Drepturi salariale (banesti). Decizia 248/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCA
DECIZIE Nr. 248
Ședința publică de la 30 Ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ioana Bodri
JUDECĂTOR 2: Tamara Carmen Bunoiu
JUDECĂTOR 3: Ioana
Grefier
XXX
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN D împotriva sentinței civile nr. 4539 din 31.10.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul -, în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DOLJ, reclamantul cu domiciliul ales și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsind: pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN D și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DOLJ, reclamantul cu domiciliul ales și pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal.
S-a arătat că recurenții pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 pct. 2 cod procedură civilă.
Curtea constatând cauza în stare de soluționare a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra recursurilor de față.
Tribunalul Dolj prin sentința nr. 4539 de la 31 octombrie 2007 respins excepția necompetentei materiale a Tribunalului Dolj invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A admis cererea formulată de reclamantul, împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
A obligat pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj să plătească reclamantului despăgubiri în sumă netă de 13754 RON reprezentând contravaloarea sporului de vechime cuvenit pentru perioada 01.09.2005 - 12.03.2007,sumă care urmează să fie reactualizată la data plății efective.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Public Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și în consecință a obligat chematul în garanție să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă despăgubirile acordate reclamantului prin prezenta hotărâre.
A respins capătul de cerere privind înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că reclamantul are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și în perioada 01.09.2005 - 12.03.2007 nu a beneficiat de sporul de vechime în muncă.
Sporul de vechime în muncă a fost acordat prin 50/1996, iar prin OG 83/2000, acest spor nu a mai fost prevăzut, dar nici nu a fost abrogat art.33 din 50/1996, republicată care reglementează acest drept atât pentru magistrați cât și pentru personalul auxiliar, dovadă în acest sens fiind faptul că personalul auxiliar continuă să primească sporul de vechime în baza aceluiași text de lege.
Este de reținut faptul că legiuitorul a menținut aproape toate celelalte drepturi (spor de fidelitate, salariu de merit, etc.) pentru personalul auxiliar, prin reglementarea lor în noua lege cu nr.83/2000 exceptând în schimb categoria magistraților în mod expres de la aceste drepturi.
Cum textul de la art.33 continuă să producă efecte juridice pentru personalul auxiliar în mod normal și firesc este ca acesta să producă efecte și față de magistrați.
Deși art.9 alin.4 din OG nr.83/2000, prevede că orice alte dispoziții contrare prezentei ordonanțe se abrogă, se apreciază că art.33 din Lg.80/1996 nu este un text contrar OG 83/2000, ci unul complementar, deoarece pentru personalul auxiliar acesta este în ființă.
În susținerea ideii că dispozițiile art.33 din Lg.50/1996 trebuie să aibă eficacitate și în cazul magistraților, nu numai pentru personalul auxiliar de specialitate, instanța reține dispozițiile art.38 alin.2 din Constituția României potrivit căruia salariații au dreptul la protecția socială a muncii, chiar dacă legiuitorul a optat pentru instituția restrângerii dreptului, pentru că restrângerea unui drept este admisibilă numai prin lege și nu pe calea unei ordonanțe și art.16 din Constituția României care arată că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără privilegii și fără discriminări.
Art. 20 din Constituția României prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurate fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere sau orice altă situație.
Art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale adoptat la la 4.11.2000 și ratificat de România prin Legea nr.103/2006 prevede că dreptul de a se bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie asigurat fără nici o discriminare și că nimeni nu poate face obiectul unei discriminări bazate pe orice situație din partea unei autorități publice.
Art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de România la 14.12.1955 consacră egalitatea în fața legii a cetățenilor, dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii și dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pct.2, consacră dreptul, fără nici o discriminare, la salarii egale pentru muncă egală, iar Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 prevede asigurarea pentru orice persoană a unei remunerații egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție.
În ce privește legislația internă, art.5 din Codul Muncii interzice orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat în cadrul relațiilor de muncă.
Art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede că "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare ori apartenență la o categorie defavorizatoare precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul public, economic, social, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Art. 2 alin. 2 din același act normativ stabilește că "sunt discriminatorii prevederile, criteriile, sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Prin neacordarea sporului de vechime magistraților, categorie profesională distinctă, în condițiile în care acest drept se păstrează pentru personalul auxiliar de specialitate, iar pentru acesta s-au păstrat toate drepturile prevăzute de Legea nr.50/1996 creează un tratament diferențiat, discriminatoriu pentru această categorie profesională din care fac parte și reclamanții.
Măsura de a nu se mai acorda sporul de vechime magistraților nu poate fi apreciată că ar fi justificată de un scop legitim, atât timp cât prin aceasta nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, iar categoria acestora este plasată într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale între care și funcționarii publici, pentru care Legea nr.188/1999 prevede sporul de vechime.
Magistrații sunt într-o situație discriminatorie în raport cu senatorii și deputații, Legea nr.53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, prin art.12 prevăzând dreptul la sporul de vechime în muncă de până la 25 %, deși și magistrații reprezintă tot o autoritate publică.
Aceste aspecte atrag incidența dispozițiile art. 21 alin. 1 din OG137/2000 potrivit cărora persoana discriminată are dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, valoarea acestuia fiind echivalentă cu valoarea sporului de vechime cuvenit reclamanților, în procent de până la 25% din indemnizația de încadrare lunară, corespunzător vechimii fiecărui reclamant în muncă.
Efectele OG 83/2000, care a înlăturat dreptul la spor de vechime al magistraților acordat de Lg.nr.50/1996, trebuie examinate și din perspectiva normelor Legii nr.24/2000 privind tehnica legislativă potrivit cărora dispoziții ale unei legi organice nu pot fi abrogate prin normă legală ordinară, ordonanța guvernului neputând astfel afecta existența sau exercitarea acestui drept.
În același timp faptul că, OUG 177/2000 și OUG 27/2006 nu prevăd expres sporul de vechime ci numai o majorare a indemnizației corespunzătoare vechimii în funcția de judecător sau procuror, nu înlătură dreptul reclamanților la despăgubiri, cele două sporuri fiind distincte, sporul de vechime fiind prevăzut de art.155 din Codul Muncii și de dispozițiile arătate anterior, aplicabile personalului auxiliar de specialitate din justiție, funcționarilor publici și parlamentarilor.
Deoarece reclamantul nu a putut beneficia de sumele respective la timpul cuvenit, ci abia după un interval mare de timp ( 3-4 ani ) în care moneda națională a suferit o devalorizare în cadrul procesului de inflație, instanța a reținut că acesta a suferit un prejudiciu care nu se acoperă prin simpla acordare a sporului de vechime în baza prezentei hotărâri.
Potrivit art.1084 din Codul Civil reclamantul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului prin reactualizarea sumei reprezentând sporul de vechime cu coeficientul de inflație defalcat pe fiecare lună în parte de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Cu privire la excepția de necompetență materială invocată de MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție instanța a reținut următoarele:
Odată constatată existența discriminării, potrivit art. 21 din Ordonanța de Urgență numărul 137/2000 persoana discriminată are posibilitatea să pretindă despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit.
Potrivit art. 281 din Codul Muncii jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor de muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice între partenerii sociali.
De asemenea, potrivit art. 295 alin 2 din Codul Muncii, " prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă".
Pe de altă parte, în conținutul art. 5 și 6 Codul Muncii, este reglementată instituția discriminării, în ceea ce privește drepturile prevăzute în legislația muncii, astfel încât competența de soluționarea acestei cereri, în primă instanță, aparține - conform art. 2 punctul 1 lit. c codul d e procedură civilă - tribunalelor (secției conflicte de muncă și asigurări sociale).
În raport de aceste prevederi legale instanța a constatat neîntemeiată excepția de necompetență materială și a respins-o, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 42 alin. 1 și 2 din Ordonanța de Urgență de Guvern numărul 177/2002.
Instanța a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Justiție și Casație și a obligat chematul în garanție să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007 care să includă alocare a sumelor ce reprezintă despăgubirile acordate prin prezenta hotărâre având în vedere că acest minister are atribuții privind elaborarea proiectelor de legi bugetare, legi de rectificare a bugetului, precum și a legilor de aprobare a contului general anual de execuție și că MINISTERUL PUBLIC este o instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat.
Astfel otrivit p. art.118 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții, potrivit art. 19 din aceasta lege, de a dispune masurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar si aplicarea politicii financiare a statului, precum si cheltuirea cu eficienta a resurselor financiare.
Potrivit art. 3 alin. 1 din HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în acest sens, următoarele atribuții: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Ca urmare, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată si plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Cu privire la capătul de cerere privind înscrierea în carnetul de muncă a sporului de vechime pentru perioada menționată în prezenta hotărâre, conform prevederilor Decretului numărul. 92/1976, instanța a constatat că nu este întemeiată, deoarece suma acordată prin prezenta hotărâre reprezintă o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a existentei discriminării, despăgubire ce are ca temei legal art. 21 din Ordonanța de Urgență numărul. 137/2000, iar nu un drept salarial pentru a fi înscris în carnetul de muncă conform art. 1 din Decretul 92/1976(" carnetul de muncă este actul prin care se dovedește retribuția de încadrare și celelalte drepturi ce se includ în acesta").
Ca urmare instanța a respins acest capăt de cerere.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin. 6 din OUG 137/2000 o copie a prezentei hotărârii fiind comunicată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC și DGFP D pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică.
În recursul formulat MINISTERUL PUBLIC critică sentința pentru faptul că față de dispoziția instanței privind plata către reclamant a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciază că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
A solicitat admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.9 Cod pr.civilă, cu aplicarea art.3041Cod pr.civilă, modificarea sentinței recurată în sensul respingerii capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime în muncă.
Ministerul Finanțelor în recursul formulat a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, motivat de faptul că între Ministerul Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC nu există nici un fel de raporturi.
Recursurile sunt nefondate.
Obligarea pârâților la plata către reclamant a drepturilor salariale actualizate la zi în funcție de indicele de inflație este corectă deoarece numai astfel se realizează o reparare integrală a prejudiciului cauzat acestuia, prejudiciul fiind real și efectiv și are în vedere și devalorizarea sumei în timp datorită procesului de inflație.
Recursul formulat de Ministerul Finanțelor este de asemenea nefondat, deoarece între Ministerul Finanțelor și reclamantul din speță nu a existat nici un raport juridic direct în baza căruia Ministerului Finanțelor să-i revină vreo obligație cu privire la plata sporului respectiv.
De altfel, instanța de fond nici nu motivează care este baza legală care să susțină obligația Ministerului Finanțelor de a plăti reclamanților sporul respectiv.
Având în vedere aceste considerente în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. urmează a se respinge recursurile ca nefondate, soluția pronunțată de instanța de fond fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN D împotriva sentinței civile nr. 4539 din 31.10.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul -, în contradictoriu cu intimații -pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DOLJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA și intimatul - reclamant.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 ianuarie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
11.02.2008
Red.jud.
2 ex/AS
Președinte:Ioana BodriJudecători:Ioana Bodri, Tamara Carmen Bunoiu, Ioana
