Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1199/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1199
Ședința publică din 26 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Cristian Pup
GREFIER:- -
S-au luat în examinare recursurile declarat de pârâții PRIMARUL MUNICIPIULUI T, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE B PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T ȘI MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE împotriva deciziei civile nr. 458 din 15.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați și și garantul intimat MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE B, având ca obiect revocare donație.
La apelul nominal, făcut în ședință publică,se prezintă avocat pentru reclamanții intimați și, consilier juridic pentru pârâții recurenți Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, consilier juridic G pentru pârâtul recurent Ministerul Apărării Naționale și pentru pârâta intimată - 0237 S, lipsă fiind pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și garantul intimat Ministerul Economiei și Finanțelor Publice
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Consilier juridic G pentru pârâtul recurent Ministerul Apărării Naționale și pentru pârâta intimată - 0237 S pune concluzii de admitere a recursurilor, respingerea apelului, menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată, conform motivelor din concluziile scrise depuse la dosar.
Consilier juridic pentru pârâții recurenți Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T pune concluzii de admitere a recursurilor, modificarea hotărârii, respingerea apelului, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii Judecătoriei Timișoara, conform motivelor din concluziile scrise.
Avocat pentru reclamanții intimați și pune concluzii de respingere a recursurilor ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.458/15.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.7596/10.06.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr, în contradictoriu cu pârâții Consiliul local și primarul mun. T, Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T precum și - 0237 S și Ministerul Apărării Naționale, desființând sentința apelată și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la prima instanță.
Tribunalul a infirmat prin această decizie sentința primei instanțe, care a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară precum și cererea de revocare a donației autentificate cu nr.6054/1983, alături de cererea de restabilire a situației anterioare de CF cu privire la imobilele nr.top.2056/1 - casă și teren de 280 mp precum și nr.top.2055/1 - grădină de 2.899 mp, prin reunirea acestora rezultând o suprafață de 3.197 mp, care s-a aflat în proprietatea reclamanților până în anul 1983.
Judecătoria a constat inițial că reclamanții au fost proprietarii tabulari ai imobilul din CF 23271 T, casă, curte și grădină în T,-, iar din terenul identificat cu nr.top.2055/1 de 2.899 mp, aceștia au donat o suprafață de 2.016 mp către Statul Român, care s-a dezlipit din acest top și trecut în nr.top.2055/1/2, restul suprafeței de 883 mp rămânând în proprietatea reclamanților, în nr.top.2055/1/1.
S-a mai reținut că prin declarația dată Primăriei T cu nr.7430/11.03.1981, reclamanții au solicitat acordul pentru exproprierea terenului, pentru lucrări de sistematizare, iar prin cererea scrisă din data de 15.11.1982 s-au declarat de acord cu donarea terenului de 2.016 mp. Statului Român, pentru construirea unor obiective cu caracter special.
Urmare a ofertei de donație, prin Decizia nr.128/02.02.1983 a Consiliului Popular al jud. T s-a acceptat donația făcută Statului de către familia și doamna, - care a avut înscris un drept de uzufruct viager asupra terenului - donația vizând teren de 2.016 mp din CF 23271 T, nr.top.2055/1/2. Apoi, terenul donat Statului a fost dat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Decizia nr.8914/09.11.1983 a Consiliului Popular al jud.
Prin Acordul nr.1641/126/10.11.1983, Consiliul Popular al mun. a predat Ministerului Apărării Naționale suprafața de 25.191 mp - teren arabil - situat în zona străzilor C și, în care s-a inclus și terenul de 2.016 mp donat de reclamanți și s-a primit în schimb de la Ministerul Apărării suprafața de 25.277 mp teren arabil, situat în T, în zona de la
Ulterior, pe terenul din zona C și, Ministerul Apărăii a edificat o unitate militară compusă din mai multe clădiri, o cazarmă și mai multe ateliere, această fostă bază militară fiind dezafectată, însă clădirile încă mai există.
Judecătoria dispus și efectuarea uni expertize tehnice judiciare, iar în urma identificării terenului de 2.016 mp a rezultat că pe o porțiune din acest teren se află clădiri ale unei unități militare, proprietar fiind Ministerul Apărării, iar mai apoi, observând incidența disp.art.2 alin.1 lit.c din 10/2001-republicată, a constatat că acțiunea reclamanților se circumscrie prevederilor acestui act normativ, însă acțiunea este inadmisibilă, pentru că terenul ar fi trebuit revendicat în baza procedurilor administrative stipulate în actul normativ cu caracter special și nu printr-o acțiune de drept comun.
Sentința judecătoriei a fost atacată cu apel d e către reclamanți, aceștia susținând că actul de donație este nereal și că în realitate au fost siliți să accepte trecerea terenului de 2.016 mp în proprietatea Statului și că au inițiat și procedura prevăzută de 10/2001, contrar argumentelor aduse de prima instanță.
Apelanții au susținut nulitatea donației făcută în favoarea Statului, pentru lipsa formei autentice și au mai arătat că acum imobilul nu face parte din domeniul public al statului întrucât s-ar încălca dispozițiile imperative ale 10/2001, care ar fi abrogat art.6 din 213/1998.
Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Taf ormulat întâmpinare, susținând inadmisibilitatea acțiunii, câtă vreme bunul a intrat în proprietatea Statului în anul 1983, astfel că incidente erau normele legii speciale nr.10/2001, iar prin decizia nr.57/2007 a ÎCCJ s-a statuat că prin apariția 10/2001, legiuitorul a reglementat toate situațiile care privesc restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor expropriate.
O poziție similară au adoptat și Consiliul local și Primarul mun. T, prin întâmpinarea acestora, la fel ca și Ministerul Apărării Naționale, care s-a referit și la decizia ÎCCJ î interesul legii pronunțată la data de 09.06.2008, prin care s-ar fi statuat că în cazul concursului dintre legea generală și cea specială, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale.
Tribunalul a reținut că apelul reclamanților este întemeiat, constatând că obiectul acțiunii acestora a vizat constatarea nulității donației imobilului din litigiu, făcută de reclamanți în favoarea Statului prin Decizia nr.128/0202.1983, în temeiul Decretului nr.478/22.11.1954, dar văzând modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, judecătoria s-a rezumat doar la constatarea inadmisibilității acțiunii, din perspectiva disp.art.2 alin.1 lit. c din 10/2001.
Instanța de apel a mai reținut că, deși este adevărat că potrivit acestui text, sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv și ca atare, constituie obiect de reglementare al legii speciale de reparație imobilele donate statului altor persoane juridice în baza Decretului nr.410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr.4478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea, încheiate în formă autentică prev. de art.813 civ. în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea î anulare sau în constatarea nulității donației, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, însă în speța de față, reclamanții au înțeles să formuleze o acțiune de drept comun, invocând faptul că donația încheiată cu Statul este lipsită chiar de forma autentică prev. de art.813 civ.
Prin urmare, s-a opinat că nu are relevanță dacă reclamanții au revendicat sau nu imobilul și în temeiul 10/2001, câtă vreme aceștia au ales calea dreptului comun, iar prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă, judecătoria a blocat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil prevăzut inclusiv de art.21 din Constituția României, dispozițiile 10/2001 neputând reprezenta un fine de neprimire, atâta timp cât instanța trebuia să aibă în vedere respectarea principiului disponibilității precum și temeiul juridic invocat de reclamanți, motiv pentru care se impunem desființarea sentinței și rejudecarea cauzei în fond.
Împotriva acestei decizii de desființare au declarat recurs atât pârâta Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T, cât și Ministerul Apărării Naționale precum și Primarul și Consiliul local T, invocându-se ca temeiuri de recurs disp.art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ. cu argumentul comun că decizia este nelegală întrucât acțiunea reclamanților este inadmisibilă în raport cu dispozițiile 10/2001, act normativ cu caracter reparator special, care înlătură aplicabilitatea normelor dreptului comun, aspecte clarificat inclusiv prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, indicând și cauza Malhous vs. Cehia, cu argumentul că atâta vreme cât Statul a adoptat o procedură specială de retrocedare, neparcursă în speță de către reclamanții intimați, atunci acestora nu li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Reclamanții - intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Curtea, analizând recursurile formulate de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T, cât și Ministerul Apărării Naționale precum și Primarul și Consiliul local T, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm. pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. va constata că acestea sunt neîntemeiate, în raport cu motivele de modificare indicate, respectiv art.304 pct.7, 8 și 9.pr.civ.
Astfel, curtea, grupând cele trei recursuri ale pârâților, care au argumente identice, orientate înspre adoptarea concluziilor judecătoriei, în sensul constatării inadmisibilității acțiunii de drept comun a reclamanților intimați, va constata în primul rând că motivele de modificare prev. de art.-304 pct.7 și 8.pr.civ. menționate de către recurenți nu își găsesc aplicabilitatea în cauză.
În primul rând, prev. art.304 pct.7 pr.civ. nu este prezent în cauză întrucât curtea nu găsește nicio contradicție în motivarea deciziei tribunalului, acesta statuând explicit că acțiunea reclamanților trebuie judecată pe fondul ei și nu respinsă pe excepția inadmisibilității, argumentând că în caz contrar s-ar bloca accesul reclamanților la justiție.
Totodată, curtea va mai constata că prev. art.304 pct.8 pr.civ, invocate dar nesuținute de Consiliul local și Primarul mun. T nu îți găsesc incidența în cauză întrucât nici judecătoria și nici tribunalul nu au realizat o analiză pe fond a unui act juridic în sens de negotium juris, care să fi determinat o apreciere eronată a clauzelor contractuale ori a voinței reale a părților unei asemenea convenții.
În sfârșit, în privința incidenței prev. Art.304 pct.9 pr.civ. curtea va constata că tribunalul a aplicat corect dispa.rt.297 pr.civ. rap.la art.480 și art.813 și urm. civ. coroborat cu prev. art. 2 alin.1 lit. c din 10/2001-republicată precum și cu observarea deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ, în interesul legii.
În acest sens, curtea va constata că tribunalul a statuat corect că obiectul acțiunii reclamanților a vizat constatarea nulității donației imobilului din litigiu, făcută de reclamanți în favoarea Statului prin Decizia nr.128/0202.1983, în temeiul Decretului nr.478/22.11.1954, și chiar dacă este adevărat că potrivit art. alin.1 lit.c, sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv și ca atare, constituie obiect de reglementare al legii speciale de reparație, imobilele donate Statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr.410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr.4478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea, încheiate în formă autentică prev. de art.813 civ. în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, totuși, în speța de față, reclamanții au înțeles să formuleze o acțiune de drept comun, invocând faptul că donația încheiată cu Statul este lipsită chiar de forma autentică prev. de art.813 civ.
De aceea, nu are relevanță dacă reclamanții au revendicat sau nu imobilul și în temeiul 10/2001, câtă vreme aceștia au ales calea dreptului comun, iar prin respingerea acțiunii lor ca inadmisibilă, judecătoria a blocat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil prevăzut inclusiv de art.21 din Constituția României, dispozițiile 10/2001 neputând reprezenta un fine de neprimire, atâta timp cât instanța trebuia să aibă în vedere respectarea principiului disponibilității precum și temeiul juridic invocat de reclamanți, motiv pentru care se impunem desființarea sentinței și rejudecarea cauzei în fond.
Curtea va mai constata, în raport cu descrierea stării de fapt realizată de către reclamanți prin cererea introductivă, nu numai că donația a fost și că în fapt s-a realizat o expropriere fără aoj ustă și prealabilă despăgubire, dar mai mult, scopul exproprierii nu s-a înfăptuit, astfel că în speță nu sunt aplicabile standardele din cauza Malhous vs. Cehia, ci devin aplicabile statuările CEDO din cauza Papamichaloupoulos și alții vs..
În plus, observând și decizia nr.33/2008 a ÎCCJ dată în interesul legii, curtea va constata că nu există nicio incompatibilitate între legea reparatorie specială nr.10/2001 și demersul reclamanților inițial pe normele dreptului comun, câtă vreme aceștia susțin că donația nu a fost reală, realizându-se în fapt o expropriere fără despăgubiri și în plus, în privința donației, se susține că acestea nu a avut caracteristicile cerute de art.813 civ.
Pentru a clarifica acest argument, curtea va recurge din nou, raportat și la particularitatile spetei, la argumentele utilizate de către ÎCCJ în decizia nr.33/2008, care nu exclude utilizarea acțiunii de drept comun;I ndrum[ instanțele naționale să facă o analiză pertinentă și exhaustivă a tuturor particularităților cauzei, pentru a se oferi o reparatie victimelor naționalizărilor abusive, dar și observarea eventualelor drepturi ale terților și de a se evita crearea unor noi neajunsuri și pentru anu se pericilita securitatea si stabilitarea raporturilor juridice civile. ICCJ a statuat ca "Pentru a reține existența unui bun în sensulConvenției, Curtea a atras atenția și "asupraart. 2alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențeleart. 1din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pe de altă parte, atât înCauza Păduraru contra României, cât și în altele ce i-au urmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ).
Cu privire la acest aspect se apreciază că, deșiConvențianu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute deLegea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prinLegea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României- paragraful 38,Cauza Johanna Huber contra României- paragraful 27 ).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute deLegea nr. 10/2001șiLegea nr. 247/2005sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porțeanu contra României- paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcareaart. 1din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare aLegii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiileart. 1alin. 1 din Primul Protocol adițional laConvenție, ceea ce impune, conformart. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei dinConvenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prinart. 11alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritateaConvențieipoate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicareaLegii nr. 10/2001și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anumeCodul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existențaLegii nr. 10/2001exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensulart. 1din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart. 1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConvențieieuropene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrareConvenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate deConvențieaparținând altor persoane."
Pentru aceste considerente, curtea va constata că tribunalul a procedat corect atunci când aplicat disp.art.297 pr.civ și a dispus desființarea sentinței apelate și a trimis cauza spre rejudecare în fond, astfel că potrivit art.312 pr.civ. rap.la art.304 pct.7,8 și 9.pr.civ. va respinge ca neîntemeiate recursurile declarate de pârâții Primarul și Consiliul local T, de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr.458/15.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
În temeiul prev. art.274 rap.la art.277 pr.civ. va obliga recurenții, în solidar, să plătească intimaților suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului T, Consiliul Local al Municipiului T, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 458 din 15.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă recurenții, în solidar, să plătească intimaților, suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 26 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /21.12.2009
Tehnored /22.12.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Cristian Pup
