Drepturi salariale (banesti). Decizia 50/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 50
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 2: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 3: Cristina
Grefier
Pe rol judecarea recursului declarat de SC "" SRL V împotriva sentinței civile nr. 1126 din 9 X 2008 Tribunalului Vaslui, intimat fiind -, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentă, lipsă intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la al doilea termen de judecată.
Avocat depune împuternicire avocațială pentru recurentă și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocat solicită admiterea recursului și rejudecând cauza să se respingă acțiunea. Dosarul se bazează pe o declarație dată de intimat în 2007 în care spune că a beneficiat de toate drepturile salariale și de zilele de concediu. Mai spune că nu are nici o pretenție materială față de societate. S-a considerat că declarația este dată în conformitate cu art.163 al.1 din Codul Muncii. Se spune că dovada plății salariului se face prin state de plată sau orice alt document justificativ. Acea declarație este tocmai acel document prin care arată că și-a luat salariul. Instanța de fond a reținut faptul că ar fi o renunțare la drepturile salariale. U este o renunțare, el a declarat că și-a luat salariul în fiecare lună. Instanța de fond justifică că declarația intimatului nu poate produce efecte juridice, orice tranzacție fiind lovită de nulitate. Nu a fost renunțare la drepturi, este o declarație pe propria răspundere prin care s-a făcut dovada plății salariului. Într-adevăr statele de plată nu sunt semnate, pe parcursul judecății aducând tot felul de argumente,însă nu spune adevărul. Mai precizează că nu a fost vorba de o demisie, a fost acordul părților, contractul de muncă încetând prin voința părților. Ideea acreditată că declarația prin care recunoaște că și-a primit toate drepturile ar fi fost dată sub presiune este nefondată deoarece
La acea dată nu mai existau raporturi de muncă între părți. În concluzie solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la ribunalul Vaslui cu nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SRL solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor salariale aferente perioadei 10.09.2006-27.02.2007, plata indemnizației de concediu și despăgubiri morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei începând cu data de 10.09.2006, în funcția de director adjunct, cu un salariu brut de 1800 lei. Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a salariului, a fost nevoit să își prezinte demisia.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, arătând că și-a achitat la timp toate obligațiile față de reclamant și că declarația dată de acesta pe data de 15.03.2007 atestă că a beneficiat de toate drepturile salariale lunare, cât și de zilele de concediu de odihnă aferente perioadei lucrate.
Au fost depuse copii de pe înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 1126 din 9 octombrie 2008, Tribunalul Vasluia admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei SC SRL, care a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite, aferente perioadei 10.09.2006-27.02.2007 și a indemnizației de concediu aferentă perioadei lucrate.
A respins capătul de cerere solicitat de reclamant privind acordarea daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. v-/21.09.2006, a fost angajat ca director tehnic la societatea pârâtă, începând cu data de 10.09.2006.
Potrivit art. 161 alin. 1 Codul Muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. Art. 163 alin. 1 prevede că dovada plății salariului se face prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Întrucât la dosarul cauzei există state de plată nesemnate de reclamant, pârâta nefăcând dovada altor documente justificative din care să reiasă plata salariului, s-a apreciat, reținându-se și dispozițiile art. 269 alin. 1 Codul Muncii, că cererea reclamantului privind acordarea drepturilor salariale aferente perioadei lucrate este îndreptățită.
Dispozițiile art. 141 alin. 4 Codul Muncii stabilesc că, în cazul concediului de odihnă neefectuat, poate opera compensarea în bani a acestuia doar în cazul încetării contractului individual de muncă. Întrucât raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta au încetat pe data de 27.02.2007, iar SC SRL V nu a făcut dovada plății acestuia, în baza art. 269 alin. 1 Codul Muncii pârâta va fi obligată la plata indemnizației de concediu aferentă perioadei lucrate.
Tribunalul a apreciat că declarația reclamantului dată pe data de 15.03.2007 nu poate produce efecte juridice, întrucât potrivit art. 38 Codul Muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Reclamantul nu a făcut dovada daunelor morale suferite, astfel încât se va respinge ca nedovedit acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC SRL
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3041Cod proc. civilă, se susține că acțiunea reclamantului este neîntemeiată și ar fi trebuit respinsă, acesta beneficiind de toate drepturile salariale pe care le avea ca fost angajat.
Declarația din 15.03.2007, necontestată de reclamant, este un document justificativ în înțelesul prevederilor art. 163 alin. 1 Codul Muncii, iar faptul că reclamantul și-a încasat salariile în fiecare lună este confirmat de martorul audiat în cauză.
Totodată, instanța de fond a apreciat în mod incorect că această declarație nu poate produce efecte juridice. Din conținutul ei rezultă o recunoaștere a faptului că reclamantul și-a primit toate drepturile salariale, instanța confundând termenul de recunoaștere cu cel de renunțare.
Mai consideră recurenta că este nefondată ideea acreditată de reclamant cum că declarația este dată "sub presiune". La data perfectării sale, între părți nu mai existau raporturi de muncă, fiind emisă decizia nr. 3 de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părților.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului, arătând că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
În recurs nu au fost administrate probe noi și nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit contractului individual de muncă, intimatul, salariatul recurentei SC SRL V în perioada 10.09.2006-27.02.2007, a avut un salariu de bază lunar brut în sumă de 1800 lei, ce urma să fie plătit la data de 25 fiecărei luni.
Potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 1 și art. 163 alin. 1 Codul Muncii, reținute și de prima instanță, salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, iar plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
În conflictele de muncă, conform dispozițiilor art. 287 Codul Muncii, sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Așadar, recurentei îi revine obligația de a demonstra că a efectuat lunar, la data stabilită în contractul individual de muncă, plata salariului către intimat.
De asemenea, recurentei îi revine sarcina de a demonstra că intimatul a efectuat concediul de odihnă în perioada în care a fost salariatul său.
Ca dovadă în apărarea sa, recurenta invocă o "declarație" a intimatului, datată 15.03.2007, în care acesta declară, pe proprie răspundere, că, în perioada în care a fost angajatul recurentei, a beneficiat de toate drepturile salariale lunare, inclusiv asigurările sociale aferente, care au fost reținute și virate către bugetul de stat, cât și de zilele de concediu legal de odihnă, aferente anului 2006, în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă și că nu mai are nicio pretenție financiară și nici materială de la SRL, aceasta achitându-se de toate obligațiile ce îi reveneau ca angajator.
Recurenta a depus această declarație, pe care o consideră un document justificativ în înțelesul prevederilor art. 161 alin. 1 Codul Muncii, deși a depus și statele de plată pentru perioada septembrie 2006-februarie 2007, care nu sunt semnate de intimat, deci nu fac dovada plății salariului.
În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță, care nu a confundat "recunoașterea" cu "renunțarea", că recurenta nu a dovedit efectuarea plății salariului către intimat. Din examinarea acestei "declarații", se constată că aceasta cuprinde două părți distincte, cu valoare juridică diferită, respectiv o recunoaștere extrajudiciară a beneficiului drepturilor salariale lunare și al zilelor de concediu legal de odihnă aferente anului 2006, precum și o renunțare la orice pretenție financiară și materială față de angajator, prohibită de art. 38 Codul Muncii, atât dreptul la salariul pentru munca depusă, cât și dreptul la concediu de odihnă fiind drepturi recunoscute de lege.
Revenind la partea din "declarație" care echivalează cu o recunoaștere extrajudiciară, se constată că, în absența unor elemente determinate, cum ar fi cuantumul drepturilor salariale lunare de care intimatul ar fi beneficiat și data efectuării plăților, aceasta nu are forța probantă cerută de art. 163 alin. 1 Codul Muncii, neputând fi considerat un "document justificativ" care demonstrează efectuarea plății către intimat. De altfel, orice alt "document justificativ" ar fi trebuit păstrat și arhivat de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii, așa cum prevede art. 163 alin. 2 Codul Muncii. În ceea ce privește declarația martorului, în mod evident aceasta nu poate fi considerată document justificativ care demonstrează efectuarea plății salariului.
De asemenea, partea din declarație care echivalează cu o recunoaștere extrajudiciară nu dovedește nici efectuarea de către intimat a zilelor de concediu legal de odihnă aferente anului 2006. Astfel, nu rezultă care a fost numărul de zile de concediu de odihnă efectuate de intimat și perioada în care au fost efectuate, aceasta cu atât mai mult cu cât, din statele de plată depuse de recurentă, rezultă că, în perioada în care a fost angajatul recurentei, intimatul nu a beneficiat de zile de concediu de odihnă. Prin urmare, intimatul era îndreptățit, la încetarea contractului individual de muncă, la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat aferent anului 2006, dar și perioadei lucrate în anul 2007.
În ceea ce privește afirmațiile intimatului referitoare la condițiile în care a dat această "declarație", se constată că instanța de fond nu a reținut vicierea consimțământului acestuia, ci faptul că recurenta nu a facut dovada plății drepturilor salariale și a efectuării concediului de odihnă.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se va respinge recursul și se va menține sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta V împotriva sentinței civile nr. 1126 din 9 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
cu opinie separată
Red.
Tehnored. /
02 ex.
06.02.2009
Tribunalul Vaslui
Jud.
Jud.
Opinie separată a judecătorului -
Prin cererea înregistrată sub nr.508/89/28.02.2008 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta "" V, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru perioada 10.09.2006-27.02.2007, a indemnizației de concediu aferente perioadei lucrate în cadrul firmei și a despăgubirilor morale.
Prin sentința civilă nr.1126/09.10.2008, Tribunalul Vasluia admis în parte acțiunea formulată de reclamant, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite, aferente perioadei 10.09.2006-27.02.2007 și a indemnizației de concediu de odihnă aferentă perioadei lucrate, respingându-se capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
S-a reținut în acest sens faptul că angajatorul nu a făcut dovada plății salariului, conform disp.art.163 alin.1 din Codul Muncii, statele de plată depuse la dosar nefiind semnate de către reclamant, iar potrivit disp.art.38 din Codul Muncii, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, astfel încât nu poate fi reținută ca având forță probantă în cauză declarația dată de către salariat la data de 15.03.2007.
De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit disp.art.141 alin.4 din Codul Muncii, în cazul concediului de odihnă neefectuat poate opera compensarea în bani a acestuia și întrucât raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 27.02.2007, reclamantul este îndreptățit și la plata indemnizației de concediu de odihnă.
Împotriva acestei sentința civile a formulat recurs "" V, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greșit prima instanță a admis în parte cererea reclamantului, în ciuda probatoriului administrat în cauză, din care rezultă că acesta a primit toate drepturile salariale la care era îndreptățit din partea societății, iar angajatorul a achitat toate taxele și impozitele aferente drepturilor bănești încasate.
Astfel, se invocă faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că declarația dată de către reclamant la data de 15.03.2007 nu ar avea forță probantă, deși aceasta nu are caracterul unei renunțări la drepturi salariale, ci cel de recunoaștere a plății acestora.
Recurenta mai susține că această declarație nu putea fi dată "sub presiune", din moment ce la data când aceasta a fost dată, raporturile de muncă încetaseră prin acordul părților.
Se mai arată că martorul audiat în cauză a confirmat faptul că recurentul și-a încasat salariile cuvenite în fiecare lună.
Consider că recursul formulat de "" V este fondat, pentru următoarele considerente:
Conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr.V-/2006 la Inspectoratul eritorial d e Muncă V, reclamantul a fost angajat de către societatea pârâtă, în calitate de director tehnic, începând cu data de 10.09.2006, cu un salariu de bază brut lunar de 1800 lei.
La data de 27.02.2007 a încetat contractul individual de muncă al reclamantului-intimat, pe baza acordului părților.
La data de 15.03.2007, intimatul dă o declarație, depusă la fila nr.8 dosar de fond, prin care recunoaște că a " beneficiat de toate drepturile salariale lunare, inclusiv asigurările sociale aferente, care au fost reținute și virate către bugetul de stat, cât și de zilele de concediu legal de odihnă, aferente anului 2006, în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă".
Prin aceeași declarație, reclamantul a mai arătat și următoarele: ".declar că nu mai am nicio pretenție financiară și nici materială față de "", aceasta achitându-se de toate obligațiile ce îi reveneau ca angajator".
Se mai reține că, prin probele administrate în cauză, angajatorul, căruia îi revine sarcina probei în cadrul acestui conflict de muncă a dovedit, cu statele de plată înregistrate în mod legal la. I și actul juridic extrajudiciar de recunoaștere a reclamantului din data de 15.03.2007, care complinește lipsa semnăturii acestuia pe aceste state, că a achitat drepturile salariale cuvenite în temeiul contractului de muncă încheiat între părți.
Potrivit principiului libertății de voință ce guvernează contractul individual de muncă, părțile pot conveni, de comun acord asupra modalităților de executare sau de stingere a obligațiilor lor reciproce.
Din moment ce chiar Curtea Constituțională, prin jurisprudența sa, dar și întreaga doctrină au statuat în sensul că nimic nu-l împiedică pe salariat să dea și după modificarea Codului muncii, un angajament de plată, prin care să recunoască suma pe care o datorează angajatorului și să se oblige o achita, cu atât mai mult consider că acesta poate să dea o declarație prin care să recunoască că societatea în favoarea căreia a prestat munca i-a plătit drepturile salariale ce i se cuvin în temeiul contractului individual de muncă.
Aceasta este și o expresie a principiului consensualității, ce nu se manifestă numai cu prilejul încheierii contractului individual de muncă, ci și pe parcursul executării acestuia și astfel cum a fost situația chiar în această cauză, în legătură cu încetarea raporturilor de muncă dintre părți.
Mai mult, consider că această declarație, coroborată cu statele de plată înregistrate la. I și cu declarația martorului B G, audiat în cauză, din care rezultă că, atunci când se lua salariul, era de obicei de față cu reclamantul, precum și cu ordinele de plată depuse la dosar, respectiv fișa fiscală a reclamantului, din care rezultă că angajatorul a reținut lunar din salariile reclamantului impozitul, contribuțiile de asigurări sociale și le-a virat către bugetul de stat, dovedesc că intimatului i-au fost plătite drepturile salariale cuvenite.
Se mai reține că, potrivit disp.art.30 din legea nr.19/2000, angajatorii, indiferent de forma de proprietate, sunt obligați să depună la bancă, odată cu documentația pentru plata salariilor și altor venituri ale asiguraților, și documentele pentru plata contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, plățile efectuându-se simultan, sub control bancar.
Faptul că angajatorul a depus la dosar dovezile privind plata contribuțiilor sociale dovedește că acesta a prezentat unităților bancare, în acest scop și documentația pentru plata salariilor.
De altfel, astfel cum a declarat și martorul B G, intimatul nu s-a plâns niciodată că încă de la dat angajării sale, timp de aproximativ J de an, nu a primit salariu, iar acțiunea de față a fost formulată după trecerea unui an de la data încetării raporturilor de muncă dintre părți. Având în vedere faptul că salariul este un element esențial al contractului individual de muncă, obiect și cauză determinantă a acestuia, consider că nu este credibilă susținerea intimatului că nu ar fi beneficiat de salariu întreaga perioadă în care a fost salariatul recurentei.
Mai mult, deși, la data de 04.05.2007, intimatul s-a adresat cu o sesizare Inspectoratului Teritorial d e Muncă I, acesta nu s-a plâns acestei instituții, cu atribuții în controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relațiile de muncă, conform disp.art.5 lit.a) din Legea nr.108/1999, că nu i-ar fi fost plătit niciodată salariul prevăzut în statele de plată înregistrate la inspectorat.
Consider că este fondat și motivul de recurs formulat de "" V, potrivit căruia în mod greșit prima instanță admis și cererea reclamantului privind obligarea recurentei la plata indemnizației de concediu de odihnă, având în vedere faptul că, deși s-a reținut, prin considerentele hotărârii, că intimatul este îndreptățit la compensarea în bani a acestuia, în temeiul art.141 alin.4 din Codul Muncii, reținându-se că nu a fost efectuat acest concediu, ca o despăgubire practic acordată, potrivit dispozițiilor legale, pentru faptul că salariatul a fost lipsit de acest drept, prin dispozitivul hotărârii a acordat de fapt cu totul altceva.
Astfel, instanța de fond a obligat societatea angajatoare să- plătească acestuia indemnizația de concediu de odihnă, pe care acesta a cerut-o prin acțiune, dar care nu i se cuvine, potrivit art.145 din Codul Muncii, întrucât este datorată doar persoanei care a beneficiat de concediu, dar nu a fost plătită pentru această perioadă.
Pentru toate aceste considerente, opinez că recursul formulat de către pârâta "" V trebuia să fie admis.
Judecător,
Red./Tehnord.:
2 ex.- 13.02.2009.
Președinte:Nelida Cristina MoruziJudecători:Nelida Cristina Moruzi, Carmen Bancu, Cristina
