Drepturi salariale (banesti). Decizia 233/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 233/CM
Ședința publică din 12 Mai 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulate de pârâții:
1.MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5 și
2.MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5prin mandatar DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în T,-, județul T, împotriva sentinței civile nr. 528 din 5 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți,, cu domiciliul procesual ales la Judecătoria Babadag, cu sediul în B,-, județul T și intimații pârâțiCURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C,TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, județul T șiCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1, având ca obiect conflict de muncă - drepturi bănești (diferențe dintre salariul încasat și cel prevăzut în anexa I lit. A pct. 6-13 din nr.OUG 26/2007).
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța constatând că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra soluției, luând act că s-a solicitat judecata în lipsă conform disp. art. 242 alin.2 cod pr.civilă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, reclamanții, G au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel, Tribunalul Tulcea, Ministerul Economiei și Finanțelor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa nr. I lit. A pct. 6 - 13, corespunzător funcției exercitate de ei, începând cu data intrării în vigoare a nr.OUG 27/2006 (respectiv 10.04.2006) și până la data înregistrării acțiunii, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății lor efective.
În motivare, reclamanții au arătat că, prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că prevederile art. 28 alin. 4 din nr.OUG 24/2004, modificată prin Legea nr. 601/2004, și ale art. 24 din Legea nr. 508/2004 au instituit o discriminare directă între magistrații judecători și magistrații procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție () și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ().
S-a mai arătat că legalitatea acestei hotărâri a fost recunoscută și prin Decizia nr. VI din 15.01.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, decizie care, potrivit art. 329 alin. ultim Cod procedură civilă, este obligatorie pentru instanțele de judecată.
De aceea, în expunerea de motive preliminară din nr.OUG 22/2006, s-a justificat necesitatea unei salarizări adecvate, nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor, măsură prevăzută și în Capitolul VI, pct. 3.3. din "Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007", având ca termen de finalizare luna decembrie 2005. Obiectivul menționat a vizat eliminarea tuturor inegalităților existente în sistemul de salarizare a magistraților determinat de acordarea unor sporuri numai în favoarea unor magistrați, în detrimentul altora.
Au menționat reclamanții că noua modalitate de salarizare, concretizată inițial prin adoptarea nr.OUG 27/2006 și apoi prin emiterea Legii nr. 45/2007, în loc să înlăture această discriminarea directă, o adâncește și mai mult, prin stabilirea unui coeficient de ierarhizare superior în favoarea magistraților procurori din structurile menționate, deși are ca obiectiv principal eliminarea oricărei forme de discriminare în ceea ce privește modalitatea de acordarea a drepturilor salariale cuvenite magistraților.
Precizează reclamanții că este afectat însuși principiul unității procesului penal, întrucât se recunoaște urmăriri penale superioritatea în raport cu judecata.
Acordarea unei importanțe vădit superioară activității desfășurate de procurorii din cadrul și, raportat la activitatea desfășurată pentru aceleași cauze de judecători, este nejustificată și nu reprezintă o metodă adecvată de stingere a scopului legitim urmărit și anume: "reducerea fenomenului de corupție".
Au mai precizat reclamanții că, este firesc ca atât magistrații procurori care efectuează urmărirea penală cât și magistrații judecători care soluționează aceleași cauze pe fond să aibă același nivel de salarizare. În ceea ce privește pe procurorii din cadrul și T, pentru ei există o excepție lipsită de orice fundament deoarece, deși instrumentează în mod curent cauze a căror competență de soluționare în fond revine tribunalului și chiar judecătoriei, au același nivel de salarizare ca și procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă, contravenind astfel criteriilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora stabilirea drepturilor judecărilor și procurorilor - inclusiv drepturile salariale prevăzute de art. 74 - se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea și complexitatea funcției de judecător și procuror, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora.
Ori, potrivit art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006, procurorii din cadrul și T sunt salarizați numai în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, indiferent de gradul profesional deținut, în condițiile în care, potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, promovarea judecătorilor și procurorilor la instanțele și parchetele ierarhic superioare se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente.
Au mai arătat reclamanții că, prin Decizia n 135/5.01.1996, curtea constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
Consideră reclamanții că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă deoarece, în conformitate cu prevederile art. 1 din nr.OUG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli în care se încadrează în obligația de plată respectivă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive arătând că nu poate fi chemat în instanță în calitate de pârât, deoarece Consiliul, conform art. 16 - 20 din nr.OG 137/2000, republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu toate completările și modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
A precizat că, în conformitate cu prevederile art. 27 din nr.OG 137/2000, republicată, posibila victimă a discriminării poate introduce acțiune direct la instanță, prin care să solicite despăgubiri și restabilirea situației anterioare, fiind obligat să probeze, în egală măsură cu cel acuzat, existența sau nu a discriminării.
În această situație, judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului, în sensul stabilirii caracterului discriminatoriu al faptei.
La data de 30 ianuarie 2008 pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că cererea nu poate fi primită întrucât acordarea de indemnizații și majorare drepturi salariale trebuie a fi făcută în limita sumelor disponibile în bugetul instituției și, drept urmare, admiterea acțiunii și obligarea instituției publice la plata unor sume ce nu se regăsesc în bugetul aprobat, face ca hotărârea pronunțată să fie imposibil de executat, iar execuția bugetară nu se poate face decât în limita fondurilor aprobate.
Pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un al act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
S-a menționat că, în vederea numirii în cadrul T, nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă J - fără însă ca prin această numire să îl dobândească - ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
În acest sens, art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/204 stabilește în acest sens că "La data încetării activității în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii". În același sens sunt și dispozițiile art. 83 alin. 9 din Legea nr. 304/2004 în ceea ce privește încadrarea procurorilor
S-a precizat că, având în vedere faptul că procurorii de la. și T ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră pârâtul că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
La data de 3.03.2008, pârâtul Tribunalul Tulceaa depus la dosarul cauzei tabelul cu coeficienții de multiplicare de care beneficiază reclamanții.
Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, in stanța urmează aor espinge ca nefondată, având în vedere că nu a fost dat în judecată ca pârât ci, în temeiul art. 27 din nr.OG 137/2007, pentru a-și prezenta poziția cu privire la posibila încălcare a legislației în materie de nediscriminare.
Prin sentința civilă nr. 528/05.03.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea
s-a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a admis cererea și în consecință: au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CONSTANȚA și Tribunalul Tulcea, la plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în anexa 1 lit. A pct. 6 - 13 corespunzător funcției exercitate de fiecare reclamant, începând cu data de 10.04.2006 și până la 10 ianuarie 2008, actualizate cu indicele de inflație la data pății și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să pună la dispoziția pârâtelor sumele necesare pentru efectuarea plății. Pentru a se pronunța această soluție s-au reținut următoarele:
Reclamații fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative - judecători.
Prin nr.OUG 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Potrivit art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta
C de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Potrivit art. 3 alin. 1 din nr.OUG 27 /2006, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate, de stabilire a salarizării, nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel ( de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor, nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004, și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza nr.OUG 27/007 ( funcție de vechimea în magistratură ).
Nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. b nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă, toți cei care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizare prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
În cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani ( potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 ).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe, lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ), li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete ( potrivit art. 5 alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în prima instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Atât cât și T sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
procurorilor și T la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2002, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și T are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece, acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului de nivelul respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului ).
Salarizarea procurorilor din cadrul și se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ( persoană juridică distinctă de și ), care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută din și
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statut prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica, atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ( cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare justiției. Tocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și, care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza nr.OUG 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare ( instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării, care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, îndemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul Muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament ( art. 154 din Codul Muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor peroanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară, au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale, (deci indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII -a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii" 2007, pag. 617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3 art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate, criterii declarate în mod expres ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților, rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabil și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări), art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatori).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale a dreptului la muncă, la libera alegere ocupației, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art. 2 al. 1 din nr.OG 137/2000 se arată că, prin discriminare, se înțelege orice deosebire, excludere, restricție, sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Aliniatul 3 din art. 2 al aceluiași act normativ, prevede că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată în mod arbitrar, cu ce a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze, care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci, dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificarea profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii ori, în speță, simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze, nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust că procurorii ce instrumentează cauze de corupție, sunt supuși unor presiuni și pericole "mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr. 10/2001, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă, (concedieri colective, greve, etc.) cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigii patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferențierea de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii și
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul Muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură ( cum ar fi din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 din Codul Muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Având în vedere că până la executarea acestei hotărâri va trece o perioadă de timp, instanța a constatat ca fondat capătul de cerere privind actualizarea acestor despăgubiri și, prin urmare, obligă pârâții să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a arătat următoarele: Tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de OUG nr. 27/2006, depășind limitele puterii judecătorești prin imixtiunea în atribuțiile autorității legiuitoare; dispozițiile OG nr. 137/2000 nu sunt aplicabile, întrucât despăgubirile și acțiunea în despăgubiri avute în vedere de acest act normativ sunt în legătură cu fapte sau acte de discriminare înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care se restrânge sau se înlătură folosința ori exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, acest act normativ neputând fi aplicat în cazul în care nu există un text de lege care să recunoască reclamanților dreptul pretins prin această acțiune; în cazul în care o dispoziție dintr-o lege este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție există posibilitatea ca într-un litigiu în fața instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi; din examinarea prevederilor art. 3 alin.1 din OUG nr. 27/2006, rezultă că pe durata numirii la DNA sau DIICOT, drepturile salariale ale procurorilor sunt asimilate cu cele ale procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce conduce la concluzia inexistenței unor reguli diferite referitoare la promovarea în profesie între judecători și procurori; instanța de fond instituie un sistem de salarizare paralel, reținând că sunt îndreptățiți la salarizarea corespunzătoare gradului de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără ca reclamanții să îndeplinească această condiție; judecătorii și procurorii desfășoară activități diferite și de aici rezultă posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor și parchetelor și a adoptării unor prevederi diferite referitor la raporturile de serviciu, fără a aduce atingere principiului nediscriminării care nu presupune uniformitatea.
În recursul său, Ministerul Economiei și Finanțelor a arătat că în mod greșit a fost admisă acțiunea în ceea ce îl privește întrucât potrivit art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35 din Legea nr. -, bugetul este aprobat de Parlamentul României iar proiectul de buget se realizează de către fiecare minister; Ministerul Economiei și Finanțelor este implicat numai în discutarea bugetului.
Prin încheierea din 16.07.2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanțas -a trimis cauza spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu art. II alin. 3 din OUG nr. 75/2008.
Prin decizia nr. 1517/13.02.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a declinat competența de soluționare a recursurilor către Curtea de Apel Constanța, față de împrejurarea că prin Decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, art. II din OUG nr. 75/2008 a fost declarat neconstituțional.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
.1 Cu privire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților:
Într-adevăr, OUG nr. 27/2006 a stabilit un alt mod de determinare a indemnizației cuvenite reclamanților, prin aplicarea unui anumit coeficient de multiplicare. Aplicarea unui alt coeficient de multiplicare cuprinsă în Anexa la acest act normativ, dar care se aplică altor categorii de magistrați, ar contraveni unor decizii cu caracter obligatoriu pronunțate de Curtea Constituțională. Faptul că se solicită aplicarea altor coeficienți de multiplicare decât cei stabiliți de lege pentru situația reclamanților nu este contestată, reclamanții înșiși făcând referite la acest aspect.
Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din nr.OG 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că "dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății" și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat întrucât instanța de judecată ar intra în domeniul de competență al puterii executive și ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competență constituțională și legală.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul recurenților ale prevederi ale OUG nr. 27/2006 decât cele care reglementează salarizarea reclamanților în perioada de referință.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că potrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Așadar, acțiunea întemeiată pe prevederile OG nr. 137/2000 poate avea ca obiect: o cerere de despăgubiri și/sau o cerere pentru înlăturarea situației discriminatorii și restabilirea situației anterioare.
În deciziile pronunțate în legătură cu constituționalitatea prevederilor OG nr. 137/2000, (de ex. deciziile nr. 818 și 819, 820 și 821 din 2008) Curtea Constituțională a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
În motivarea acestor decizii s-a arătat că "Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată. Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Așadar, din dispozitivul și din motivarea acestor decizii, rezultă fără echivoc faptul că aceste soluții au în vedere numai prevederile cuprinse în art. 27(1) din OG nr. 137/2000 care prevăd posibilitatea de a solicita restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare iar nu și prevederile referitoare la solicitarea de despăgubiri rezultate din situația discriminatorie.
Astfel, cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din situația discriminatorie este o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală, fapta ilicită constând în fapta care determină situația discriminatorie, faptă calificată ca ilicită de prevederile OG nr. 137/2000.
Or, instanțele nu pot refuza soluționarea unei astfel de acțiuni, având în vedere prevederile art.3 din Codul Civil și art.4 alin.2 din Legea nr. 303/2004.
Susținerile recurentului privind aplicabilitatea OG nr. 137/2000 în cazul existenței unei situații discriminatorii rezultate dintr-un act normativ sunt contradictorii.
Astfel, deși susține că OG nr. 137/2000 nu s-ar aplica într-un astfel de caz, recurentul admite că pentru a înlătura o posibilă astfel de situație discriminatorie persoana interesată trebuie să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale respective, or, o astfel de procedură de control constituțional, nu poate fi declanșată decât după sesizarea instanței pentru obținerea unor despăgubiri pentru tratamentul discriminatoriu, astfel cum impune art. 29 din Legea nr. 47/1992 rep. iar temeiul pentru a pretinde aceste despăgubiri îl constituie actul normativ cu caracter special, respectiv OG nr.137/2000, aplicabil în cazul în care excepția de neconstituționalitate se admite.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că existența unei situații discriminatorii, determinată de un act normativ prin omisiune sau excludere, nu poate întotdeauna să facă obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului de constituționalitate și, în consecință, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă (de exemplu decizia nr.1185/2008).
Într- astfel de situație, persoana care reclamă o situație discriminatorie, s-ar afla într-o imposibilitate absolută de a se adresa justiției pentru repararea prejudiciului determinat de o astfel de situație, ceea ce contravine art.21 din Constituția României și art.6, art.13 și art.14 combinat cu art.1 din Protocolul I ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților.
Ca urmare, trebuie reținută competența instanțelor naționale în soluționarea unor acțiuni precum cea de față. Faptul că OG nr. 137/2000 face trimitere la "drepturi recunoscute de lege" nu înseamnă în mod necesar că este vorba de o lege specială, cum este legea de salarizare a magistraților, referirea făcându-se la "lege" în sens larg, incluzându-se și actele normative cu caracter general, referitoare la drepturile fundamentale, inclusiv prevederile cuprinse în Constituția României și prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților, care în conformitate cu art. 20 din Constituție au prioritate față de reglementările naționale.
În cauză însă, se constată că intimații reclamanți nu se regăsesc într-o situație care să conducă la concluzia că sunt supuși unui tratament discriminatoriu din punct de vedere al salarizării, astfel încât să pretindă despăgubiri.
Astfel, potrivit art.6(3) din Codul Muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.
Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, statuează în art.1 al.2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, asigurând egalitatea în garantarea și exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Astfel art.1(2) lit. e din OG nr. 137/2000, stabilește că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturi enumerate de acest text, între care și drepturile economice, sociale și culturale, în special:
(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;
(iii) dreptul la locuință;
(iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale;
(v) dreptul la educație și la pregătire profesională;
(vi) dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive.
În conformitate cu art. 2 alin. (1) și (3) din OG nr. 137/2000, potrivit acestei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În cazul de față existența unei salarizări diferențiate în privința diferitelor categorii de magistrați este stabilită de lege și nu este în discuție.
Criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat diverselor categorii de magistrați poate fi considerat "categoria profesională".
Se pune problema în această situație dacă diferențierea salarială constituie un tratament discriminatoriu prin prisma dispozițiilor constituționale și legale evocate sau nu.
Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a magistraților de la acordarea unor drepturi bănești în cuantum superior.
Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare - în cazul de față este vorba de subcategoria profesională.
Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege - în cauză efectul constă în obținerea unei indemnizații de serviciu mai mică.
Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.
Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația reclamanților raportat la situația altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.
Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat.
În aceste condiții, regăsirea reclamanților în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, devine o situație premisă a oricărui act de discriminare.
În consecință, dacă reclamanții nu se regăsesc în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, nu se poate pune problema unei discriminări, condițiile enunțate anterior nemaigăsindu-și aplicabilitatea.
Trebuie avut în vedere că aceasta este o chestiune de fapt, în sensul că trebuie determinat de la caz la caz, în concret, dacă persoana care reclamă o discriminare se regăsește într-o situație analogă și comparabilă cu alte persoane la care se raportează și care beneficiază de un tratament diferențiat, favorabil.
Ca urmare, simpla includere reclamanților în funcția de magistrat, nu constituie un element care în sine să determine constatarea că toți magistrații se regăsesc în aceeași situație sau în situații analoage și comparabile, fiind necesar a se verifica dacă activitatea desfășurată, conform atribuțiilor de serviciu, este una comparabilă.
Pe de altă parte însă, activitatea desfășurată fiind în strânsă legătură cu atribuțiile de serviciu, este posibil ca, în unele cazuri, din simpla analiză a atribuțiilor de serviciu stabilite de legi și regulamente să rezulte în mod neechivoc că persoana care reclamă o discriminare nu se putea afla într-o situație analogă cu persoanele la care se raportează, dispozițiile legale împiedicând-o să desfășoare activități similare cu persoanele la care se raportează.
Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, Curtea a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (hotărîrea din 18.02.1991 în cauza Fredin contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contraAustriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord). În Hotărârea din 06.04.2000, în cazul Thlimmenos contra Greciei, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci cînd statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.
Cu alte cuvinte, tratarea egală a unor persoane aflate în situații diferite poate constitui un tratament discriminatoriu pentru acele persoane care, urmare a situației deosebite în care se află, ar avea dreptul la un tratament diferit, favorabil.
Reclamanții susțin existența unei situații comparabile între ei și procurorii care ocupă funcții în cadrul DIICOT și DNA.
Reclamanții consideră discriminatoriu modul diferit de determinare a indemnizației de serviciu, susținând că în cazul lor coeficientul de multiplicare avut în vedere este mai mic decât cel folosit pentru determinarea indemnizației procurorilor care ocupă funcții în cadrul DIICOT și DNA.
Pentru verificarea existenței unui tratament discriminatoriu, trebuie nu doar să existe situații comparabile în care se regăsesc cei ce reclamă discriminarea cu alte persoane, dar să existe și elemente care să fie comparate.
În această privință se reține că în art.II din Legea nr. 45/2007, pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 s-a prevăzut că procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție beneficiază de toate drepturile stabilite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin prezenta lege, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și de drepturi stabilite expres pentru aceștia prin alte acte normative iar procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de toate drepturile stabilite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin prezenta lege, de Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, precum și de drepturi stabilite expres pentru aceștia prin alte acte normative.
Prin art.I pct.4 din Legea nr. 45/2007 s-au modificat prevederile articolului 11 din OUG nr. 27/2006 acesta având următorul cuprins: "Art. 11. - (1) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii".
Se constată că în Anexa la OUG nr. 27/2006, coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 sunt cei aplicabili funcțiilor deținute de procurori în Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția procurorului general.
Așadar, procurorii din cadrul DIICOT și DNA beneficiază de salarizarea corespunzătoare procurorilor care funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, însă, într-o jurisprudență constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru procurorii care activează sau au activat în cadrul DIICOT sau DNA.
Astfel, în ceea ce privește pe procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut (de exemplu decizia nr. 1450/03.04.2008) că prin Legea nr. 508/2004, modificată și completată prin nr.OUG 131/2006, art. 1 alin. (1), s-a înființat, ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; legea menționată reglementează și modul de numire a procurorilor la. prin dispoziții cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcții de execuție sau de conducere, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor; astfel, recurentul, a fost numit în funcția de procuror la. prin Ordinul nr. 2261 din 1 noiembrie 2005 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după susținerea unui interviu și obținerea avizului favorabil de numire în funcție emis de Secția pentru procurori a prin Hotărârea nr. 64 din 25 aprilie 2007 și are o vechime efectivă în funcția de procuror de 11 ani și 5 luni.
Rezultă astfel, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004, și promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în condițiile și potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 304/2004; fiind numit, în condițiile unei legi speciale, la. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor, însăși Plenul prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, definind gradul profesional ca fiind "dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează cariera magistraților", prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror.
S-a mai arătat că adoptarea unei legi speciale - Legea nr. 508/2004 - de reglementare a condițiilor și procedurii de numire în cadrul acestei structuri specializate a unor procurori competenți, în condițiile și conform unei proceduri derogatorii de la dreptul comun - Legea nr. 303/2004 - a fost determinată de necesitatea înființării în timp util a unei astfel de structuri specializate în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, evident în contextul existenței unei anumite conjuncturi socio-politice; îndeplinind, în condițiile legii, o funcție în cadrul unei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul numit la. dobândește ipso facto gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Într-o altă decizie (305/22.01.2009) Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în forma actuală a legii, este definită ca o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; de asemenea, art. 75 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului. S-a considerat astfel că toate aceste norme exprimă voința legiuitorului de a crea o structură specializată "în cadrul" Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înglobată acestuia, iar nu o entitate distinctă, plasată în afara ierarhiei parchetelor și în consecință, numirea în funcția de procuror la. a candidaților admiși în urma procedurii de selecție prevăzute de art. 75 din Legea nr. 304/2004 le conferă acestora gradul profesional corespunzător nivelului parchetului din care face parte structura respectivă. S-a mai avut în vedere că "gradul profesional" nu este o noțiune abstractă, care să poată fi analizată separat de funcția pe care o ocupă procurorul și de conținutul atribuțiilor specifice postului, atribuții corespunzătoare competenței la nivelul parchetului în cadrul căruia își desfășoară activitatea; concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor vacante disponibile, iar nu pentru dobândirea în mod abstract a unui "grad profesional" și numai prin excepție, în cazuri expres prevăzute, promovarea se face "pe loc". Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că același raționament este valabil și în cazul procurorilor numiți în structurile teritoriale ale DIICOT, constituite în circumscripțiile teritoriale ale parchetelor de pe lângă curțile de apel și tribunale, fără ca legea să le confere o competență materială diferită de cea a structurii centrale.
În cea ce privește procurorii care au funcționat sau funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție s-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod asemănător, dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (de exemplu decizia nr. 1220 din 21 martie 2008).
În privința procurorilor care funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție argumentele sunt similare, de vreme ce art. 1(1) din OUG nr. 43/2002, modificată ulterior, stabilește că se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se reține în concluzie că procurorii din cadrul DIICOT și DNA au statutul de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent dacă funcționează la structurile centrale sau în structurile teritoriale.
În aceste condiții, salarizarea diferită, prin aplicarea coeficienților de multiplicare corespunzătoare funcțiilor existente în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se justifică prin existența unei ierarhii a instanțelor și parchetelor, atribuțiile și competențele diferite și specificul acestora, astfel cum sunt stabilite în Codul d e procedură penală și în legi speciale.
Așadar, diferențierea în modul de stabilire a indemnizațiilor de serviciu pentru procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv a celor ce funcționează în cadrul DIICOT și DNA au o justificare obiectivă și rezonabilă, neputând fi considerată discriminatorie (în sensul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de ex. în cauza Beian contra României).
În aceste condiții, prin raportare la persoanele care ocupă funcții în cadrul DIICOT și DNA, reclamanții nu pot susține existența unei discriminări de natură salarială.
În consecință, pentru motivele expuse anterior, cererea principală este nefondată, restul motivelor invocate de Ministerul Justiției și Libertăților nemaiavând relevanță, astfel încât nu vor mai fi analizate.
Cererea de acordare a despăgubirilor rezultate din actualizarea cu rata inflației a sumelor pretinse în cererea principală, având caracter accesoriu, este de asemenea nefondată pe cale de consecință.
2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor:
Având în vedere cele reținute în referire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, cum cererea formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor are un caracter accesoriu, se constată că și aceasta este neîntemeiată, nemaifiind necesar a analiza motivele invocate de recurent.
Față de toate aceste considerente, în conformitate cu art.312 Cod.pr.civ. se vor admite recursurile și se va modifica sentința recurată în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii în totalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâțiiMINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5 șiMINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5prin mandatar DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în T,-, județul T, împotriva sentinței civile nr. 528/05.03.2008 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți,, cu domiciliul procesual ales la Judecătoria Babadag, cu sediul în B,-, județul T și intimații pârâțiCURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C,TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, județul T șiCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 12.05.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
Grefier, - -
- -
Jud.fond;
redactat jud. - 10.06.2009
tehnored.disp.gref.
4 ex./11.06.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu, Răzvan Anghel
