Drepturi salariale (banesti). Decizia 638/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 638
Ședința publică din 7 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Mihail Decean
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP C S și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței Civile nr.392/2008, pronunțată de Tribunalul C S in Dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad,având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă pentru intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA consilier juridic, lipsă fiind restul părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,după care Curtea,văzând că nu mai sunt alte cereri și probe de administrat,constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra fondului recursurilor.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită admiterea ambelor recursuri și modificarea in tot a sentinței atacate,in sensul respingerii acțiunii reclamantului,in principal ca inadmisibilă,iar in subsidiar ca neîntemeiată, pentru motivele indicate in conținutul cererilor de recurs,fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 392/2008, pronunțată de Tribunalul C S in Dosarul nr- a fost admisă reclamantului, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și-n consecință au fost obligați primii trei pârâți la calculul și plata față de reclamant a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna martie 2007, precum și plata acestui spor și în viitor,sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului,iar garantul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a depășit in prealabil excepția de necompetentă materială absolută ridicată de pârâți,dar și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reținând că potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Asupra excepției de necompetență materială,Tribunalul a reținut că dispozițiile art.36, al.1 din nr.OUG 27/2006, nu sunt aplicabile în speța de față,dat fiind că litigiului de muncă dedus judecății nu vizează modul de stabilire a salariilor personalului auxiliar din justiție, ci neacordarea unor drepturi salariale, a căror acordare este stabilită prin lege. În plus dosarul dedus judecății a fost soluționat de Tribunalul C-S, iar excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad este neîntemeiată.
În fine,referitor la fondul cauzei, Tribunalul a constatat că reclamantul îndeplinește funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Lipova și ca atare fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Autorului acțiunii i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic / art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Tribunalul a mai observat că reclamantul este asimilat bugetarilor deoarece nu îndeplineste o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), iar in unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, prin norme juridice cu caracter special,cum ar fi art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, referitoare la sporul de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie. Cum însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamant.
În contextul celor de mai sus,Tribunalul a conchis că reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, fără însă a i se recunoaște la fel ca și celorlalți sporul salarial de confidențialitate. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Pornind de la principiul egalității de tratament în salarizare, ce implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamantului ar rezulta din prevederile art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000,art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu. Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța de fond a ținut seama de procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară, față de prevederile art. 295 din Codul muncii, raportate la art.1039/civil, pârâții fiind toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin C S, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 18.06.2008, solicitând modificarea parțială a sentinței supusă reformării, in sensul respingerii acțiunii reclamantului in contradictoriu cu acest minister pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina incidența in speță a prevederilor art. 304 pct.9 și 304 ind.1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției.
Recurentul a mai învederat instanței de recurs că în mod neîntemeiat Tribunalul a admis cererea de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,cu toate că prevederile art. 60-63 /pr.civ. nu erau respectate, de vreme ce între garant și pârâtul Ministerul Justiției nu există nici o obligație de garanție. Cele două ministere de resort sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casația și Justiție,care a solicitat, in principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente,iar,in subsidiar,modificarea acesteia,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Public,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.3,4 și pct.9 /pr.civ. și au vizat in esență depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea ( și pentru viitor) a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.
Recurentul mai susține că hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial,mai precis sub aspectul stabilirii eronate a incidenței in cauză a prevederilor OG nr. 137/2000, dar și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, de vreme ce nu există in legislația internă actuală o prevedere legală menită să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
În opinia recurentului,noțiunea deexercitare a unor drepturifolosită de OUG nr. 27/2006 atunci când definește discriminarea se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale ce instituie acele drepturi,iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. Prin urmare,discriminarea nu există decât in condițiile in care,in sfera acelorași dispoziții legale,două persoane aflate in aceeași situație și in aceleași circumstanțe,primesc un tratament juridic diferențiat,iar deferența nu poate fi justificată de argumente obiective.
Pârâtul in discuție a mai adăugat că magistrații sunt o categorie aparte de salariați din sistemul bugetar, cu un statut specific,reglementat de Legea nr. 303/2004,iar ei nu se pot compara cu celelalte categorii de personal,cum ar fi personalul militar, funcționarii publici cu statut special,ori personalul din aparatul propriu al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării,Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc. Intre categoriile de bugetari mai sus enumerate există diferențe evidente de statut, instituțiile din care fac parte,ori categoriile de informații pentru care se datorează obligația de confidențialitate.
Ministerul Publica susținut că in mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate,actualizate cu rata inflației,in situația in care ministerul d e resort,ca instituție bugetară nu poate să înscrie in bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
In fine,recurentul a mai invocat prin cererea de recurs și necompetenta materială a instanței de fond,cu argumentul că prevederile art. 27 alin.1 din OG nr. 137/2000, aplicate de către Tribunal fac trimitere,sub aspectul competenței materiale de soluționare a cererilor de despăgubire, la dreptul comun. Cu alte cuvinte,se susține că in speță competența materială de rezolvare a litigiului ar fi aparținut judecătoriei, ca instanță de drept comun.
Reclamantul nu s-a prezentat in instanță și nu a depus întâmpinare,deși a fost citat cu această mențiune in cursul procesului.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând fondul celor două recursuri,prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind.1/pr.civ., Curtea reține că acestea nu sunt întemeiate,cu următoarele argumente.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamantul face parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a despăgubirilor, care in cazul său sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
De altfel, instanța de recurs reține că sentința supusă reformării nu conține vreo dispoziție de obligare in solidar a pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, alături de ceilalți pârâți,împrejurare care îngăduie concluzia că soluția pronunțată asupra excepției lipsei de legitimare procesual pasivă a vizat in exclusivitate cererea incidentală,de chemare in garanție, prin admiterea căreia recurentul a fost obligat să aloce pârâților fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Curtea mai reține că judecătorii fondului au observat in mod corect și că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
In privința recursului exercitat de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs observă că argumentele ce susțin casarea sentinței de fond,referitoare la necompetența materială a tribunalului care a pronunțat sentința atacată nu sunt întemeiate. la dreptul comun in materie de competență,din conținutul normei reprezentată de art. 27 alin.1 din OG nr. 137/2000 nu pot fi interpretate decât in sensul că legiuitorul nu a instituit o competență specifică acestor categorii de litigii, așa încât sesizarea instanțelor judecătorești urmează să fie făcută in funcției de natura raportului juridic din care pretinsa discriminare a luat naștere,iar dreptul comun in materie este Codul d e Procedură Civilă. Cu alte cuvinte,dacă in speță discriminarea își are izvorul in raporturile juridice de muncă ale reclamantului,devin aplicabile prevederile art. art.2 pct.1 lit.c) /pr.civ. ceea ce înseamnă ca tribunalul a fost competent să judece litigiul supus analizei,iar motivul de recurs nu este intemeiat.
Referitor la criticile ce au fost aduse hotărârii de fond prin recursul declanșat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a reitera raționamentul judicios și amplu expus in considerentele sentinței atacate,Curtea reține că, intr-adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Public,potrivit cărora pretențiile reclamantului exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Curtea nu va putea reține nici incidența in speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ., de vreme ce prima instanță a apreciat in mod corect că reclamantului i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul d eontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât acesta se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamantului, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului bugetar.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
In fine,Curtea observă că, prin ultimul motiv de recurs, Ministerul Public nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite in sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale,imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorul recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure intr-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă,chiar dacă prin aceasta se constată o creanță in sarcina autorităților publice.
Concluzionând asupra argumentelor de fapt și de drept de mai sus,Curtea va face aplicarea art. 312 alin1/pr.civ.,sens in care va respinge ca nefondate cele două recursuri ale pârâților,cu consecința evidentă a menținerii dispozițiilor sentinței de fond,considerată a fi legală și temeinică.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP CSî mpotriva Sentinței Civile nr.392/2008, pronunțată de Tribunalul C S in Dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva aceleași hotărâri judecătorești.
Fără cheltuieli de judecată in recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /11.05.2009
Tehnored. /2 ex /11.05.2009
Prima instanță: și
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Mihail Decean
