Jurisprudenta revendicare imobiliară. Încheierea /2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1318/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 11.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea apelurilor formulate de apelanții - reclamanți -, - și de apelanta - pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 346 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
Obiectul cauzei - revendicare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții reclamanți -, - prin avocat, a, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 21.02.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 20), apelanta pârâtă și intimatul, prin avocat, -, în baza împuternicirii avocațiale nr.40530/2008, emisă de Baroul București - CA "" (pe care o depune).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Luând act că nu mai sunt cereri de formulat, Curtea a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra apelurilor.
Apelanții - reclamanți -, -, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului lor, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În opinia sa, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității fără a preciza motivul pentru care s-a ajuns la concluzia inadmisibilității acțiunii.
Nu se precizează în ce constă conflictul dintre norma specială și norma generală, care sunt dispozițiile ce reglementează acest conflict sau care sunt efectele aplicării cu prioritate a dispoziției speciale.
În ce privește temeinicia excepției inadmisibilității, arată că nu există un concurs între cele două norme. Legea nr.10/2001 reglementează o procedură administrativă pusă de legiuitor la îndemâna foștilor proprietari, pentru restituirea proprietăților aflate în proprietatea statului sau a altor persoane juridice și nu interzice revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor cumpărate de chiriași în baza Legii nr.112/1995.
Sigura modalitate prin care adevăratul proprietar s-ar putea adresa instanței în vederea restituirii în natură a unui bun, este reprezentată de acțiunea de revendicare de drept comun,iar constatarea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni echivalează,în opinia sa, cu interzicerea accesului la instanță; nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul apelantei - intimate și al intimatului pârât, având cuvântul, solicită respingerea apelului formulat de apelanții - reclamanți, întrucât, în opinia sa, nu este vorba de conflict între norma generală și norma specială, ci de concursul legii speciale cu legea generală, caz în care se aplică prioritar legea specială.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă solicită admiterea acestuia, fără cheltuieli de judecată.
Consideră că excepția lipsei calității procesuale active are prioritate față de excepția de inadmisibilitate, motiv pentru care instanța s-a și pronunțat asupra acestuia.
Față de excepția lipsei calității procesuale active, susține că reclamanții nu au un drept asupra imobilului în litigiu,deoarece,cota de 1/3 din imobil s-a stins prin acordarea de despăgubiri în urma notificării formulată de,despăgubiri ce nu au făcut obiect al cesiunii dintre aceasta și reclamanții,iar cota de 2/3 din imobil s-a stins pentru că nu a fost realizată pe calea Legii nr. 10/2001 și ca efect al uzucapiunii.
În ce privește excepția prematurității, consideră că și în ipoteza în care instanța ar trece peste prima excepție și ar aprecia că reclamanții au calitate procesuală activă,acțiunea de revendicare nu putea fi formulată de către aceștia decât după primirea unei decizii sau dispoziții motivate,sau obținerea unei hotărâri judecătorești de restituire,conform articolului 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii,susține că aceasta a fost în mod corect soluționată de către instanța de fond,dar considerentele hotărârii pronunțate de această instanță,sunt insuficiente.
În opinia sa,instanța de fond ar fi trebuit să rețină că acțiunea de revendicare formulată de reclamanți este inadmisibilă și pentru faptul că nu respectă exigențele principiului unanimității,ale articolului 18 din Legea nr. 10/2001 și ale articolului 1073 din dreptul comun.
Având cuvântul asupra apelului formulat de apelanta pârâtă, apărătorul apelanților reclamanți solicită respingerea acestuia ca nefondat,având în vedere susținerile făcute în propriul apel cu privire la admisibilitatea acțiunii.În plus arată că nu a contestat dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001,deoarece era evident că instanța nu i-ar fi putut restitui în natură bunul într-o astfel de contestație.
Solicită menținerea sentinței instanței de fond cu privire la soluțiile pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale active și excepției prematurității acțiunii.Calitatea procesuală activă a fost dovedită cu actele de cesiune depuse la dosar,iar dreptul comun nu condiționează formularea acțiunii în revendicare de obținerea prealabilă a unei decizii sau dispoziții motivate.
Referitor la susținerile apelantei pârâte privind nerespectarea în cauză a principiului unanimității,învederează că acesta reprezintă o creație a practicii,iar România a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru aplicarea acestuia.
În replică, avocatul apelanților - reclamanți -, - susține că instanța europeană a sancționat România doar pentru cazul în care s-a dovedit imposibilitatea reclamantului de a-i atrage într-un astfel de proces pe ceilalți coproprietari,ceea ce nu s-a dovedit în speța dedusă judecății.
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art 260 alin.1 din Codul d e procedură civilă,
DISPUNE
Amână pronunțarea la 18.01.2010.
Pronunțată în ședința publică de la 11.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Dosar nr- (1318/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.27
Ședința publică de la 18.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER - - -
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelanții - reclamanți -, - și de apelanta - pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 346 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 11.01.2010, fiind consemnate la acea dată, fiind parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 18.01.2010, hotărând următoarele.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată la data de 07.12.2007 sub nr-, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B reclamanta, a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.3 situat în imobilul din B, str.-, nr.57, sector 2 și terenul aferent acestui apartament.
Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că imobilul a fost proprietatea (născută ), fiind dobândit de aceasta prin actul de donație autentificat sub nr.10862/1937 și transcris sub nr.6289/1937 și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, prin naționalizare.
S-a susținut de reclamantă că Decretul nr.92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat, era un act normativ neconstituțional și, în condițiile în care statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, este evident că nici nu putea să înstrăineze valabil parte din imobil pârâților din prezenta cauză.
În consecință, reclamanta a solicitat instanței ca în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul invocat de pârâți, respectiv un act de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, să se constate că titlul său este preferabil și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să-i predea posesia asupra apartamentului în litigiu.
Pârâții au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat necompetența materială a judecătoriei pentru soluționarea cauzei în primă instanță, susținând că apartamentul revendicat de reclamantă are, împreună cu terenul aferent, o valoare de peste 550.000 RON (5.500.000.000 lei vechi); excepția netimbrării acțiunii, susținând că potrivit art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 sunt scutite de plata taxei de timbru doar cererile de revendicare îndreptate împotriva statului; excepția prematurității formulării acțiunii, susținând că potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 reclamanta ar putea formula o acțiune în revendicare doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire emise în conformitate cu dispozițiile acestei legi; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, motivat de faptul că acesta nu se află în posesia imobilului revendicat de reclamantă, imobil care a fost atribuit prin partaj pârâtei și excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea, pe de o parte, că reclamanta poate solicita restituirea imobilului conform art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 doar în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr.10/2001, iar pe de altă parte, că reclamanta nu dovedește calitatea de unică moștenitoare a numitei.
Pe fondul acțiunii, pârâții au solicitat respingerea ca neîntemeiată, susținând că au dobândit apartamentul printr-un act încheiat în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi și cu bună credință, bună-credință care, împreună cu necesitatea respectării principiului siguranței circuitului civil îi îndreptățește pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
În continuare, pârâții au susținut că și dacă reclamanta și-ar dovedi indubitabil calitatea de persoană îndreptățită la restituire, titlul lor este mai bine caracterizat decât cel invocat de aceasta, deoarece este cu titlu oneros, a fost încheiat cu bună -credință, iar posesia asupra imobilului le aparține.
Pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăriei Municipiului B și Municipiului B prin Primarul General, prin care au solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii reclamantei, aceștia să fie obligați să plătească pârâtei suma de 550.000 RON, cu titlu de despăgubiri.
La data de 22.02.2008 s-a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, formulată de și, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii principale formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, obligarea pârâților și să lase intervenienților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat în acțiunea principală și revendicat de reclamantă, cu obligarea tuturor părților potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, petenții au învederat că apartamentul revendicat a fost proprietatea numitei și a trecut în patrimoniul statului, în mod abuziv, prin naționalizare.
a decedat la data de 08.04.1964 lăsând ca unic moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr.S 203/08.06.1964, pe numitul.
La data de 23.03.1979 acesta a decedat, iar conform certificatului de moștenitor nr.91/26.01.1984 a avut ca succesori pe numiții cu o cotă de 1/3 și cu o cotă de 2/3 din succesiune.
În continuare, au arătat că la data de 13.12.2004 a decedat și, care deținea cota de 2/3 din imobil, lăsând ca moștenitori, conform certificatului de moștenitor nr.34/01.04.2005 pe, și care, în calitate de cedente, au încheiat cu intervenientul, căsătorit cu intervenienta, contractul de cesiune autentificat sub nr.126/21.01.2008 prin care au transmis acestuia toate drepturile pe care le aveau asupra imobilului.
Intervenienții au susținut că reclamanta, în calitate de moștenitoare a lui pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului, a fost despăgubită prin dispozițiile nr.9052/07.11.2007 și nr.9051/07.11.2007 (care au rectificat dispozițiile nr.7655 și nr.7756/05.04.2007) emise în baza Legii nr.10/2001, pentru cota sa din imobil, primind în natură imobilul situat în B,-, sector 2, mai puțin apartamentele înstrăinate chiriașilor conform Legii nr.112/1995, pentru care s-a propus restituirea prin echivalent.
Partea din imobil restituită în natură reclamantei prin aceste decizii, cuprinde demisol (140 mp.) și mansardă (40 mp.) și reprezintă, conform susținerii intervenienților, 1/3 din imobil, astfel încât aceasta nu mai deține nici un drept pentru a revendica în instanță apartamentul nr.3 situat la etajul 1 al imobilului.
Intervenienții au susținut în continuare că, restul de imobil nerestituit reclamantei, inclusiv apartamentul în litigiu, reprezintă cota lor de 2/3 din imobil, iar titlul lor de proprietate este în mod evident preferabil în raport cu titlul de proprietate al pârâților, fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar și fiind mai vechi.
Prin sentința civilă nr.1691 din 22.02.2008, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârâți prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art.2 pct.1 lit.b teza I din Codul d e procedură civilă și susținerile pârâților, necontestate de celelalte părți, în sensul că valoarea imobilului revendicat prin acțiune și prin cererea de intervenție depășește suma de 500.000 lei prevăzută de acest text de lege.
La Tribunalul București cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a III-a Civilă sub nr-, iar la termenul de judecată din 03.09.2008, intervenienții au depus la dosar o cerere de precizare a acțiunii prin care au învederat că la data de 21.05.2008 au încheiat cu reclamanta contractul de cesiune de drepturi litigioase succesorale autentificat sub nr.1521/21.05.2008 prin care aceasta le-a cedat toate drepturile sale litigioase cu privire la imobil, situație în care instanța urmează să constate că au dobândit în cauză calitatea de reclamanți, iar acțiunea pe care înțeleg să o deducă instanței spre judecată este o veritabilă acțiune în revendicare împotriva pârâților.
Chematul în garanție Municipiul B prin Primarul General a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând, ca în ipoteza în care instanța de judecată va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, să oblige Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate de reclamanți, acesta fiind singurul ce are legitimare procesuală pasivă în cauză în conformitate cu dispozițiile art.51 din Legea nr.10/2001.
La termenul de judecată din data de 29.10.2008, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de pârâți și de chematul în garanție Municipiul B prin Primarul General, a respins excepția netimbrării acțiunii, reținând că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, conform dispozițiilor Legii nr.10/2001 și a unit cu fondul celelalte excepții invocate de pârâți prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.346 din 11.03.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și prematurității formulării acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și pe cale de consecință a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții și.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit probelor administrate în cauză, imobilul situat în B,-, a aparținut în întregime autoarei reclamanților cesionari -, conform actului de donație menționat în acțiune, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar prin contractul de vânzare - cumpărare nr.4380/1998, apartamentul nr.3 din imobil a fost înstrăinat pârâților, conform Legii nr.112/1995.
S-a reținut în continuare că, după apariția Legii nr.10/2001, reclamanta cedentă a formulat notificare prin care a solicitat restituirea imobilului, iar prin dispozițiile nr.9051 și nr.9052 din 07.11.2007, s-a dispus restituirea în natură a imobilului către aceasta, cu excepția apartamentelor vândute de stat în baza Legii nr.112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a apreciat de instanța de fond că actele depuse la dosar în dovedirea celor mai sus arătate vin să dovedească calitatea procesuală activă a reclamantei - cedente, iar în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase și a reclamanților cesionari din prezenta cauză, respectiv soții.
Cu privire la excepția prematurității formulării acțiunii, în raport de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța de fond a reținut de asemenea că este neîntemeiată, deoarece temeiul juridic al acesteia îl reprezintă dispozițiile art.480 - 481 cod civil și nu dispozițiile Legii nr.10/2001.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, tribunalul a reținut că este întemeiată, întrucât la data introducerii acțiunii ca și în prezent, acesta nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului revendicat.
Analizând apoi excepția inadmisibilității acțiunii de revendicare, întemeiată în drept pe dispozițiile art.480 Cod civil, tribunalul a reținut, în considerarea motivării cuprinse în decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, că este întemeiată, în situația conflictului existent între legea generală și legea specială, impunându-se a se acorda prioritate reglementării speciale cuprinsă în Legea nr.10/2001.
S-a considerat că această lege specială nu vine în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prin acordarea acestei priorități se protejează un drept de proprietate valabil câștigat (cel al pârâților conferit prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995) și atâta timp cât prin această măsură se protejează și securitatea raporturilor juridice concrete.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții - cesionari și pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate de apelanții - reclamanți sentința instanței de fond a fost criticată cu privire la soluția de admitere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii, susținându-se că hotărârea nu este motivată în conformitate cu dispozițiile art.261 pct.5 din Codul d e procedură civilă, iar admiterea excepției de inadmisibilitate este netemeinică și nelegală.
În dezvoltarea primului motiv de apel s-a susținut că întreaga motivare dată de instanța de fond soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii s-a făcut printr-o singură frază, care făcea trimitere la motivarea deciziei nr.33 din 09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nefiind respectate astfel dispozițiile art.261 pct.5 din Codul d e procedură civilă.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de apel s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a admis excepția inadmisibilității acțiunii, deși nici în Legea nr.10/2001 și nici în cuprinsul deciziei nr.33/09.06.2008 nu se prevede faptul că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ar fi inadmisibilă.
S-a mai susținut că între dispozițiile cuprinse în Legea nr.10/2001 și dispozițiile dreptului comun, nu există un concurs, întrucât situațiile juridice reglementate sunt distincte.
Legea nr.10/2001 prevede o procedură administrativă ce trebuie urmată pentru restituirea de către stat a imobilelor preluate abuziv, dar nu prevede o procedură de urmat pentru cazul în care imobilul nu mai poate fi restituit în natură pentru că a fost înstrăinat, iar persoana îndreptățită nu dorește reparația prin echivalent.
De aceea, apelanții reclamanți consideră că dispozițiile dreptului comun nu vin în concurs cu cele ale Legii nr.10/2001, ci vin în completarea acestor dispoziții, în virtutea principiului potrivit căruia dispozițiile speciale derogă de la cele generale, dar se completează cu acestea.
În finalul motivelor de apel formulate de apelanții-reclamanți s-a arătat că Legea nr.10/2001 este o lege reparatorie, adoptată în sensul înlăturării abuzurilor săvârșite de regimul comunist împotriva proprietarilor deposedați abuziv, ori, ceea ce a fost conceput ca o dispoziție în favoarea unor persoane nu s-ar putea întoarce vreodată, urmare a interpretării, împotriva celor în favoarea celor care a fost adoptată inițial legea.
Prin motivele de apel formulate de apelanta - pârâtă s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței instanței de fond, cu privire la soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active și prematurității acțiunii, dar și cu privire la argumentele reținute de instanță în motivarea excepției inadmisibilității acțiunii, pe care aceasta le consideră a fi insuficiente.
S-a susținut de apelanta - pârâtă că reclamanții nu au calitate procesuală activă în cauză, nefiind titulari nici asupra cotei de 1/3 din imobil și nici asupra celeilalte cote de 2/3 din imobil.
În opinia apelantei - pârâte, aceștia au în raportul cu două calități, respectiv de cesionari ai drepturilor litigioase pentru cota de 1/3, care în realitate nu exista, fiind schimbată în drept de despăgubire și reținut de și de creditori, ca urmare a dobândirii cotei de 2/3 din drepturile succesorale ale numitei, care prin deciziile emise în conformitate cu Legea nr.10/2001 a luat dreptul la despăgubiri atât pentru cota de 1/3 cât și pentru cea de 2/3 din imobil și l-a reținut pentru sine.
Cu privire la soluția de respingere a excepției prematurității formulării acțiunii, apelanta a susținut că este nelegală în raport de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora dreptul de proprietate al foștilor proprietari este un drept restricționat, care poate fi exercitat numai după primirea deciziei eliberată în procedura administrativă.
În finalul motivelor de apel și numai pentru ipoteza în care instanța de apel va menține soluțiile dispuse de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale active și excepția prematurității formulării acțiunii, apelanta - pârâtă a susținut că se impune menținerea soluției instanței de fond, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, dar cu adăugarea și a altor argumente în susținerea acestei excepții.
A invocat în acest sens faptul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă și pentru nerespectarea principiului unanimității, în opinia sa, reclamanții nedovedind faptul că ar fi titularii unor drepturi materiale ce privesc întregul drept de proprietate asupra imobilului revendicat.
A susținut de asemenea, că și cota de 2/3 din imobil este stinsă prin uzucapiune, deoarece aceștia nu au făcut nimic timp de 10 ani, pentru a redobândi imobilul, iar hotărârile judecătorești pronunțate anterior cu privire la imobil și contractul de vânzare - cumpărare încheiat ulterior în baza acestei sentințe, reprezintă justul titlu al acesteia.
Posesia exercitată de apelanta - pârâtă asupra imobilului a fost, conform susținerilor sale, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, situație în care este evident că a intervenit uzucapiunea de 10 ani care a stins cota de 2/3 a reclamanților, iar acțiunea de revendicare a acestora nu putea fi admisă.
În continuare apelanta - pârâtă a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să rețină inadmisibilitatea acțiunii reclamanților și pentru faptul că există o procedură administrativă obligatorie, prevăzută într-o lege specială, pentru restituirea imobilului.
Un alt argument invocat de apelantă în susținerea inadmisibilității acțiunii l-a reprezentat faptul că numita a solicitat și primit în baza Legii nr.10/2001 restituire în natură și despăgubiri pentru întreg imobilul, opțiune față de care imobilul nu mai poate fi revendicat în instanță și pe calea dreptului comun.
În final, apelanta a invocat și dispozițiile deciziei nr.33/09.06.208, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Analizînd decizia instanței de fond în raport de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că doar apelul declarat de apelanții reclamanți este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea adresată primei instanțe apelanții reclamanți și revendică de la apelanta pârâtă apartamentul nr.3 situat în imobilul din B,-, sector 2, cu terenul aferent, susținând că acesta a fost proprietatea autoarei lor și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr.92/1950, după care, a fost înstrăinat pârâtei și fostului soț al acesteia, în baza Legii nr.112/1995.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile de drept comun reglementate de art. 480 din codul civil, solicitându-se instanței ca, în urma comparării titlului de proprietate al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâtei, să se constate că primul este preferabil și îi îndreptățește la păstrarea imobilului în deplină proprietate și liniștită posesie.
Deși ne aflăm în prezența unei acțiuni având ca obiect revendicarea unui imobil a cărei reglementare cade și sub incidența Legii nr.10/2001, care prevede o procedură prealabilă administrativă pe care persoanele interesate în restituirea imobilelor trebuie să o parcurgă anterior sesizării instanței de judecată, nu se poate considera că acțiunea de față,întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă, cum în mod nelegal a reținut instanța de fond.
Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație, care ar putea duce la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, în raport de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, prevede în art.21 și următoarele o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor ce cad sub incidența sa, care vizează însă, doar imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de stat sau de diferite persoane juridice.
Nu se găsesc în cuprinsul acestei legi speciale, dispoziții legale care să reglementeze restituirea în natură a locuințelor înstrăinate chiriașilor în condițiile Legii nr.112/1995, situație în care, nu se pune problema aplicării în cauză a regulii potrivit căreia în concursul dintre legea specială și legea generală se aplică cu prioritate legea specială, ci a regulii de drept potrivit căreia în completarea legii speciale se aplică legea generală.
În consecință, câtă vreme apelanții reclamanți nu puteau solicita în baza Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului preluat de stat de la autorul lor, aveau la îndemână calea acțiunii în revendicare, de drept comun, iar soluția prin care instanța de fond a apreciat că o astfel de acțiune este inadmisibilă, este în mod evident nelegală.
Faptul că anterior, numita, de la care recurenții reclamanți au dobândit dreptul litigios din prezenta cauză, a formulat notificare în conformitate cu Legea nr.10/2001, soluționată de unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, rămasă irevocabilă prin neatacare în instanță, nu poate duce la concluzia inadmisibilității acțiunii formulată de aceasta în prezenta cauză și continuată ulterior de recurenții reclamanți în baza actului de cesiune.
Notificarea era singura posibilitate pentru aceasta de a obține restituirea în natură a părții de imobil aflată încă în proprietatea statului, iar faptul că prin dispoziție s-a făcut și propunere de acordare de despăgubiri pentru partea de imobil vândută (inclusiv pentru apartamentul în litigiu) nu poate fi interpretat că ar duce la inadmisibilitatea acțiunii.
Aceasta deoarece, pe de o parte, nu a rezultat din probele administrate că reclamanta ar fi încasat efectiv despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, iar, pe de altă parte, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în repetate rânduri ineficiența Fondului Proprietatea, faptul că prin intermediul acestuia nu se realizează în țara noastră o despăgubire efectivă a foștilor proprietari.
Inadmisibilitatea acțiunii de revendicare formulată în prezenta cauză nu poate fi reținută de instanță nici din punctul de vedere al nerespectării principiului unanimității, invocat de recurenta pârâtă.
Regula unanimității a fost creată de practica judecătorească în anul 1972, printr-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem, ulterior aplicându-se constant în cadrul acțiunilor în revendicare imobiliară întemeiate în drept pe dispozițiile art.480-481 Cod civil.
Legile date după anul 1990 în vederea restituirii proprietăților preluate abuziv de Statul R (nr.18/1991, nr.112/1995, nr.10/2001) au instituit noi reguli în materie succesorală prin repunerea în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la bunurile ce făceau obiectul acestor legi, dar și în ceea ce privește exercițiul acțiunii în revendicare.
În acest sens, Curtea Supremă de Justiție a statuat în anul 2000, într-o decizie de speță,preluată ulterior de majoritatea instanțelor, că acțiunile în revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 "au un caracter complex și depășesc modelul acțiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulți coproprietari sau unul sau mai mulți dintre moștenitorii lor, dar nu neapărat toți, pot introduce o acțiune în justiție pentru a demonstra că statul nu deține un titlu valabil și,prin urmare, pentru a obține confirmarea existenței bunului, naționalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau al succesiunii sale. Ulterior ei vor putea solicita partajul".
Această soluție, ca și propunerile de lege ferenda privind codul civil referitoare la înlăturarea expresă a principiului unanimității, au fost apreciate și de către CEDO în cauza Lupaș contra României,instanța europeană considerând că "un astfel de principiu reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize".
Pe de altă parte, Curtea constată că în speța dedusă judecății recurenții reclamanți au dobândit, prin cele două acte de cesiune depuse la dosar, dreptul litigios cu privire la întregul apartament revendicat prin acțiune, apartament ce nu a fost și nici nu putea fi restituit în natură prin dispoziția emisă în baza Legii nr.10/2001.
Propunerea unității deținătoare de acordare de despăgubiri pentru acest apartament, chiar definitivă fiind, nu poate duce la concluzia stingerii dreptului de proprietate al numitei, cum se susține de către recurenta pârâtă.
Modalitățile de stingere a dreptului de proprietate sunt strict și limitativ prevăzute de lege, printre acestea enumerându-se într-adevăr și uzucapiunea, invocată de recurenta pârâtă, cu privire la cota de 2/3 din imobil dobândită de recurenții reclamanți de la ceilalți coindivizari.
Uzucapiunea, ca sancțiune ce se aplică adevăratului proprietar nediligent cu bunul lui în tot timpul cerut de lege, se constată pe cale judecătorească, pe baza probatoriilor administrate de părți și evident doar la cere, având în vedere principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. Numai după ce a fost constată prin hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi invocată de persoana interesată și pe cale de excepție.
La instanța de fond, recurenta pârâtă nu a formulat o astfel de cerere și nici nu o poate invoca direct în apel, conform art.294 Cod procedură civilă.
Soluția pronunțată de instanța de apel încalcă grav și dispozițiile articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care să decidă asupra contestațiilor sale privind drepturi și obligații cu caracter civil.
În condițiile în care legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură de restituire în natură pe cale administrativă a imobilelor înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr.112/1995, prin decizie sau dispoziție motivată, care să poată fi atacată, în instanță de persoana interesată, este evident că singura posibilitate pentru reclamanți de a cere unei instanțe să se pronunțe cu privire la o astfel de cerere este acțiunea în revendicare.
Cu privire la celelalte două excepții invocate de apelanta pârâtă și soluționate de instanța de fond, privind lipsa calității procesuale active a reclamanților și prematuritatea acțiunii, Curtea apreciază că acestea au fost în mod corect respinse ca neîntemeiate, în raport de înscrisurile existente la dosar.
Prin actele de cesiune depuse la dosar, apelanții reclamanți au dobândit drepturile litigioase succesorale asupra întregului imobil situat în B,-, sector 2, mai puțin proprietățile restituite în natură, conform Legii nr.10/2001, prin dispozițiile nr.9051/07.11.2007 și nr.9162/30.11.2007), deci inclusiv dreptul litigios asupra apartamentului în litigiu.
Aceste înscrisuri, coroborate cu titlul de proprietate invocat în acțiune, dovedesc calitatea procesuală a apelanților reclamați, calitate ce nu poate fi înlăturată de decizia emisă în procedura administrativă sau prin invocarea pe cale de excepție a uzucapiunii,astfel cum s-a arătat deja anterior, cu ocazia analizării excepției inadmisibilității acțiunii.
Cu privire la excepția de prematuritate a acțiunii, Curtea constată că aceasta a fost întemeiată de apelanta pârâtă pe dispozițiile articolului 2 alin.2 din Legea nr.10/2001, text de lege abrogat în prezent de dispozițiile Legii nr.1/2009.
Pe de altă parte, textul invocat de apelanta pârâtă are în vedere exercitarea efectivă de către persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat a dreptului de proprietate recunoscut prin decizie administrativă sau hotărâre judecătorească și nu exercitarea acțiunilor prin care se tinde tocmai la recunoașterea unui astfel de drept.
Pentru toate aceste considerente și în baza dispozițiilor articolului 297 Cod Procedură Civilă, Curtea va dispune respingerea apelului declarat de apelanta pârâtă, admiterea apelului declarat de apelanții reclamanți, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - pârâtă cu domiciliul în B,-,.1,.3, sector 2 împotriva sentinței civile nr.346 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu apelanții - reclamanți -, - ambii cu domiciliul în B,-,.2, sector 2 și cu intimatul - pârât cu domiciliul în B,-,.1,.3, sector 2
Admite apelul declarat de apelanții - reclamanți -, - împotriva sentinței civile nr.346 din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu apelanta - pârâtă și cu intimatul - pârât.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.IB/
Ex.6/02.02.2010
Secția a III-a Civ. - xxxx
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea
