Drepturi salariale (banesti). Decizia 647/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4970/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.647R
Ședința publică din data de 05.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Opriș Daniela Elena
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta - GRUP, împotriva încheierii de ședință din data de 15.07.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect "drepturi bănești - recurs împotriva încheierii din 15.07.2009".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta, prin avocat cu împuternicire avocațială la fila 13 dosar, lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta, prin avocat depune la dosar înscrisuri cu privire la faptul că societatea și-a schimbat denumirea în și solicită să se ia act de această schimbare.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Recurenta, prin avocat, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 15.07.2009, pronunțată de către Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.298 alin.2, ultima liniuță din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, invocată de pârâta SC SA.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că atura juridică a cauzei este de dreptul muncii, iar art.284 alin.2 din Legea nr.53/2003, prevede că, în conflictele de muncă, cererile sunt adresate instanței competente în a cărei circumscripție își au domiciliul, reședința sau, după caz, sediul, reclamantul.
S-a menționat că, dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999, care stabilea competența instanței de la sediul unității, au fost abrogate în temeiul dispozițiilor art.298 alin.2 - ultima liniuță - coroborat cu art.284 alin.2 din Legea nr.53 din 1 martie 2003 - Codul muncii.
Astfel, verificând, conform art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992, republicată, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în art.1, 2 și 3 ale aceluiași articol, instanța constată neîndeplinirea condiției care impune că, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
S-a constatat că, această critică de neconstituționalitate a art.298 alin.2 - ultima liniuță - din Codul muncii, privește exclusiv împrejurarea că, deși acestea nu pot modifica prevederile legale referitoare la competența teritorială cuprinse în Legea nr.168/1999, lege specială, totuși excepția de necompetență teritorială invocată în prezenta cauză a primit o soluționare în temeiul prevederilor sale.
S-a considerat că, dat fiind faptul că dreptul dedus judecății nu este guvernat de normele de competență, se apreciază că modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială nu aduce atingere soluționării litigiului legat de fondul cauzei, excepția de necompetență fiind o excepție de procedură, față de denumirea secțiunii în care Codul tratează această problemă.
Pe de altă parte, prin invocarea acestei excepții nu se critică prevederea legală, ci se pune în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
S-a observat că, prin invocarea unei pretinse neconcordanțe a dispozițiilor art.298 alin.2- ultima liniuță - din Legea nr.53/2003 cu dispozițiile constituționale; pârâta a urmărit confirmarea interpretării că, în măsura în care în cuprinsul acestora nu se precizează în mod expres abrogarea dispozițiilor art.72 din Legea nr.168/1999, acestea ar fi în vigoare.
De asemenea, cele expuse, susțin concluzia că excepția nu vizează neconstituționalitatea art.298 alin.2 - ultima liniuță - din Legea nr.53/2003, ci modul de aplicare al acestuia, problemă ce intra în competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
S-au avut în vedere și susținerile potrivit cărora prevederile criticate ar fi contrare dispozițiile art.6, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, acestea fiind infirmate chiar de existența prezentei cauze în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
S-a precizat că, textul procedural nu încalcă nici o dispoziție constituțională, pârâta având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantului în același mod ca și în situația în care cauza ar fi judecată de instanța în circumscripția căreia se află sediul său.
S-a apreciat că, împrejurarea că instanțe de același grad asupra aceleiași chestiuni au pronunțat hotărâri diferite nu aduce atingerea vreunei norme constituționale, în sistemul nostru de drept recunoscându-se valența de izvor de drept doar deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii.
Tot astfel, faptul că prin art.249 Codul muncii se prevede că "procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială", nu susține concluzia că dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999 ar fi în vigoare și prin urmare, în cazul dedus judecății ar exista două dispoziții legale cu același obiect, respectiv art.72 din Legea nr.168/1999 și art.284 al. 2 din Codul muncii, întrucât din corelarea acestora cu prevederile art.71 și 82 din Legea nr.168/1999, art.2 pct.1 lit.1c Cod Penal, art.248 Codul muncii și art.298 din același cod referitoare la abrogarea unor legi și a oricăror altor dispoziții contrare, este evident că vizează competența materială a instanțelor judecătorești în soluționarea conflictelor de muncă.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta SC SA - membru Grup, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a respins greșit cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită.
Recurenta a enunțat prevederile art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și a susținut că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, întrucât a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești, are ca obiect prevederi legale cuprinse în lege, ce au legătura cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate neconstituționale anterior.
În motivarea excepției, recurenta a arătat că potrivit art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea și că în egală măsură, dispozițiile art.284 din Codul Muncii prevăd că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă, în sensul că, litigiile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz, sediul.
S-a mai arătat că astfel coexistă două dispoziții legale, aparent cu același obiect, pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente și într-un caz și în celălalt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă sau absolută atrage nulitatea hotărârii, iar pentru a stabili această competență intră în concurs Codul Muncii, dreptul comun în materie cu Legea nr.168/1999, legea specială.
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială - norma de drept comun; principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării; principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o norma nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/ tehnica legislativă.
S-a arătat că regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială se reglementează prin lege organică și că din acest punct de vedere Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, este o lege organică specială, iar Legea nr.53/2003, asumată de Guvern, nedezbătută în Parlament, este o lege organică dacă forumul a fost cel prevăzut în art.74 din Constituție pentru astfel de reguli și reprezintă dreptul comun. Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție socială, în timp ce prin Legea nr. 168/1999 este reglementată procedura de soluționare a conflictele de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice și au forță juridică egală, recurenta a susținut că trebuie verificat dacă Legea nr.168/1999 mai este în vigoare, deoarece prin prevederile art.298 alin. 2 din Codul Muncii, sunt identificate și marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial, iar ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contrare".
Astfel, ultima liniuță din art.298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești.
De asemenea, s-a mai arătat că motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale mai sus menționate, au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, deoarece acestea trebuie să fie coerente și să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă, de a evita o jurisprudență neunitară.
S-a precizat că după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, întrucât prin dispozițiile art.62 și art.63 din Legea nr.24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă.
S-a adăugat că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Unedic Franței, 20153/04,18 decembrie 2008), să evite paralelismul legislativ (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Katz România, no. 29739/03), să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă o aplicabilitate practică uniformă în sensul de a evita o jurisprudența neuniformă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Santos Pinto vs. Portugalia, 39005/04, 20 mai 2008).
S-au invocat prevederile art.1 alin.5 din Constituția României prin care se arată că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie, dat fiind faptul că textul constituțional nu stabilește în mod expres destinatarii acestor norme, dar din modalitatea de exprimare a legiuitorului constituant, respectiv din poziția acestui articol, se poate deduce cu ușurință cine sunt aceștia, respectiv atât persoanele fizice și juridice cât și autoritățile publice implicate în procesul de legiferare.
În consecință, recurenta a susținut că prevederile Codului Muncii (art.298 alin.2 ultima liniuță) nu pot modifica implicit dispozițiile cuprinse în Legea nr.168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor de recurs formulate de către recurentă, Curtea reține următoarele:
Excepția de neconstituționalitate a art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită invocată de către pârâta recurentă în fața primei instanțe vizează de fapt modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii.
Însă, necorelările de ordin legislativ dintre dispozițiile Legii nr.168/1999 și cele ale Legii nr.53/2003 - Codul muncii invocate de către autorul excepției nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate, întrucât în sfera de competență a Curții Constituționale nu intră aspectele ce țin de respectarea normelor de tehnică legislativă.
Normele la care se face referire în motivarea excepției de neconstituționalitate nu au relevanță în plan constituțional, ci țin de aplicarea legii, or aprecierea asupra incidenței în cauză a unor texte de lege revine instanței de judecată, iar nu instanței de contencios constituțional, în raport de prevederile art.126 alin.1 din Constituție, care dispun că "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege".
Prin urmare, reținând neîndeplinirea condiției care impune ca de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei și având în vedere practica constantă a Curții Constituționale (deciziile nr.1005/7.07.2009, nr.1019/7.07.2009, 1017/7.07.2009), Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit."p" și art.79 alin.1 din Constituția României, revizuită.
Față de cele mai sus arătate, în temeiul art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SA, împotriva încheierii de ședință din data de 15.07.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.02.2010
Jud.fond:.
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Opriș Daniela Elena
