Drepturi salariale (banesti). Decizia 3340/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1392/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.3340/
Ședința publică din data de 14 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr.1985 din 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 37682/3/AS/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și intimații-pârâți Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect - drepturi bănești creșteri salariale de 5%,2% și 11%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1985/10.03.2008 pronunțată în dosarul nr.37682/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții la plata către reclamanți a creșterilor salariale prevăzute de OG nr.10/2007, sumele urmând a fi actualizate cu dobânda legală calculată de la data plății.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanții dețin funcția de judecători în cadrul Judecătoriei Sectorului 5
În ceea ce privește cadrul procesual, s-a constatat că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel de raporturi contractuale de muncă, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a apreciat de către tribunal că deși Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are raporturi de muncă cu reclamanții, excepția lipsei calității procesuale a acestuia a fost respinsă, întrucât reclamanții nu au formulat pretenții față de această instituție, ci au solicitat numai citarea în conformitate cu OG nr.137/2000 pentru a se exprima punctul de vedere în calitate de expert în materie de discriminare.
În ceea ce privește fondul pricinii, s-a constatat că prin OG nr.10/2007, s-au prevăzut creșteri salariale ale personalului bugetar și celui care ocupă funcții de demnitate publică. Potrivit art.1, salariile de bază ale categoriilor menționate se majorează în trei etape astfel: cu 5% începând cu 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% față de nivelul din luna septembrie 2007.
Au considerat reclamanții că acordarea creșterilor salariale numai anumitor categorii de personal din sistemul bugetar creează o discriminare care îi prejudiciază.
Potrivit art.2 alin.2 din OG nr.137/2000, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane,pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în legătură cu art.14 din Convenție privind interzicerea discriminării, că diferența de tratament devine discriminatorie când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Pentru ca o încălcare a principiului nediscriminării să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, fără ca această distincție să-și găsească o justificare obiectivă sau rezonabilă.
De asemenea,în lumina principiului de drept comunitar al egalității, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că este exclus ca situațiile comparabile să fie tratate diferit, iar situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
S-a constatat din analiza actului normativ menționat, că personalul constituit din magistrați ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, de judecătorii Curții Constituționale, Procurorul General și adjuncții săi, beneficiază de un tratament diferențiat, însă acesta nu este justificat din punct de vedere obiectiv și constituie discriminare pentru reclamanți. S-a apreciat că nu există o justificare obiectivă a acestui tratament, întrucât activitățile îndeplinite de aceste categorii sunt circumscrise atribuțiilor specifice funcției de judecător sau procuror, iar aceste categorii au beneficiat la rândul lor de dispozițiile Legii nr,45/2007, act normativ invocat de pârâtul Ministerul Justiției în motivarea neacordării creșterilor salariale.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat că faptele pârâților de a nu plăti reclamanților creșterile salariale prevăzute de OG nr.10/2007, întrunesc condițiile prevăzute de art.2 din OG nr.137/2000, astfel că reclamanților li se cuvin despăgubiri.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților. Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4,7 și 9 Cod pr.civilă, recurentul susține în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că soluția pronunțată în sensul acordării reclamanților a creșterilor salariale prevăzute doar pentru alte categorii de salariați, nu reprezintă decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acordă pentru anul 2007.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația in vigoare, arogându-si atribuții de legiferare.
Acordarea pe cale judecătorească a unui drept poate fi realizată în temeiul unei norme existente, fără înfrângerea voinței legiuitorului și încălcarea separației puterilor în stat, principiu consfințit de art.1 alin.4 din Constituției României.
În acest sens sunt și prevederile art.124 alin 3 din Constituția României conform cărora "Judecătorii sunt independenți i se supun numai legii".
Magistrații nu sunt singura categorie care nu a beneficiat de majorările salariale acordate în baza OG nr.10/2007 sau OG nr.6/2007.
Arată astfel recurentul că există categorii de personal care în cursul anului 2007 au beneficiat de majorări salariale considerabile, având astfel capacitatea de a acoperi nivelul prognozat al creșterii prețurilor de consum în anul 2007 față de 2006 și cărora, în consecință nu li s-au acordat creșteri sau majorări ale veniturilor. Pe lângă personalul din autoritatea judecătorească se află în aceeași situație și personalul cu statut special din poliție ori a celui din Autoritatea Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor. O altă interpretare în această cauză ar duce la concluzia că și ceilalți bugetari sunt discriminați față de judecători și procurori, sens în care ar trebui să solicite drepturile acestora în vederea înlăturării discriminării.
Se susține totodată, că nu rezultă din motivarea instanței de fond care sunt considerentele pentru care intimații-reclamanți sunt îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG nr.10/2007, iar nu de majorare în alte procente stabilite pentru alte categorii profesionale.
În aceste condiții s-a apreciat că cererea nu putea fi soluționată de către instanța de judecată, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar depăși limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Această critică arată recurentul, este susținută și a fost recunoscută și prin Decizia din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale care a admis excepția de neconstituționalitatea și a constatat că: "prevederile art.1, art.2 alin.(3) și ale art.27 alin.1 din ordonanța menționată sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Se invocă totodată și motivul de recurs prevăzut la pct.9 al art.304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată astfel că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Desigur că există organe reglementate de Constituție care au competența de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale (Curtea Constituțională) care s-a pronunțat în multe rânduri în sensul constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art.16 din Constituție privind egalitatea în fața legii. Mai mult decât atât, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr.171/2006). Cu atât mai puțin, instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.
Din toate acestea rezultă cu claritate că OG nr.137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul, dar și instanța de judecată se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
În speță nu se identifică situația în care persoane aflate în situații similare sau cel puțin comparabile sunt tratate diferențiat. Dispozițiile referitoare la acordarea de majorări salariale altor categorii profesionale și neacordarea acelorași majorări salariale și categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, în condițiile în care legiuitorul a stabilit sisteme diferite de salarizare pentru diferitele categorii profesionale din sistemul bugetar, și pentru fiecare dintre acestea majorări salariale în mod diferit și de asemenea, în perioade de timp diferite, nu sunt discriminatorii, pretențiile reclamanților sunt nefondate.
Câtă vreme magistrații și alte categorii de personal nu se află în situații similare și nici comparabile, atât din punctul de vedere al răspunderii, complexității și interdicțiilor specifice, cât și al salarizării, trebuie admis că și suportarea creșterii inflației se răsfrânge în mod diferit asupra acestor categorii din sectorul bugetar.
În acest sens, se impune a se constata că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării reclamanților - personal auxiliar și conex și în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art.41 din Constituția României și de art.154 din Codul muncii.
Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocând de asemenea motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susține în esență, pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cadrul procesual dedus judecății.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că pârâtul sus menționat, conform art.16-22 din OG nr.137/2000, republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și sancționeze contravențiile prevăzute de OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu toate completărileși modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate.
În conformitate cu prevederile art.27 din OG nr.137/2000, republicată, posibila victimă a unei fapte de discriminare poate introduce acțiune direct în instanță, prin care să solicite despăgubiri și restabilirea situației anterioare, fiind obligat să probeze, în egală măsură cu cel acuzat, existența sau nu a discriminării (principiul inversării sarcinii probei).
În această situație, judecata cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului, în sensul stabilirii caracterului discriminatoriu al faptei.
Este important de precizat că,în astfel de cauze, Consiliul nu poate fi introdus și reținut ca având calitate de pârât, în sensul de a fi obligat la ceva în favoarea celor care reclamă (a victimelor discriminărilor respective), instituției lipsindu-i calitatea procesuală pasivă în astfel de pricini.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării trebuie introdus în astfel de cauze, în mod obligatoriu în calitate de expert în domeniul nediscriminării, de monitor al acestor cazuri și de organ care aplică legislația antidiscriminatorie în România, pentru a-și prezenta poziția cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie de nediscriminare în spețele respective.
În concluzie, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în astfel de cauze,îi lipsește calitatea procesuală pasivă, acesta neputând fi obligat la a face ceva în favoarea reclamantului, în temeiul art.27 din OG nr.137/2000, temei în care a fost introdus în cauză. Scopul introducerii în astfel de cauze, în sensul voinței reale a legiuitorului, este expres acela de a-și prezenta poziția cu privire la existența sau nu a caracterului discriminatoriu al unei spețe prezentate direct instanței de judecată (de a sprijini instanța de judecată la a dezlega drept și temeinic o pricină legată de încălcarea principiului nediscriminării), acest fapt neputând atrage calitatea sa procesuală pasivă.
De altfel, nici din motivarea sentinței civile recurate nu reiese că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar fi ținut de vreo obligație (de natura drepturilor solicitate/salariale) în favoarea intimaților, însă prin dispozitivul acesteia, instanța de fond a dispus către toți intimații (toți cei chemați în proces sub această calitate, deci inclusiv recurentul), să fie obligați la plata drepturilor salariale către actualii reclamanți.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondate recursurile pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei decizii.
Într-un prim motiv de recurs, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților susține că Tribunalul Bucureștia depășit puterile conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, statuând dreptul magistraților la plata drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale acordate în anul 2007 personalului bugetar.
Curtea notează că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea problemă, fie chiar și atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză.
În aceste limite, recurentul invocă faptul că acordarea de către instanță a unor drepturi bănești pe temeiul discriminării este o adăugare la lege. Ori, această dispoziție a instanței nu înseamnă accesarea domeniului legislativ, nu înseamnă crearea unui act normativ, ci, eventual, o eronată interpretare și greșită aplicare a unei legi existente. Aceasta însă, pune problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
În argumentația criticii vizând depășirea puterii conferite autorității judecătorești, recurentul-pârât a făcut referire și la singura instanță cu competență în analiza dispozițiilor legale prin raportare la Constituție, adică la Curtea Constituțională, subliniind însă că nici această instanță nu are dreptul de a impune legiuitorului edictarea vreunui act normativ sau introducerea în textul legilor în vigoare a altor dispoziții.
Aceste argumente vor fi înlăturate de C, câtă vreme nu s-a antamat în nici un fel de către instanța de fond atribuții ale altei puteri în stat, după cum s-a arătat anterior, iar considerațiile prezentate de recurent vizează mai mult o situație de analogie decât critică propriu-zisă adusă hotărârii recurate.
Prin al doilea motiv de recurs, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților critică hotărârea instanței de fond față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică deoarece instanța a analizat greșit probele administrate în cauză și a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o norma de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecații sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este fondată.
Reclamanții, judecători în cadrul Judecătoriei Sectorului 5 B, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției, alături de ceilalți pârâți chemați în judecată, la plata drepturilor bănești constând în acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 în OG nr.10/2007.
Concret, reclamanții au solicitat să se constate că acest act normativ care are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor pe motiv că s-a creat o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de reclamanți și acceptată de Tribunal este greșită câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii speciale, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000 respectiv a legii speciale nr.154/1998.
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale, care nu le mai asigură acestora un trai decent. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor și tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, dispusă de instanța de fond, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia, toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria personalului auxiliar și conex sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată, că prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale pronunțată la data de 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, invocată prin motivele de recurs, obligatorie pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 și ale art.11 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus, sens în care acțiunea reclamanților este neîntemeiată.
Raportat la considerentele expuse, Curtea apreciază ca fiind de prisos analiza criticilor vizând excepția lipsei calității procesuale a recurentului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în condițiile în care s-a statuat ca neîntemeiate pretențiile deduse judecății.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va admite recursurile, va modifica în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată, neexistând nici o bază legală în sensul acordării indexărilor solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr.1985 din 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 37682/3/AS/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și intimații-pârâți Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică sentința atacată, în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.06.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
