Drepturi salariale (banesti). Decizia 482/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 482
Ședința publică din data 23 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Apetroaie Eufrosina
JUDECĂTOR 2: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 3: Sas Laura
Grefier - -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamanta, domiciliată în municipiul B,-, și SA, cu sediul în B, sector 1, Calea nr. 239, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 209 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal s-a prezentat avocat pentru pârâta recurentă SA B, lipsă fiind recurenta.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei după care, avocat pentru unitatea recurentă, a precizat că reclamantei i s-a comunicat decizia de încetare contractului de muncă la data de 1 octombrie 2006 și i s-a acordat un termen de preaviz de 60 de zile.
Instanța, constatând recursurile în stare de judecată, a dat cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru unitatea recurentă, reiterând motivele precizate în scris a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată întrucât acesteia i-a încetat contractul individual de muncă după expirarea termenului de preaviz, respectiv, 1.12.2006 și nu este îndreptățită a i se acorda drepturile salariale pretinse.
Referitor la recursul declarat de reclamantă, avocat pentru unitatea pârâtă, a pus concluzii de respingerea acestuia, ca nefondat.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr- din 5.12.2008 la Tribunalul Botoșani - secția civilă reclamanta a chemat în judecată pârâta SA B solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta să-i plătească diferențe salariale rezultate din aplicarea majorării salariale de 12% pentru perioada din 2007 cât timp a fost salariata acesteia, diferența de indemnizație pentru concediul de odihnă pentru același interval, suma de 2500 lei stabilită de art. 128 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă și la plata diferenței de plăți compensatorii.
În motivare, a arătat că până la data de 28.02.2007 a fost salariata pârâtei la punctul de lucru B iar raporturile de muncă cu societatea au încetat la această dată conform Deciziei nr. 147/2006 și actului adițional din 27.02.2007.
Potrivit art. 128 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă a fost stabilită o creștere a salariilor în medie cu 12% cu aplicare de la data de 1.01.2007 de care trebuia să beneficieze în calitate de salariată a societății.
Or, ea nu a beneficiat de aceste creșteri iar indemnizația pentru concediul de odihnă i-a fost acordată în condițiile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 în raport cu drepturile salariale nemajorate. În plus, în luna martie 2007 s-a acordat o sumă brută de 2500 lei salariaților care se aflau în evidența societății la data de 1.01.2007 fără a-i fi plătită și ei această sumă.
Mai mult, conform art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă prevederile privind indemnizațiile de concediere trebuie completate cu planul social, astfel că ea trebuia să primească atât indemnizația stabilită în cât și cea stabilită în planul social la punctul 4 cu titlu " financiare". În baza documentelor anexate a constatat că a primit indemnizația de concediere calculată doar în raport cu prevederile planului social.
La data de 5.01.2009 a depus întâmpinare pârâta prin care a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.
A invocat că la 1.01.2007 reclamanta nu mai avea calitatea de angajat a SA B deoarece raporturile de muncă dintre părți încetaseră conform Deciziei nr. 147/30.09.2006, la data de 30.11.2006.
Ca urmare a acestei lipse a calității de salariat nu i se cuvin reclamantei nici diferențele de indemnizație pentru concediu de odihnă și nici suma brută de 2500 lei plătită la jumătatea lunii martie. În ceea ce privește diferența de indemnizație pentru disponibilizare a relevat că aceasta trebuia calculată în baza planului social ce constituie o anexă la Contractul colectiv de muncă. Nu există nici o prevedere în cele două acte din care că rezulte că părțile s-au înțeles să acorde salariaților, la disponibilizare, atât indemnizația prevăzută în CCM cât și cea din planul social.
Prin sentința civilă nr. 209 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani, în dosarul nr- a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins ca prescris capătul de cerere privind acordarea diferenței de plăți compensatorii;
- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta SA B;
- a obligat pârâta SA B să plătească reclamantei: diferențele salariale rezultate din aplicarea majorării salariale de 12% a salariului de bază pentru perioada 1.01.2007 - 28.02.2007, suma urmând a fi actualizată în funcție de indicii de inflație de la data scadenței până la data plății efective, a diferenței de indemnizație pentru concediu de odihnă aferent anului 2007, calculată în funcție de salariul majorat, suma urmând a fi actualizată în funcție de indicii de inflație de la data scadenței până la data plății efective și a sumei de 2500 lei, sumă brută, potrivit art. 128 (6).2 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unității, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicii de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit mențiunile existente în carnetul de muncă al reclamantei aceasta și-a încetat raporturile de muncă cu pârâta la data de 28.02.2007 (fila 27 dosar fond, poziția 75). Ca urmare, ea putea să solicite acordarea diferențelor pentru indemnizația de concediere ce decurge din Contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității cât și din planul social cel mai târziu la 28.08.2007. Susținerile acesteia cum că, în cauză sunt aplicabile prev. art. 166 și 283 alin. 1 lit. din Legea nr. 53/2003 cât și cele ale art. 144 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă sunt eronate atâta timp cât indemnizația de concediere nu intră în categoria drepturilor salariale.
Tribunalul a constatat că în această ultimă sintagmă intră toate sumele ce urmăresc acoperirea contravalorii activității efective desfășurate de salariat în interesul și folosul angajatorului și nu pe cele acordate în baza contractului colectiv ca urmare a încetării raporturilor de serviciu. Chiar dacă aceste indemnizații de concediere se stabilesc în raport de vechimea salariatului în cadrul societății, acestea nu reprezintă o contraprestație a muncii efectuate de angajat ci reprezintă doar o compensație acordată acestuia ca urmare a dispunerii de către angajator, în mod unilateral, a încetării raporturilor de serviciu dintre părți pentru motive ce nu țin de persoana salariatului. Ca urmare, în baza art. 137.pr.civ. a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a fost respins, ca prescris, capătul de cerere privind acordarea diferenței de plăți compensatorii.
Restul pretențiilor formulate de reclamantă au fost considerate întemeiate. Astfel, potrivit susținerilor numitei și a pârâtei " SA B angajații ar fi trebuit să beneficieze, începând cu 1.01.2007, de o creștere a salariilor în medie cu 12% arătată de art. 128 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă aplicabil pentru anul 2007 la nivel.
Desigur, era la latitudinea angajatorului să stabilească ce procent de creștere al salariilor este aplicabil fiecărui salariat atâta timp cât art. 128 prevăzut o creștere medie a drepturilor salariale. Până la momentul soluționării cererii, pârâta nu a făcut dovada că ar fi dispus în consecință în raport cu situația fostei salariate ci a invocat că aceasta nu ar mai fi avut această calitate la data de 1.01.2007 și astfel nu ar fi trebuit să beneficieze de această majorare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului, potrivit disp. art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Cererea de recurs nu a fost motivată în drept.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs pârâta SA B, criticând-o pentru nelegalitate și neteminicie motivat de faptul că la data încetării contractului individual de muncă al reclamantei erau aplicabile dispozițiile Contractului colectiv de muncă pe anul 2006, cărui valabilitate a expirat la data de 23.02.2007 iar precedentul Contract colectiv de muncă 2007, pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile, nu puteau să-i fie opozabile.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 299 și urm. Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererilor de recurs, instanța reține următoarele:
Prin decizia nr. 147 din 30.09.2006 emisă de pârâta recurentă s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr.29 din 1.09.1983, încheiat cu reclamanta, în temeiul art. 65 și art. 66 din Codul muncii.
În art. 3 al acestei decizii se precizează că salariata are dreptul la un preaviz de 60 de zile calendaristice care încep să curgă din ziua următoare zilei în care i s-a comunicat decizia.
De asemenea, în art. 7 alin. 1 se arată că încetează Contractul individual de muncă la data expirării termenului de preaviz prevăzut la art. 3.
Prin actul adițional la decizia nr. 147/30.09.2006, încheiat la data de 27.02.2007 ( 21-22 dosar fond) au fost modificate art. 6 și 7 alin. 2 din decizia sus menționată dar articolele 3 și 7 alin. 1 au rămas neschimbate.
În condițiile în care reclamantei i-a fost comunicată decizia la data de 30.09.2006, semnând de primire ( 20 dosar fond) rezultă că a încetat contractul individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă la data de 1.12.2006.
Or, pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivel pentru anul 2007.
Și în carnetul de muncă al reclamantei apare înscrisă mențiunea că a încetat contractul individual de muncă conform art. 65 alin. 1 și art. 66 din Codul muncii, în baza deciziei nr. 147/2006.
Art. 9 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă stabilește că prevederile Contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații din unitate.
Astfel, o condiție esențială pentru a beneficia de drepturile reglementate prin Contractul colectiv de muncă pe anul 2007 era ca reclamanta să aibă calitatea de salariată la data la care acest contract a început să producă efecte.
Or, contractul individual de muncă al reclamantei a încetat la data de 1.12.2006, așa cum mai sus s-a arătat iar la acea dată era în vigoare Contractul colectiv de muncă pe anul 2006.
Față de aceste considerente, urmează ca instanța, în temeiul disp. art. 304 pct. 9 și 312 alin. 3.pr.civ. să admită recursul declarat de pârâta C: SA B și să modifice în tot sentința civilă atacată în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.
În ce privește recursul declarat de reclamanta, sub aspectul termenului de prescripție în care pretențiile puteau fi formulate, curtea reține următoarele:
Art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii dispune ca cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Este clar și lipsit de echivoc că dreptul la acordarea diferenței pentru îndemnizația de concediere, reglementată de Contractul colectiv de muncă, se prescrie în termen de 6 luni, așa cum impune dispoziția legală mai sus arătată.
Nu este vorba de un drept salarial, caz în care termenul de preaviz ar fi fost de 3 ani, termen reglementat de art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Salariul este un element esențial al contractului de muncă, o parte componentă a obligațiilor asumate de angajator și a cauzei juridice a obligației persoanei angajate; el constituie totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru munca prestată.
Or, indemnizația solicitată de reclamantă se acordă în caz de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, fiind întemeiată pe dispoziția contractului colectiv de muncă, nereprezentând drepturi bănești cuvenite pentru munca prestată.
Față de aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 alin. 1.pr.civ. urmează ca instanța să respingă recursul declarat de reclamanta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta, împotriva sentinței nr. 209 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Botoșani - secția civilă (dosar nr-).
Admite recursul declarat de pârâta SA B împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în tot sentința civilă nr. 209 din 9 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în dosarul nr-, în sensul că, respinge acțiunea formulata de reclamanta în contrdictoriu cu pârâta SC SA B, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 aprilie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
ptr. judecător
, pensionat,
semneaza președintele
instanței
Red.
Judec. fond:,
Dact., 2 ex. 8.05.2009
Președinte:Apetroaie EufrosinaJudecători:Apetroaie Eufrosina, Biciușcă Ovidiu, Sas Laura
