Drepturi salariale (banesti). Sentința 32/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- SENTINȚA NR. 32/F-CM
Ședința publică din 19 Ianuarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca judecător
JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
Asistent judiciar -
Asistent judiciar -
Grefier
S-a luat în examinare, pentru pronunțare în primă instanță, acțiunea formulată de reclamantul, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE B și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, având ca obiect drepturi bănești, expert în domeniul discriminării fiind CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în data de 14.01.2009, când cererile părților au fost consemnate în încheierea din acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Curții de APEL PITEȘTI, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, în calitate de ordonator principal de credite, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE B, în calitate de ordonator secundar de credite, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, în calitate de intimat chematul în garanție și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 decembrie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și să fie obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să asigure drepturile bănești necesare pentru plata acestora.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prima de concediu a fost reglementată prin art.411alin.1 din Legea nr.50/1996, așa cum a fost modificată prin nr.OG83/2000 și că această primă a fost suspendată începând cu 1 ianuarie 2003, prin legi succesive ale bugetului de stat. Apreciază reclamanții că dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 nu pot fi afectate de conținutul unor legi referitoare la stabilirea bugetele pe anii ulteriori, avându-se în vedere principiul neretroactivității legii, consacrat în art.15 alin.2 din Constituția României.
A mai susținut reclamantul că neacordarea dreptului la prima de concediu constituie o discriminare a autorității judecătorești față de celelalte autorități.
În fine, reclamantul a arătat că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2003-2006 a fost înlăturată prin nr.OUG146/2007 aprobată prin Legea nr.172/2008, acte normative care au dispus plata primelor de concediu suspendate în perioada 2001-2006 și au prevăzut categoriile de personal cărora le sunt aplicabile aceste dispoziții legale: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
A susținut reclamantul că dreptul său la acțiune nu s-a prescris, deoarece curgerea termenului de prescripție a fost întreruptă prin acte normative succesive, prin care a fost suspendată acordarea acestui drept.
Prin cererea formulată (filele 12-14) pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca în situația în care va fi admisă cererea reclamantului, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008.
Prin întâmpinarea formulată (filele 15-22), pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat prescripția dreptului la acțiune, față de dispozițiile Decretului nr.167/1958, arătând că acțiunea reclamantului este prescrisă pentru perioada 1 ianuarie 2004-29 octombrie 2005.
Același pârât a invocat Decizia nr.821/3.07.2008 prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care dau instanțelor judecătorești posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cauzele deduse judecății.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, arătând că dreptul reclamantului la prima de concediu a fost abrogat începând cu anul 2003, prin nr.OUG177/2002, aspect statuat de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin Decizia nr.XXIII/12.12.2005.
În fine, pârâtul a arătat că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata de inflație, întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Prin întâmpinarea formulată (filele 33-35), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nici un text de lege nu prevede în sarcina acestui pârât obligația de a asigura fondurile necesare pentru plata unor sume în contul diverselor instituții, în speță MINISTERUL PUBLIC.
Prin întâmpinarea de la filele 23-26 dosar, Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, invocând decizia nr.XXIII din 12 decembrie 2005, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosar nr.31/2005 asupra recursului în interesul legii, cu privire la primele de concediu, precum și OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Pe de altă parte, se arată că magistrații nu sunt beneficiar ai OUG nr.146/2007 decât pentru perioada 2001-2002, acest act normativ recunoscând dreptul la plata primelor de vacanță restante, doar pentru acele categorii de personal ale căror drepturi au fost suspendate, ci nu abrogate.
Prin cererea de la filele 27-30 dosar, același pârât, respectiv Direcția Națională Anticorupție formulează cerere de chemare în garanție a MEF, în cazul în care se va admite acțiunea de față, pentru ca acest pârât, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea inițierii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
La filele 41-45 dosar se află punctul de vedere al expertului în domeniul discriminării, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Curtea, analizând acțiunea prin prisma probelor de la dosar constată că aceasta este neîntemeiată urmând aor espinge ca atare, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.137 Cod procedură civilă, instanța va analiza cu prioritate excepțiile invocate de pârâți.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție, se constată că între acest pârât și eclamant, într-adevăr, nu există raporturi juridice de muncă, însă, acesta a fost chemat în garanție, pentru ca, în situația admiterii acțiunii, Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, urmând ca acesta să inițieze și să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor necesare.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Excepția prescripției dreptului la acțiune este fondată, întrucât, conform dispozițiilor Decretului nr.167/1958 și a art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, acțiunea având ca obiect plata drepturilor salariale sau a unor despăgubiri către salariat se prescrie într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Actele succesive de suspendare a primei invocate de reclamanți ca acte intreruptive de prescripție nu pot fi considerate de curte ca atare, întrucât cazurile de întrerupere a cursului prescripției sunt strict reglementate de art.16 din Decretul nr.167/1958 și ele nu se regăsesc în speță. Mai mult, după cum vom arăta în continuare, în speță nu se pune problema întreruperii acestui drept, ci a inexistenței lui.
În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în discriminare, Curtea reține următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că este admisibilă acțiunea prin care reclamantul solicită plata primelor de vacanță.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea reține că reclamantul este procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și solicită plata primei de vacanță pentru anii 2004 și 2006.
Prima de vacanță a fost instituită prin art.411alin1 din Legea nr.50/1996 (privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești), articol ce a fost introdus prin nr.OG83/2000 și a devenit aplicabil de la 1.01.2001, conform art.IX din acest ultim act normativ.
Potrivit acestui text de lege, agistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
În fapt prima de concediu nu a fost acordată niciodată judecătorilor, ea fiind suspendată în fiecare an prin legile bugetului de stat.
fiind cu recurs în interesul legii, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin decizia nr.XXIII/12.12.2005 pronunțată în dosarul nr.31/2005, a admis recursul și a decis că, în aplicarea dispozițiilor art.411alin.1 din Legea nr.50/1996, rima p. de concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002.
În considerentele deciziei, ÎNALTA CURTEa statuat că dispozițiile art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 au fost abrogate prin nr.OUG177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003 și că dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr.50/1996 de a obține prima de concediu a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 Cod procedură civilă, hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, astfel că apare ca nefondată susținerea reclamantului în sensul că dreptul la prima de concediu a existat și în perioada 2003-2007, fiind însă suspendat prin legile bugetului de stat.
Față de conținutul deciziei nr.XXIII/12.12.2005, concluzia nu poate fi decât aceea că prima de concediu a fost prevăzută pentru magistrați doar pentru anii 2001 și 2002, în temeiul Legii nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG83/2000 și că ea a fost abrogată la data de 1 ianuarie 2003, odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002.
Acest drept a fost ulterior reintrodus pentru categoria profesională a magistraților prin art.241din Legea nr.45/2007 de aprobare a nr.OUG27/2006. De altfel, începând cu anul 2007 prima a și fost plătită efectiv magistraților.
Așadar pentru perioada 2004-2006 nu a existat un act normativ care să instituie pentru magistrați prima de concediu.
O altă susținere a reclamanților este în sensul că suspendarea dreptului la prima de vacanță a fost înlăturată prin nr.OUG146/2007, act normativ, care, pretinde reclamantul, îi este aplicabil.
Curtea constată că, potrivit art.1 alin.1 din nr.OUG146/2007, modificată prin Legea nr.172/2008, actul normativ reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
Potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, ntră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin.1: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, începând cu anul intrării acestora în vigoare.
Rezultă așadar că actul normativ se aplică acelor categorii de personal pentru care prin legi speciale a fost instituit dreptul la prima de concediu, însă aplicarea acestui drept a fost suspendată prin diverse acte normative.
Așa cum am arătat însă mai sus, din decizia pronunțată în recurs în interesul legii de ÎNALTA CURTE rezultă că magistrații nu au beneficiat de acest drept în anii 2005-2006 (ce fac obiectul prezentei acțiuni), în speță neaflându-ne în ipoteza unui drept recunoscut și ulterior suspendat, ci în ipoteza inexistenței dreptului.
Ca atare curtea apreciază că nr.OUG146/2007 nu este aplicabilă reclamantului, din acest punct de vedere, susținerea acestuia fiind nefondată.
În fine, o altă susținere a reclamantului este în sensul că, prin neacordare primei de vacanță, se creează o discriminare a autorității judecătorești față de celelalte autorități.
Reclamantul nu a arătat concret despre ce autorități este vorba și nici nu a susținut sau dovedit situația comparabilă sau analoagă cu a celor față de care se pretinde discriminarea, știut fiind că premisa aprecierii discriminării o constituie situația comparabilă a persoanelor cărora li s-ar fi aplicat tratamentul discriminatoriu.
Pe de altă parte, modul de stabilire prin lege al unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a unor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării.
Prin Legea nr.154/1998, legiuitorul a încercat o reglementare unitară a stabilirii salariilor de bază pentru personalul din sistemul bugetar, dar această reglementare a fost în mare parte înlăturată prin acte normative speciale edictate pentru diferitele categorii de personal bugetar. Legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu unul nou, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp, iar dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept fundamental care nu ar putea suferi modificări în timp.
Ca atare, curtea apreciază ca nefondată și această ultimă susținere a reclamantului, referitoare la discriminare.
Drept urmare, fiind respinsă acțiunea reclamantului, cererea de chemare în garanție rămâne fără obiect, urmând aor espinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea formulată de reclamantul, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, sector 5,-, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE B, cu sediul în B,--81, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,-, având ca obiect drepturi bănești, și expert în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, sector 1, nr.1-3.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Asistenți judiciari,
Grefier,
30.01.2009
Red.
EM/7 ex.
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
