Drepturi salariale (banesti). Decizia 4204/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1982/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4204/
Ședința publică din data de 09 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți, (), (), (), (), și împotriva sentinței civile nr.32 din data de 14.01.2009 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.5032/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de APEL BUCUREȘTI - având ca obiect "drepturi bănești - spor de vechime".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-reclamanți, (), (), (), (), și, intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 03.06.2009 de către intimatul-pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurenții-reclamanți, în cinci exemplare, act procedural necomunicat părților recurente.
De asemenea, se mai arată faptul că recurenții-reclamanți, și au depus la data de 05.06.2009 prin serviciul "registratură" al secției o cerere prin care solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 156 alin.(1) Cod proc. civ.
Totodată, se arată faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză recurenții-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare a judecății pricinii formulată de către recurenții-reclamanți, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să ducă la amânarea judecății pricinii.
Curtea constatând s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților, declară cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28.11.2007 pe rolul Tribunalului Prahova -Secția Civilă sub nr-, reclamanții, (), (), (), (), și, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând constatarea discriminării și obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile lor și cele ale procurorilor de la Departamentul Național Anticorupție și DIICOT, începând cu luna 1 ianuarie 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; acordarea dobânzii legale pentru fiecare sumă lunară cuvenită; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
Prin sentința civilă nr.91/10.01.2008 pronunțată de Tribunalul Prahovas -a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu excepția reclamantei, care a făcut dovada domiciliului pe raza teritorială a Tribunalului Prahova.
Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 08.02.2008 sub nr-, iar prin încheierea pronunțată la data de 26.06.2008 s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Curții de APEL BUCUREȘTI, în temeiul art.I și II din OUG nr.75/2008, fiind înregistrată la data de 08.07.2008 sub nr-.
Prin sentința civilă nr.32/14.01.2009, Curtea de APEL BUCUREȘTIa respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității acțiunii, necompetenței materiale a instanței și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice (Ministerului Economiei și Finanțelor); a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în privința reclamanților-procurori și a respins acțiunea formulată de aceștia împotriva Ministerului Justiției și Libertăților, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Administrația Națională a Penitenciarelor, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării-în calitate de expert parte; a respins, ca fiind rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este neîntemeiată, întrucât prin lege sau alte acte normative nu se instituie o procedură specială prealabilă sesizării instanței pentru valorificarea drepturilor bănești solicitate în cauză, iar accesul liber la justiție este garantat prin Constituția României.
S-a considerat ca fiind neîntemeiată și excepția necompetenței materiale, având în vedere că prin acțiunea dedusă judecății se solicită acordarea drepturilor salariale, iar instanța competentă este Curtea de APEL BUCUREȘTI, potrivit art.I și II din OUG nr.75/2008.
În privința pârâtului Ministerului Justiției, s-a reținut că acesta nu are calitate procesuală pasivă în privința reclamanților, încadrați în funcția de procuror, dat fiind că acesta nu este titular al dreptului, respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, salarizarea procurorilor fiind făcută dintr-un buget distinct, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind ordonator de credite, potrivit art.70 din Legea nr.304/2004.
Cât privește fondul cauzei, cererea formulată de către reclamanți și motivată pe existența unei discriminări, ca urmare a neacordării coeficienților de multiplicare prevăzuți de OUG nr.27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a fost găsită nefondată.
Judecătorii și procurorii au dreptul pentru activitatea desfășurată la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, conform art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 republicată.
Conform art.3 din OUG nr.27/2006, judecătorii, procurorii, personalul asimilat și magistrați-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004 republicată pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte din ordonanță.
Atât Direcția Națională Anticorupție, cât și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organizate conform art.1 alin.1 și 31din OUG nr.43/2002, respectiv art.1 alin.1-2 din Legea nr.508/2004.
Este adevărat că procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați, conform art.11 alin.1 din OUG nr.27/2006 modificată și completată prin Legea nr.45/2007, potrivit coeficienților de multiplicare menționați în Anexa A la nr.6-13 OUG nr.27/2006 (care se referă la salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați.
Însă, salarizarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este similară cu cea a unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție doar pe perioada în care își desfășoară activitatea în cadrul acestor structuri, justificat de nivelul instanței sau al parchetului.
La data încetării activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorul revine la parchetul de unde provine sau un alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, conform art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004 și art.83 alin.9 din Legea nr.304/2004.
Numirea procurorilor în cadrul DIICOT și DNA nu le conferă automat acestora gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că nu se poate reține existența unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori, în sensul arătat de către reclamant.
Instanța nu a apreciat ca fiind discriminatoriu modul de salarizare a procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, întrucât instituirea unui regim juridic diferit, inclusiv în ceea ce privește salarizarea diferită a unor categorii de personal distincte, se impune ca o justificare obiectivă și rezonabilă, pentru ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Încălcarea principiului egalității și nediscriminării ar putea fi constatat doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În acest sens este și practica instanței de contencios european al drepturilor omului, dată în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, cât și jurisprudența Curții Constituționale care a reținut în mod constant că dispozițiile art.16 alin. 1 din Constituția României vizează egalitatea în drepturi a cetățenilor în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta.
Cele arătate nu contravin documentelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, și care, potrivit prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern, nefiind încălcat în cauză nici unul dintre criteriile nediscriminării conținute de Carta socială europeană revizuită Partea a V-a - Nediscriminarea - art. E, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996 și ratificată de România prin Legea nr.74/1996.
De adăugat că Anexa la Carta socială europeană revizuită, intitulată "Câmpul de aplicare în privința persoanelor protejate", prevede că "o diferență de tratament pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată discriminatorie".
S-a considerat că nu există o situație comparabilă între reclamanți, încadrați ca procurori și procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, față de conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale acestora din urmă în raport de cele ale celorlalți, precum și în raport de sistemele diferite de salarizare ale acestor categorii profesionale, legiuitorul având dreptul de a reglementa în mod diferențiat modul de salarizare a diverselor categorii socio-profesionale, în funcție de rolul acestora în sistem, complexitatea atribuțiilor îndeplinite, răspunderea funcției - fără a se putea vorbi de o atingere adusă principiului egalității în fața legii sau a dreptului la salariu egal pentru muncă egală.
S-a reținut că nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, apreciind că pentru a putea fi reținut tratament nediferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Or, în speță, după cum s-a menționat deja, nu a putut fi reținută o situație comparabilă între reclamanți și procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, dat fiind conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale acestor categorii profesionale.
De adăugat că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 invocate de către reclamanți au fost declarate neconstituționale astfel cum rezultă din Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, pronunțată la 3 iulie 2008, publicată în MO nr.537/16.07.2008, obligatorie potrivit art.147 alin.4 din Constituție.
Astfel, prin decizia amintită s-a reținut că art.1 din OG nr.137/2000 "nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni, nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățeni aflați în situații identice."
Totodată, s-a constatat că unele dispoziții ale OG nr.137/2000 și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative implicabile în cauzele deduse judecății.
S-a mai reținut că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se deprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În concluzie, instanța a apreciat că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a unor aspecte ce țin de statutul profesional al unei categorii, excede cadrului legislativ stabilit prin OUG nr.137/2000, iar instanța de judecată este ținută să aplice legea, iar nu să o înlăture de la aplicare sau să o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie.
Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat recurs la data de 10.03.2009, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 23.03.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Susțin recurenții-reclamanți că Deciziile Curții Constituționale nr.818-821 din 03.07.2008 declară neconstituționale prevederile art.1, art.2 al.3 și art.27 al.1 din OG nr.137/2000 care nu mai pot fi aplicate în speță. Cu toate acestea, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între reglementările internaționale la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În dreptul comunitar au fost adoptate trei directive în aplicarea art.13 din Tratatul CE care permite luarea de măsuri pentru a interzice și a combate discriminarea pe criterii legate de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă și orientare sexuală.
În plus, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunității Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice. Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor în special în cazul discriminărilor, care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Precizează recurenții-reclamanți că există discriminare, deoarece, cauzele instrumentate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se judecă la curțile de apel sau tribunale, ori judecătorii care soluționează aceste cauze sunt salarizați mult inferior procurorilor.
Statul Român, în principal, dar și ceilalți pârâți nu au asigurat magistraților pentru muncă egală un salariu egal, nu au respectat dreptul magistraților la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. În acest fel, s-au încălcat dispozițiile art. 1 și 2 lit. e pct I din OG nr.137/2000, dar și prevederile Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 03.06.2009, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Temeiul recursului este indicat de recurenții-reclamanți ca fiind art.3041Cod pr.civilă, dispoziție care permite instanței de recurs a analiza cauza sub toate aspectele deduse judecății în fond.
Cu toate acestea, criticile propriu-zise formulate împotriva sentinței de primă instanță țin de interpretarea și aplicarea greșită a legii, adică a normelor care consacră discriminarea și prevăd repararea eventualelor pagube, norme cuprinse în OG nr.137/2000. În acest context, s-a susținut că subzistă discriminarea prin raportare la norme ale dreptului comunitar de aplicabilitate obligatorie instanței române, dar și prin raportare la normele, tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte, cu înlăturarea efectelor deciziilor Curții Constituționale a României care au declarat ca nefiind neconstituționale anumite prevederi din OG nr.137/2000, într-un anumit înțeles.
Așadar, în limitele dreptului conferit de art.306 al.2 Cod pr.civilă, de a califica cererile părților, Curtea va analiza recursul în conformitate cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Cât privește aplicabilitatea dreptului comunitar, mai exact a directivelor care consacră interzicerea discriminării, Curtea precizează că acestea se aplică cu preeminență în măsura în care nu au fost transpuse în legislația internă.
Ori, legislația internă cuprinde reglementări stricte asupra noțiunii de discriminare și a procedurii de înlăturare a efectelor acestei stări prin repararea eventualelor prejudicii. OG nr.137/2000 republicată, este legea generală în materia discriminării. Această reglementare internă este obligatorie pentru judecătorul național, câtă vreme nu contravine dispozițiilor internaționale din spațiul dreptului comunitar sau câtă vreme nu este mai restrictivă decât aceste reglementări.
În cauză, starea de discriminare invocată de recurenții-reclamanți procurori constă în consacrarea prin lege a unui coeficient de multiplicare pe baza căruia se calculează indemnizația lunară, inferior celui prevăzut tot prin lege a se acorda procurorilor care investighează cauze de corupție, încadrați în Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Așadar, discriminarea invocată vizează modalitatea de legiferare în cadrul categoriei mai largi de magistrați, existând indemnizații diferite între magistrații din instanțe și parchete și respectiv procurorii dintr-o direcție anume organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu scopul soluționării cazurilor de criminalitate organizată și terorism. Ori, situația premisă de discriminare invocată de recurenții-reclamanți vizează tocmai acea interpretare a OG nr.137/2000 declarată de Curtea Constituțională drept neconstituțională.
Argumentul recurenților-reclamanți în sensul că le este încălcat dreptul fundamental la plată egală pentru muncă egală, nu subzistă.
Poate fi declarată discriminatorie numai acea situație de fapt în care persoane având același regim juridic al salarizării desfășoară în realitate muncă diferită pentru aceeași remunerație. Recurenții se găsesc însă într-o situație de drept diferită, pentru că salarizarea celor două categorii de magistrați este diferită prin lege, iar instanței de judecată nu îi este permis de Constituție a considera neaplicabilă o lege în favoarea destinatarilor ei și a aplica acestora dispozițiile unui alt act normativ care se adresează însă unor alte subiecte de drept. A proceda de maniera prezentată anterior, ar însemna ca instanța să încalce principiul separației puterilor în stat, ceea ce evident nu poate fi acceptat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 al.1 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți, (), (), (), (), și împotriva sentinței civile nr.32 din data de 14.01.2009 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.5032/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și cu intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./16.07.2009
Jud.fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
