Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1472/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2104/2009)
Completul 3
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1472
Ședința publică de la 03.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
GREFIER - I
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - pârâți, și, împotriva deciziei civile nr.600 A din 15.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - SRL.
are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenții - pârâți, personal și intimata - reclamantă - SRL prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială nr.-/2009 emisă de Baroul București, lipsind recurentul - pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenții - pârâți nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, stabilită de instanța prin rezoluție.
Recurenții - pârâți și depun la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4,00 lei - chitanța seria - nr.-(125)/30.10.2009 și 0,15 lei timbru judiciar. Solicită acordarea unui termen de judecată pentru a avea posibilitatea angajării unui apărător.
Curtea procedează la legitimarea recurenților - pârâți cu CI seria - nr.- CNP - eliberată la 29.03.2004 de Sectia 1 și cu CI seria - nr.- CNP - eliberată la 15.03.2004 de Sectia 1.
Apărătorul intimatei - reclamante - SRL învederează că se opune la cererea de amânare a cauzei formulată de către recurenții - pârâți, având în vedere că până la acest moment aceștia aveau posibilitatea angajării unui apărător.
Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător formulată de recurenții - pârâți și, considerând că aceasta nu este temeinic motivată, conform art.156 Cod procedură civilă, iar părțile aveau posibilitatea de a-și angaja un avocat de la data depunerii cererii de recurs - 20.07.2009.
Recurenții - pârâți și apărătorul intimatei - reclamante, având pe rând cuvântul, învederează că nu au alte cereri sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs
Recurenții - pârâți și, având pe rând cuvântul, arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului formulat.
Apărătorul intimatei - reclamante - SRL solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, față de împrejurarea că motivele nu sunt întemeiate pe dispozițiile art.304 cod procedură civilă, fiind vorba doar de prezentarea corespondenței purtată pe parcursul timpului de către părți.
Curtea acordă cuvântul asupra excepției de nulitate a recursului, invocată de intimata - reclamantă - SRL.
Recurenții - pârâți și, având pe rând cuvântul, arată că nu pot pune concluzii pe acest aspect și precizează, la solicitarea instanței, faptul că motivele de recurs au fost formulate de un avocat, ei semnând această cerere.
Curtea, deliberând asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrare criticilor formulate în prevederile art.304 Cod procedură civilă, în raport de prevederile art.306 Cod procedură civilă, apreciază că această excepție este neîntemeiată, motivele invocate referindu-se și la aspectele de nelegalitate a deciziei recurate.
Apărătorul intimatei - reclamante - SRL, pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, deoarece atât tribunalul, cât și instanța de fond au stabilit corect că pârâții ocupă imobilului in litigiu fără a deține titlu de proprietate.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, sub nr-, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună evacuarea pârâților din apartamentul nr. 2, pe care îl ocupă fără titlu, din imobilul proprietatea sa, situat în B,-, corp B, etaj 1, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5879/02.05.2008, pronunțată de Judecătoria Sector 1 B, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta - împotriva pârâților,; s-a dispus evacuarea pârâților din apartamentul nr.2 din B,-, corp B,. 1, sector 1, fiind obligați pârâții la plata sumei de 10,3 lei cheltuieli de judecata către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 816/31.03.2005, de și, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din B, str. G-raI - (fostă ) nr. 23, sector 1 și că, autoarea sa, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin sentința civilă nr. 10776/26.06.1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, fiind emise în acest sens dispoziția Primarului - al Municipiului B nr. 2404/ 27.10.1998 și procesul verbal de predare-primire nr. 21049/03.02.1999.
A reținut că, spre deosebire de ipoteza reglementată de art.10 din nr.OUG 40/1999, când legea impune proprietarului obligația de a-l provoca pe chiriaș să își exercite dreptul său la încheierea contractului de închiriere, în condițiile prevăzute de art. 14, chiriașul trebuie să preia inițiativa și să își exercite dreptul la reînnoirea contractului.
Instanța a reținut că pârâții nu au făcut dovada că au uzat de acest drept, după ce contractul de închiriere nr. 36672/30.10.1992, încheiat cu Herăstrău Nord pe o perioadă de 5 ani - 30.10.1992-29.10.1997- a expirat; mai mult, deși au fost notificați, în repetate rânduri, atât de către fosta proprietară, cât și de către reclamantă (filele 20, 53, 60-61, 66), nu au înțeles să încheie un nou contract de închiriere sau să lase bunul imobil în posesia proprietarilor.
Astfel, potrivit art. 14 alin. 5 din nr.OUG 40/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 241/2001, "chiriașul este obligat să părăsească locuința în termen de 30 de zile de la expirarea termenului contractual, dacă locațiunea nu s-a reînnoit", astfel că, indiferent de momentul la care se poate aprecia că a încetat locațiunea, 29.10.1997, când a expirat contractul de închiriere nr. 36672/30.10.1992, încheiat pe o perioadă de 5 ani de zile, sau de la data de 08.04.2004, dată la care au fost incidente dispozițiile privind prorogarea legală a contractelor de închiriere, dacă se consideră că acesta a fost reînnoit, în prezent, pârâții ocupă imobilul fără titlu.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, " dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", iar "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Instanța a reținut că, prin hotărâreaRadovici și Stănescu contra Românieidin 02.11.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că restricțiile suferite de reclamante în privința folosirii bunului lor imobil, restituit printr-o decizie definitivă a instanței române(mutatis mutandis,cumpărarea acestui bun de la o persoană căreia i-a fost restituit), din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, impunându-le proprietarilor o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, iar, prin lipsa unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să prevadă garanții împotriva arbitrariului, s-a adus atingere dreptului la proprietate prevăzut de articolul 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere aceste considerente, instanța a apreciat că a permite folosirea în continuare de către pârâți a bunului proprietatea reclamantei, fără acordul său, și fără a avea un titlu locativ, ar avea drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 480.civ. și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere că, din momentul introducerii acțiunii, reclamanta este lipsită de prerogativa esențială a folosinței bunului(usus),fără a se face dovada existenței unei contravalori a acestei folosințe, sub forma plății, de către pârâți, a chiriei, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus evacuarea pârâților din apartamentul nr.2, situat în B,-, corp B, etaj 1, sector 1.
Văzând și dovezile de plată a taxei judiciare de timbru, respectiv a timbrului judiciar, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată provocate de prezentul proces și, conform art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 10,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată provocate de prezentul proces, însă nu și la plata onorariului de avocat, întrucât, potrivit facturii fiscale nr. 15/02.10.2007, depusă la dosarul cauzei, acesta s-a perceput pentru contractul de asistență juridică nr. -/17.07.2007, iar nu pentru contractul de asistență juridică nr. -/17.07.2007, în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocațială de la fila nr. 27 din dosar, prin care apărătorul reclamantei a făcut dovada calității de reprezentant.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au declarat apel motivat, pârâții, și, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 600/15.04.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-pârâți, și.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În esență, apelanții nu contestă starea de fapt reținută de prima instanță, arătând că soluția este greșită sub aspectul motivării în drept a acesteia.
În acest sens, tribunalul a arătat că, prin art. 14 din nr.OUG 40/1999, se recunoaște dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, dar că, în cazul oricărui drept subiectiv civil, trebuie distins între existența dreptului și exercițiul său.
Spre deosebire de încheierea contractului de închiriere, conform art. 10 din nr.OUG 40/1999, în care inițiativa aparține, în temeiul acestor dispoziții legale imperative, proprietarului, care are obligația notificării chiriașului în vederea încheierii contractului de închiriere, în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, în cazul reînnoirii contractului de închiriere, reglementată de art. 14 din nr.OUG 40/1999, inițiativa aparține chiriașului, acesta, în calitate de titular al dreptului recunoscut de lege, având libertatea de a aprecia dacă exercită sau nu acest drept.
În speță, ultimul contract de închiriere și-a încetat efectele la data de 08.04.2004, când expirase demult termenul închirierii, dată la care a încetat și termenul de prorogare legală a locațiunii.
Anterior datei de 08.04.2004, apelanții, în exercitarea dreptului recunoscut de art. 14 din OUG nr. 40/1999, aveau obligația de a solicita reclamantei, în calitate de proprietar, reînnoirea contractului de închiriere, obligație neîndeplinită de către aceștia.
Împrejurarea că, ulterior expirării termenului închirierii, apelanții au continuat să locuiască în imobil nu are semnificația exercitării dreptului la reînnoirea contractului, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, aveau obligația de a-și exprima opțiunea, în sensul reînnoirii contractului, anterior datei de 08.04.2004.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 14 alin. 4 din OUG nr. 40/1999 permit reînnoirea contractului de închiriere, dar aceste norme legale sunt subordonate actelor normative cu forță juridică superioară, respectiv tratatelor internaționale la care România este parte și care fac parte din dreptul intern, Constituției României și legilor organice care ocrotesc dreptul de proprietate.
Astfel, potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,nimeni nu poate fi lipsit de bunul proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
În acest sens, chiar dacă prima instanță nu a dezvoltat situația cuprinsă în cauzele care s-au soluționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, faptul reținerii restricției nejustificate a proprietarului în folosința bunului său, folosință care reprezintă una dintre prerogativele dreptului de proprietate, apare ca fiind legală și temeinică.
Tribunalul a considerat că se impune a se sublinia disponibilitatea reclamantei în a rezolva problema locativă a pârâților, pe care i-a notificat în numeroase rânduri, ca, de altfel, și fosta proprietară, fără ca aceștia să-și manifeste intenția în a-și reglementa situația locativă, în timp ce, în susținerea apelanților, apare o contradicție evidentă, aceștia motivând, pe de o parte, că nu contestă și că respectă dreptul de proprietate al reclamantei, iar pe de altă parte, atitudinea acestora de a folosi imobilului, fără a fi înțeles să încheie contractul de închiriere.
Potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România este parte, orice persoană are dreptul la proprietate, nimeni neputând fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, și, totodată, dreptul de proprietate privată este garantat de art. 44 din Constituția României, art. 480 și art. 481 Cod civil.
În raport de toate aceste norme legale, tribunalul a reținut că, în mod corect prima, instanță a soluționat cauza, astfel încât, în baza art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs pârâții, și, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea dosarului, pentru rejudecare, Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
Sub un prim aspect, recurenții au învederat că ei nu contestă situația de fapt reținută de prima instanță, ci contestă greșita motivare a acestei instanțe, care reține că, deși dispozițiile art.14 din nr.OUG 40/1999 recunosc dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, în cazul oricărui drept subiectiv civil, trebuie distins între existența dreptului și exercițiul său.
Astfel, instanța reține, în mod eronat, că pârâții, în exercitarea dreptului recunoscut de dispozițiile art.14, aveau obligația de a solicita reclamantei, în calitate de proprietar, reînnoirea contractului de închiriere, obligație ce nu a fost îndeplinită de aceștia.
Acest considerent este reluat de către instanța de apel, care adaugă și faptul că reclamanta și-a exprimat disponibilitatea în a rezolva problema locativă a pârâților, pe care i-a notificat în numeroase rânduri, ca, de altfel și fost proprietară, fără ca aceștia să-și manifeste intenția în a-și reglementa situația locativă.
Or, aceste considerente ale instanței de apel sunt total inexacte și greșite, pentru că, în cauză, recurenții și-au îndeplinit întocmai obligația prevăzută de art.14 din nr.OUG40/1999, dar solicitările lor au rămas fără niciun rezultat, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
În continuarea motivelor de recurs, într-o expunere amplă, recurenții enunță conținutul notificărilor transmise intimatei reclamante, pe care instanța nu consideră necesar să le reia.
, recurenții au susținut că este "totalmente falsă" afirmația instanței de apel, conform căreia ultimul contract de închiriere și-ar fi încetat efectele la data de 8.04.2004, când expirase demult termenul închirierii, și încetase și termenul de prorogare legală a locațiunii, întrucât, astfel cum au dovedit, contractul lor de închiriere a fost prelungit de drept, prin efectul legii, respectiv a dispozițiilor art.11 alin.1 din nr.OUG 40/1999, care prevăd cănerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. 1 atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, până la încheierea unui nou contract de închiriere.
În același sens, faptul că un nou contract de închiriere nu s-a încheiat, nu le este și nu le poate fi imputabil, câtă vreme toate diligențele și eforturile lor de a determina perfectarea contractului au rămas fără nici un răspuns ferm din partea proprietarilor succesivi ai imobilului, care nu și-au îndeplinit obligațiile legale, deși au fost notificați în acest sens.
În opinia recurenților, este, de asemenea, "falsă" relevanța juridică a "raportării absolute și quasi-exhaustive" a acestor aceste acte normative cu forță juridică superioară (tratatele internaționale la care România este parte, în special Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) la temeinicia soluției de respingere a apelului.
În dovedirea cererii de recurs, recurenții au depus cinci anexe, conținând notificările transmise proprietarilor imobilului în litigiu.
Intimata nu a formulat întâmpinare, în termenul legal prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod de procedură civilă, dar, în ședința publică din 3.11.2009, a invocat excepția de ordine publică a nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate de către recurenți în prevederile art.304 Cod de procedură civilă, excepția respinsă de către instanța de recurs, pentru considerentele expuse în practicaua deciziei civile nr. 1472/3.11.2009.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile legale interne și internaționale relevante în această materie, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând titlurile exhibate de părți, Curtea constată că intimata- reclamantă se află in posesia unui titlu translativ de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 816/31.03.2005, de și, provenind de la adevăratul proprietar, căreia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din B, str. G-raI - (fostă ) nr. 23, sector 1 prin sentința civilă nr. 10776/26.06.1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, fiind emise în acest sens dispoziția Primarului - al Municipiului B nr. 2404/ 27.10.1998 și procesul verbal de predare-primire nr. 21049/03.02.1999.
Astfel, Curtea constată că intimata reclamantă este în posesia unui "bun actual", ca noțiune autonomă, în sensul Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care trebuie protejat și care este opozabilerga omnes, iar recurenții, și nu au susținut existența niciunui titlu locativ asupra imobilului în litigiu, ci doar vocația lor la prelungirea de drept a contractului de închiriere pentru imobilul în litigiu, în temeiul OUG nr. 40/1999 republicată, pentru nerespectarea dispozițiilor acestor ordonanțe, de către proprietara și succesoarea cu titlu particular a acesteia, reclamanta din cauza de față.
Admițând, în acest context, că proprietarii succesivi ai imobilului în litigiu aveau obligația notificării foștilor chiriași de a încheia un nou contract de închiriere, sau că aceștia nu au dat curs notificărilor transmise de către recurenți, astfel încât nu s-a putut încheia un nou contract de închiriere, Curtea apreciază că aceste teze rămân fără consecințe juridice în acest moment, întrucât, inclusiv în situația în care recurenții s-ar fi prelevat de nerespectarea acestor obligații formale de către proprietari, prelungirea vechiului contract de închiriere ar fi operat, în condițiile art. 1 și următoarele din OUG nr. 40/1999, republicată, până la încheierea contractului de închiriere,dar nu mai mult decât prelungirea de drept acordată prin lege și, anume, timp de 5 ani de la data în vigoare a legii, respectiv până la data de 8.04.2004.
Aceasta interpretare teleologică corespunde rațiunii legii, aceea de protecție a chiriașilor, pe o perioadă determinată de timp, și a interpreta altfel ar echivala cu crearea de situații diferite și discriminatorii, în funcție de momentul pronunțării hotărârilor irevocabile de restituire a imobilelor în favoarea foștilor proprietari, cu consecințe diferite în ceea ce privește dreptul locativ al chiriașilor, deși toți au avut situația de chiriași în fostele imobile preluate abuziv de către stat, și li s-a recunoscut posibilitatea de a mai locui în astfel de spațiidoar pe o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999.
Acest argument este susținut și de faptul că prorogarea contractului de închiriere îi va fi opozabilă proprietarului, ca o obligațiescriptae in rem,până la împlinirea termenului de 5 ani, în situația în care acesta nu încheie el însuși un nou contract de închiriere cu locatarii, pentru o perioadă determinată, conform voinței părților contractante, proprietarul neputând fi obligat la încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă mai mare decât cea rămasă până la expirarea prorogării legale.
Consecvența interpretării rezultă și din modalitatea în care s-a reglementat prorogarea locațiunii după data de 8.04.2004, locațiune care are ca obiect numai imobilele din fondul locativ de stat, conform OUG nr. 8/2004.
În același sens, Curtea remarcă că, în cauză, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, care reglementează reînnoirea contractelor de închiriere, întrucât aceste dispoziții legale ar fi devenit operabile, în ipoteza în care proprietarii recunoscuți de justiție ar fi încheiat cu foștii chiriași un contract de închiriere, pentru că nu se poate reînnoi ceea ce nu a fost nicicând încheiat.
În acest context, și relativ la inexistența unui titlu locativ legal, care să justifice în continuare locațiunea recurenților, Curtea consideră necesar a face și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au făcut-o și instanțele anterioare, respectiv a Primului Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintind că textul Convenției nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european, că acestea formează împreună un "bloc de convenționalitate", care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, conform art. 11 și 20 din Constituția României și art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că hotărârile definitive pronunțate de C sunt executorii și obligatorii pentru statul parte la acest tratat internațional.
Astfel, în conformitate cu articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenție: " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor."
Din interpretarea acestor dispoziții convenționale, rezultă că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus limitărilor care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare intr-o societate democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționaliate între interesele balansate, între scopul urmărit și mijloacele folosite.
În cauzele împotriva României, analizate în această materie, Curtea a relevat că că nu se contestă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, a instituit prin dispozițiile sale o reglementare a folosinței bunurilor și că al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc (cauzeleRadovici și Stănescu, și, și, Oancea contra României).
Astfel, s-a apreciat că măsura prelungirii valabilității contractelor de închiriere în curs, deși urmărește un scop de interes general, și anume protecția chiriașilor în fața penuriei acute de locuințe, moștenite din perioda comunistă, ceea ce ar achivala, în opinia noastră, cu circumstanțe excepționale, relevate de C în jurisprudența împotriva altor state, absența unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să reglementeze anumite garanții, pentru punerea lor în practică, și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului, care să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, statul având obligația pozitivă de adopta astfel de mecanisme (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Imobiliare Saffi contra Italiei, Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995 și-Czapskacacontra Poloniei).
Or, Curtea Europeană nu este convinsă că ordonanța de urgență a Guvernului a instaurat o asemenea, pentru a evita riscurile de imprevizibilitate sau de arbitrar. Două dispoziții ale ordonanței de urgență a Guvernului atrag, în special, atenția sa în această privință, respectiv articolul 11 par. 1 și articolul 13 din OUG nr. 40/1999, și consecințele ce decurg din aplicarea sa de către tribunalele naționale. Evaluând dispozițiile OUG nr. 40/1999 și consecințele aplicării acestora, Curtea Europeană a considerat că este inacceptabil să se impună proprietarilor o sarcină specială și exorbitantă,ca aceea de a menține locatarii în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie și că restricțiile suferite de proprietari în privința folosirii bunului lor imobiliar nu au înlesnit păstrarea justului echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
După expunerea acestor argumente convenționale și jurisprudențiale, Curtea consideră necesar să precizeze, prin raportare la motivele de recurs formulate în cauză, prin care se reproșează instanțelor anterioare preluareatale-qualea argumentelor Curții Europene, că instanțele interne au obligația legală de aplica pe deplin principiile dezvoltate de instanța de contencios european al drepturilor omului, în cauzele deduse judecății instanțelor interne, întrucât această instanță funcționează pe baza precedentelor judiciare, iar jurisprudența Curții, fiind o dezvoltare pretoriană a dispozițiilor convenționale, are a fi aplicată împreună cu aceste dispoziții.
Astfel, raționamentul Curții Europene expus în cauzele împotriva României, dar și în alte hotărâri pronunțate în materia proprietății, poate fi aplicat și în cauza dedusă judecății, întrucât instanța de recurs nu poate ignora faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al numitei i-a fost recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, încă din anul 1998, prin sentința civilă nr. 10776/26.06.1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, iar succesoarea cu titlu particular al acesteia, asupra bunului imobil în litigiu, nu au putut exercita, în mod deplin, atributele dreptului de proprietate, neputând folosi bunul și neîncasând nici o indemnizație proporțională pentru această lipsă de folosință, din anul 1998 până în prezent, deci pe o perioadă de aproximativ 12 ani.
Or, dacă putem fi de acord că prelungirea contractului de închiriere, în virtutea Legii nr. 17/1994 și, chiar, în virtutea OUG nr. 40/1999, intră în noțiunea dereglementare a folosinței bunului, privită ca limitare a dreptului de proprietate, cu condiția ca aceasta să fie limitată în timp și să fie însoțită de o indemnizare proporțională, este imperios necesară constatarea că prelungirea contractului de închiriere, după expirarea termenului legal, 8 aprilie 2004, reglementat de acest act normativ, iar, în cauza dedusă judecății, continuarea locațiunii de către recurenți, timp de 12 ani, impune proprietarei reclamante osarcină excesivă și disproporționată, de natură a îi aduce atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este acesta reglementat și protejat de actele normative interne și internaționale relevante în această materie.
Astfel, Curtea constată că dispozițiile OUG. nr. 40/1999 republicată intră în conflict cu dispozițiile convenționale ale art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, astfel încât acestea trebuie înlăturate, în temeiul art. 11 și 20 din Constituția României, fiind direct aplicabile dispozițiile convenționale, astfel cum am arătat în motivarea deja expusă și cum, in mod legal, au procedat și instanțele anterioare.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs invocate de recurenții, și sunt nefondate în ansamblul lor, aceștia nejustificând nici un titlu locativ pentru ocuparea imobilului în litigiu, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 600/15.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 600/15.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- -
GREFIER,
I
Red.
Tehnodact. /
2 ex./01.02.2010
- Secția a V-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
