.
Corect a stabilit tribunalul că atâta vreme cât la nivel de societate s-a încheiat contract colectiv de muncă, dispozițiile acestuia sunt aplicabile în speță și nu cele ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național.
Potrivit disp. art.236 Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și numai în cazul în care la nivel de angajator nu există un asemenea contract se aplică dispozițiile din contractul încheiat la nivel superior, în speța de față.
Față de aceste considerente, Curtea, văzând disp. art.304, 3041și 312 alin.1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și disp.art.274 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu avocat, către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC SA, cu sediul în B,--67, sector 1, împotriva sentinței civile nr.983 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G, domiciliat în comuna, sat, județul
Obligă recurenta-pârâtă la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 noiembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex./17.11.2009
dosar fond- - Tribunalul Dâmbovița
judecători fond-;
operator de date cu caracter personal;
număr notificare 3120/2006
Președinte:Traian LogojanJudecători:Traian Logojan, Cristina Pigui Ioana Cristina
