Drepturi salariale (banesti). Decizia 330/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIALITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
Decizia civilă nr.330
Ședința publică din 26 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Biberea
JUDECĂTOR 3: Trandafir Purcăriță
Grefier:- -
S- luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.1588 din 5.11.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Comuna, Consiliul Local al Com. și Primarul Comunei, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile,
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă prin registratura instanței la data de 15.02.2009 întâmpinare din partea pârâților precum și faptul că pârâta intimată prin întâmpinare solicită judecarea cauzei și în lipsă.
Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține pentru soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad la data de 09.09.2009, reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Comuna, Consiliul Local al comunei și Primarul comunei, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la alocarea, respectiv plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, actualizate cu rata inflației de la data nașterii acestui drept și până la plata efectivă, începând cu 01.01.2004 și până la încetarea raporturilor de serviciu, astfel: suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, drepturi prevăzute de art.31 al.l lit.c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În motivare acțiunii reclamanta arată că are calitatea de personal contractual în cadrul Primăriei comunei, conform celor înscrise în carnetul de muncă.
Reclamanta invocă faptul că Legea nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, prin art.l al.2 a consacrat principiul egalității între cetățeni și excluderea privilegiilor și discriminărilor, inclusiv în exercitarea drepturilor economice.
Prin urmare, în temeiul art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, republicată, ar fi trebuit să beneficieze de acest drept de care au fost privați datorită suspendării aplicării lui prin G nr. 92/2004 cu modificările aduse prin Legea nr.76/2005 și nr.OG 2/2006, privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. Aceste drepturi au intrat în vigoare la data de 1.01.2007.
Pârâții, legal citați, nu se prezintă în fața instanței dar au depus întâmpinare prin care arată că nu se opun admiterii acțiunii reclamantei.
Prin sentința civilă nr.1588 din 5.11.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arad respinge acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Comuna, Consiliul Local al comunei, și Primarul Comunei, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține, în fapt și în drept, că din cuprinsul carnetului de muncă al reclamantei (filele 6-11 dosar), rezultă că aceasta este salariată a Primăriei comunei, ocupând postul de consilier juridic.
Prima instanța constată că prin dispozițiile art.31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 - (republicată), se prevede că pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar acest articol nu stabilește cuantumul suplimentului postului și nici cuantumul suplimentului treptei de salarizare precum nici vreun alt element de determinare a acestor drepturi salariale.
Ceea ce solicită reclamanta, nu este numai acordarea acestor drepturi salariale, ci și stabilirea de către instanța de judecată a cuantumului acestora la un procent de câte 25 % din salariul de bază.
Potrivit deciziei nr.20/21.09.2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 - (republicată), în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin urmare, stabilirea de către instanță a unei alte modalități de salarizare decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, reprezintă un exces de putere săvârșit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuții care revin exclusiv puterii legislative.
Rolul instanțelor judecătorești se circumscrie doar aplicării și interpretării legii și nicidecum completării sau modificări acesteia.
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, reprezintă de fapt incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative.
Curtea Constituțională a stabilit prin decizia nr. 1325/04.12.2008,(prin care s-au declarat neconstituționale prevederile nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare), cum că acest act normativ este neconstituțional în măsura în care din prevederile lui se desprinde înțelesul ca instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Prin urmare, instanțele judecătorești nu au competenta de a desființa norme A juridice instituite prin lege si de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum si prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competenta, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentala, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă un cuantum al suplimentului postului și al treptei de salarizare, ar fi specificat în mod clar acest cuantum în textul de lege antemenționat.
Prin includerea unui cuantum care nu este prevăzut de lege, ar însemna că puterea judecătorească, prin hotărârile pronunțate ar putea interveni, schimba și impune legi fără ca acestea să-și urmeze cursul firesc prin adoptarea lor de către puterea legislativă.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG 137/2000.
Împotriva acestei sentințe civile, a declarat recurs, în termen legal, recurenta, și invocând în drept art.3041cod pr.civilă solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâților la alocarea, respectiv plata către reclamantă a drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, conform art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr.188/1999, republicată, începând cu data de 01.01.2004 și până la încetarea raporturilor de serviciu, actualizate cu rata inflației, până la data plății efective, astfel:
- suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, drepturi prevăzute de art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr.188/1999 privind Statutului Funcționarilor Publici, republicată.
A mai solicitat obligarea pârâtului de ordin 3, - adică Primarul comunei - la înscrierea în cartea de muncă a acestor sporuri, în conformitate cu Decretul nr.92/1976.
În motivarea recursului, reclamanta susține că prima instanță trebuia să rețină că drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt prevăzute la art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici(republicată) și că în perioada 2004 -2006, aceste prevederi au fost suspendate prin OUG nr.92/2004, dar prin art.XIII din Legea nr.251/2006, au reintrat în vigoare la 01.01.2007, fiind evident că legiuitorul a recunoscut funcționarilor publici un astfel de drept salarial, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar până în prezent nu l-a primit, deși acesta constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, existând și o discriminare în cauză.
Pârâții intimați - Comuna, Consiliul Local al com. și Primarul comunei - prin întâmpinarea depusă la dosar (fila 8) arată că nu se opun admiterii acțiunii reclamantei.
Verificând sentința civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art.299 și următoarele cod pr.civilă și în raport de motivul de recurs invocat, prev.de art.3041cod pr.civilă, față de starea de fapt din dosar și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că prezentul recurs al reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 cod pr.civilă, deoarece bine și cu temei a fost respinsă acțiunea reclamantei.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că sentința civilă recurată este legală și temeinică, întrucât prima instanță a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev.de art.31 din Legea nr.188/1999, OG nr.137/2000, Decizia civilă nr.20/21.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și Deciziei nr.1325/4.12.2009 a Curții Constituționale, când a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea sentinței civile atacate, conform art.3041cod pr.civilă și 306 al.2 cod pr.civilă, soluția primei instanțe fiind legală și corectă, pentru considerentele expuse judicios și pe larg însușite în totalitate și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, în dosar este bine stabilit de către prima instanță că nu este prevăzut prin lege cuantumul celor două suplimente pretinse de recurentă (respectiv de câte 25% din salariul de bază) și prin urmare, în deplin acord, atât cu conținutul Deciziei civile nr.20/21.09.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție(dată într-un recurs în interesul legii, pentru aplicarea unitară a dispozițiilor art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999), cât și al Deciziei nr.1325/4.12.2008, pronunțată de Curtea Constituțională și prin raportare la art.31 din Legea nr.188/1999 și OG nr.137/2000, în lipsa determinării și cuantificării în mod legal a acestor două suplimente de posturi solicitate de reclamantă, nu i se pot recunoaște și acordă, pe cale judecătorească, aceste drepturi salariale, întrucât instanța de judecată și-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești și s-ar ocaziona motivul de recurs prev.de art.304 pct.4 cod pr.civilă, deoarece instanța de judecată ar săvârși un exces de putere, dacă ar stabili o altă modalitate de salarizare decât cea prevăzută în actele normative în vigoare.
Așadar, Curtea stabilește că prima instanță a pronunțat o soluție legală și corectă, când a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că nu are competența legală șă dispună desființarea unor norme juridice instituite de legiuitor și de a crea în locul lor alte norme ori de a le substitui cu norme juridice cuprinse în alte acte normative, întrucât prin aceasta s-ar încălca principiul separației puterilor, consacrat și instituit prin art.1 alin.4 din actuala Constituție a României(revizuită), precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
Potrivit art.126 alin.1 și 2 din Constituție, justiția se realizează prin instanțele de judecată, a căror competență și procedură de judecată sunt prevăzute numai prin lege, atributul instanțelor judecătorești fiind acela de a înfăptui justiția, adică de a judeca și soluționa litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective salariale, numai în condițiile aplicării dispozițiilor legale în vigoare.
Concret, în speță, Curtea consideră că dacă legiuitorul român ar fi intenționat să prevadă un cuantum al suplimentului postului și cel al treptei de salarizare, ar fi specificat în mod clar și expres acest cuantum în cuprinsul textului legal, precitat, și deci, oricum, prin includerea unui cuantum neprevăzut de lege, instanța de judecată ar interveni, schimba și impune legi, fără ca acestea să fie adoptate de puterea legislativă, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept și în cadrul democrației constituționale, neputându-se susține - cu temei - că stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit ori nereglementarea de către legiuitor a unor aspecte care vizează statutul profesional al unei categorii de salariați ar ocaziona un tratament discriminator, în condițiile art.14 CEDO, de vreme ce statele contractante și aderente la Convenție, beneficiază de o marjă de apreciere în privința stabilirii dacă și în ce măsură diferențele dintre situații similare în alte privințe justifică moduri de abordare diferite a chestiunii dedusă judecății în plan național, adică a dreptului intern român.
Așa fiind, în raport de toate considerentele ce preced și cum nici una din criticile formulate în recurs nu sunt întemeiate, ele nefiind de natură să facă admisibil acest recurs și să influențeze soluția pronunțată de către prima instanță, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 cod pr.civilă, Curtea va respinge ca nefondat acest recurs al reclamantei, menținând în vigoare sentința civilă recurată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității, specific procesului civil, recurenta nedovedind incidența în cauză a motivului de recurs invocat, prev.de art.3041cod pr.civilă, potrivit tuturor argumentelor de mai sus expuse pe larg de
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, în recurs, de către intimata pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.1588 din 5.11.2009, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local al com. județul A, Comuna și Primarul com. având ca obiect drepturi bănești.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 26 februarie 2010
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.-/9.03.2010
Tehnored.DR/11.03.2010
6 ex.
Prima instanță:Trib.
Judecători:;
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Biberea, Trandafir Purcăriță
