Drepturi salariale (banesti). Decizia 247/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 247
Ședința publică din 13 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Marinela
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta B, împotriva sentinței civile nr. 1115 din 9 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal s-a prezentat pentru pârâta recurentă B, avocat, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente a susținut recursul, l-a dezvoltat și oral potrivit notelor scrise de la dosar, solicitând admiterea lui, casarea hotărârii și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca tardiv introdusă cu privire la primul capăt de cerere și ca prescrisă cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, iar pe fond, în cazul respingerii excepțiilor invocate, respingerea acțiunii ca nefondată și netemeinică, cu cheltuieli de judecată. În ce privește primul capăt de cerere, arată că a invocat excepția tardivității formulării cererii introductive de instanță, având în vedere faptul că modul de compensare față de concediere și suma efectivă ce urmează a fi plătită persoanei concediate a fost comunicată odată cu decizia de concediere, iar persoana în cauză, în speță reclamanții, aveau obligația de a contesta decizia în termen de 30 de zile calendaristice, conform art.283 (1) din Codul muncii, ceea ce nu au făcut. Cu privire la excepția prescripției cererii reclamanților, cere a se avea în vedere că termenul de prescripție este de 6 luni și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe fond, arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, prima instanță le-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece în mod nelegal cauza a fost soluționată la primul termen de judecată, în lipsa unei apărări și a oricăror dovezi privitoare la obiectul cererii introductive.
Arată că în urma privatizării, societatea pârâtă a fost nevoită să efectueze concedieri colective, iar pentru asigurarea protecției sociale a salariaților disponibilizați, angajatorul - având obligația de a întocmi un plan de măsuri sociale sau de alt tip prevăzut de lege ori de contractele de muncă aplicabile, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanților salariaților, conform art.69 din Codul muncii, - a conceput un Plan Social, prin care s-au stabilit limitele indemnizațiilor de concediere. Acest Plan Social a fost încheiat la data de 21.04.2005, fiind semnat atât de pârâtă în calitate de angajator, cât și de în calitate de reprezentant al salariaților și care, la art.1 prevede că el constituie o anexă la Contractul colectiv de muncă și face parte integrantă din acesta, urmând a produce efecte începând cu data semnării lui și până la 31.12.2010. Planul Social și implicit Contractul colectiv de muncă la nivel a fost modificat succesiv, însă cu privire la punerea acestuia în aplicare, prin Amendamentul din 13.09.2006 s-a stabilit explicit că voința părților semnatare a fost aceea de a crea - în favoarea salariaților disponibilizați - o serie de condiții mai avantajoase decât cele prevăzute în art.50 din Contractul colectiv de muncă și nu aceea de a cumula măsurile de protecție prevăzute în Planul Social cu cele prevăzute în art.50 din Contractul colectiv de muncă. Reclamanții, prin cererea introductivă de instanță, arată că în momentul disponibilizării au primit toate sumele de bani datorate în temeiul Contractului colectiv de muncă și a Planului Social, mai puțin indemnizația minimă de concediere prevăzută de art.50 alin.1 din Contractul colectiv de muncă, susținând că sumele prevăzute în articolul menționat, trebuie cumulate cu cele plătite în baza Planului Social, că reprezintă obligații ale pârâtei și sunt izvorâte din prevederi legale distincte. Or, această susținere este total eronată, câtă vreme voința părților semnatare ale Contractului colectiv de muncă, Planului Social și a fost tocmai aceea de a modifica prevederile art.50 din Contractul colectiv de muncă, în sensul de a se institui condiții mult mai avantajoase de concediere. Mai mult, la pct. 4 din Planul Social, astfel cum a fost modificat prin Amendamentul din 9.01.2006, este prevăzut că angajații, în urma concedierii vor primi pachete financiare în funcție de vechimea în, numai că, instanța nu a reținut că baza de calcul la care se raportează reclamanții nu este cea corectă, venitul de referință fiind salariul mediu brut pe anul anterior celui în care reclamanții au fost indisponibilizați. Cu privire la cel ce-al doilea capăt de cerere, arată că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești pretins cuvenite în luna octombrie a fiecărui an pentru aprovizionare de toamnă-iarnă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, pe fiecare an în parte, actualizate cu dobânda legală la data plății, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.176 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă. Susține că această cerere este nejustificată, câtă vreme din anul 1998, acest ajutor cu caracter social a fost introdus în salariul de bază conform adresei nr. 2412/1998. În plus, cererea reclamanților este prescrisă, deoarece aceasta nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractele individuale de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar această excepție este una de fond peremptorie și absolută. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, calitate ce presupune existența unei identități între persoana reclamanților și cea a titularului dreptului pretins în cadrul raportului juridic dedus judecății. În cauză, reclamanții deduc judecății un pretins raport juridic obligațional în care aceștia ar fi creditorii sumelor solicitate cu titlu de venit anual în luna octombrie pentru aprovizionare toamnă-iarnă pentru anii 2005-2007, iar societatea pârâtă ar fi debitorul acestor obligații de plată. Or, în plan procesual, calitatea procesuală activă a reclamanților trebuie să corespundă calității acestora de creditori în raport juridic de drept substanțial obligațional invocat, iar creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă și să nu fi fost încă acoperită. În speță, reclamanții își precizează creanțele pretinse prin invocarea art.176 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, limitat însă la art.1 și 2, articole care nu pot fi disociate de alineatul 3 și urm. din art.176 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Art.176 stabilește doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului, constând în venitul anual din luna octombrie pentru aprovizionare toamnă-iarnă, nu dă naștere la un drept cert al salariaților de a încasa o sumă cu acest titlu. Acest drept ar fi luat naștere în condițiile în care ar fi avut loc negocieri speciale între patronat și sindicat, or, asemenea negocieri nu au mai avut loc din anul 1999, sindicatul nemaisolicitând patronatului negocieri pe tema acordării distincte a venitului anual în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, deoarece așa cum a mai arătat, acest venit a fost introdus din luna martie 1998, în salariul de bază a fiecărui salariat. A depus la dosar note scrise pentru a fi avute în vedere la pronunțarea hotărârii.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele.
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 3 noiembrie 2008 sub nr. 4586/108, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 6.760 lei reprezentând diferența salarii compensatorii și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă, precum și obligarea la plata sumei de 1.200 lei reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă pe anul 2005 și 2006 și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă.
Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că este salariata societății pârâte de mai mult de 3 ani, în baza unui contract individual de muncă și a unui contract colectiv de muncă negociat pe fiecare an.
Pe lângă salariul de bază pentru munca prestată, erau îndreptățiți la toate drepturile acordate în baza contractului colectiv de muncă, încheiat la nivel de societate.
În conformitate cu prevederile art. 176 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SA între reprezentanții angajatorului și reprezentanții sindicatului reprezentativ reiese că, " cu ocazia unor evenimente anuale, Paști, C, Ziua Meseriei, precum și pentru luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă)", reclamanților li se cuvine câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, fiecare din aceste adaosuri având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură.
Prin sentința civilă nr. 1115/9 decembrie 2008 Tribunalului Arad, s-a admis acțiunea reclamantei și în consecință: pârâta a fost obligată să plătească reclamantei următoarele sume: 6.760 lei reprezentând diferența salarii compensatorii și dobânda legală de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 1.200 lei reprezentând contravaloarea aprovizionării-toamnă iarnă pe anul 2005 și 2006 și dobânda legală de la data nașterii dreptului până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut dispozițiile art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă în care se prevede obligativitatea pârâtei de a acorda salariaților săi suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum de câte un salariu minim pe ramură, " cu ocazia unor evenimente anuale, Paști, C, Ziua Meseriei, precum și pentru luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă)", neîndeplinirea acestei obligații îndreptățind instanța să admită acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, pe cale de excepție, iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.
Motivându-și recursul, pârâta a arătat că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanța s-a pronunțat la primul termen de judecată în lipsa oricăror apărări din partea unității.
Pe cale de excepție a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă în termen de 6 luni, termen care a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, precum și a lipsei calității procesuale active a reclamanților, având în vedere temeiul de drept pe care-și întemeiază acțiunea, respectiv dispozițiile art. 176 CCM și care stabilesc doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariatului constând în venitul anual din luna octombrie pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, dar care nu dă naștere la un drept cert al salariaților de a încasa o sumă de bani cu acest titlu, dreptul salariaților putând fi generat exclusiv ca rezultat al unei negocieri patronat-sindicat cu ocazia încheierii contractului colectiv de muncă la nivel inferior-în speță CCM SA. negocieri care nu au mai avut loc începând cu anul 1999. Sub aspectul netemeiniciei, s-a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu reținerea greșită a situației de fapt, susținând că instanța nu s-a preocupat de analiza stării de fapt existente, în sensul includerii adaosurilor în salariul de bază al fiecărui salariat SA. această dispoziție fiind prevăzută în art. 137 din CCM:,prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, unele sporuri și/sau adaosuri pot fi incluse în salariul de bază" (normă existentă în mod similar și pentru anii 1997 și următorii).
La nivelul anilor 1998 s-a inclus acest ajutor privind aprovizionarea toamnă-iarnă în salariul de bază al angajaților, iar de atunci și până în prezent acest ajutor a fost plătit lunar ca parte integrantă din salariu. Mai mult decât atât, suma aferentă ajutorului privind aprovizionarea toamnă-iarnă a fost majorată ori de câte ori au fost majorate salariile.
Conform contractului colectiv de muncă SA din perioada 1998-2001, prevederea sus-citată a art. 168(3) a îmbrăcat următoarea formă:
" Fiecare din suplimentările de la alin. 1 se acordă în condițiile în care, prin act adițional încheiat conform Legii nr. 130/1996, nu s-a convenit introducerea ei în salariul de bază. Suplimentarea salarială pentru aprovizionarea toamnă-iarnă a fost introdusă în salariul de bază", deci ajutorul pentru "aprovizionarea toamnă-iarnă" a fost acordat salariaților în fiecare an, în modalitatea agreată de părțile semnatare al contractului colectiv de muncă SA, cu respectarea CCM, majorarea salariilor de bază ale personalului fiind menținută cu titlu permanent, iar inexistența negocierii, materializării și prevederii acestui venit, în M SA din 1999 până în prezent, ca efect al introducerii în salariul de bază a ajutorului pentru "aprovizionarea toamnă-iarnă", înseamnă inexistența dreptului pretins de reclamanți prin cererea de judecată.
Cu privire la natura juridică a dreptului patrimonial prevăzut de ansamblul reglementării art. 176.M, acesta este a unuidrept afectat de o condiție mixtă, neîndeplinită.
Nefiind un drept pur și simplu ( "este pur și simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului său, întrucât nici existența și nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare: un asemenea drept poate fi exercitat de îndată după nașterea lui condiționat"),acesta reprezintă un drept afectat de modalitatea condiție suspensivă iar neîndeplinirea condiției suspensive atrage inexistența dreptului însuși sau imposibilitatea de exercitare.
A mai arătat recurenta că cererea de chemare în judecată este formulată cu rea-credință și reprezintă un abuz de drept.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 81 alin.1 din Legea nr.168/1999, combinat cu art. 291 Codul muncii și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este neîntemeiat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, argumentată în fapt și în drept, funcție de înscrisurile existente la dosarul cauzei și cu respectarea garanțiilor procesuale.
Referitor la motivele de recurs invocate, privind interpretarea clauzei art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, se va constata că recurenta nu a respectat aceste prevederi legale cu privire la acordarea unei suplimentări a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, în detrimentul dispozițiilor art. 243 din Codul muncii, potrivit cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Din modul de formulare al dispozițiilor art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, nu rezultă că drepturile prevăzute de aceste dispoziții au fost incluse în salariile angajaților societății pârâte, și că ar fi intervenit o executare corespunzătoare a obligației angajatorului, iar pe de altă parte, angajatorul nu a probat susținerea sa referitoare la faptul că suplimentările prevăzute de art.176 alin.1 și 2 din CCM pe anii 2004 - 2008 se regăsesc în salariile angajaților, deși sarcina probei îi revenea, conform art.287 din Codul muncii.
Prin urmare, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 176 din contractele colective de muncă pe anii 2004 - 2008, respectând atât prevederile art. 977 Cod civil, cât și pe cele ale art. 982 Cod civil.
Referitor la excepțiile invocate, dispozițiile art. 283 lit. c Codul muncii se impun a fi coroborate cu dispozițiile art. 166 Codul muncii și din interpretarea lor unitară rezultă, că ori de câte ori obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale, chiar dacă acestea își au izvorul în contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani conform art. 283 lit. c Codul muncii, nefiind incidente dispozițiile art. 283 lit.
Susținerile recurentei că adaosurile solicitate prin acțiune, nu sunt drepturi salariale în înțelesul art. 128 alin. 2 din CCM, ci sunt drepturi de protecție socială, nu pot fi reținute, având în vedere chiar sensul noțiunii de,suplimentare a drepturilor salariale",încercându-se a se da o interpretare per a contrario noțiunii de salariu, acțiunea nefiind prescrisă.
Plata drepturilor salariale este o obligație care derivă din contractul individual de muncă, fiind de esența executării acestuia și pretinzând drepturi de natură salarială, reclamantul nu solicită executarea unei clauze din contractul colectiv de muncă chiar dacă aceste drepturi își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
De asemenea, prima instanță a soluționat cauza cu respectarea garanțiilor procedurale reglementate de Codul d e procedură civilă cât și de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil nu poate fi reținută.
Se va observa în acest sens că intimat recurentă a primit citația la data de 10 noiembrie 2008, și față de primul termen de judecată fixat la instanța de fond, avea timpul material necesar pentru a-și face cuvenitele apărări ce ar fi considerat că se impuneau.
De altfel, nici în faza procesuală a căii de atac a recursului nu a depus alte înscrisuri și nici nu a solicitat completarea probatoriului, așa încât, față de natura și specificul obiectului cauzei dedus judecății, în mod corect tribunalul a procedat la soluționarea cauzei, mai ales că procese de acest gen au mai existat pe rolul instanțelor, nefiind străine unității pârâte.
Față de cele ce preced, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta CAB împotriva sentinței civile nr. 1115/9.12.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red. /12.03. 2009
Tehnored.:.L/ 2 ex./19.03. 2009
Prim inst.: și - Tribunalul Arad
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Marinela
