Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1746/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1413/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1746
Ședința publică de la 16.12.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 60 din 19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția V a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă.
are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 16.04.2009, eliberată de Baroul București (fila 34 dosar), același avocat reprezentând în proces și interesele recurenților pârâți, și, avocatul pentru intimata reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 25.09.2008, eliberată de Baroul București (aflată la fila 12 dosar apel).
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurenților depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, aplicând și un timbru judiciar în valoare de 0,50 lei, pe care instanța le anulează.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților pârâți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, pentru următoarele considerente:
Urmare a notificării intimatei reclamante, precum și a invitației acesteia de a se întâlni la data de 18.12.2006, în vederea prelungirii contractului de închiriere, recurenții s-au prezentat la data respectivă și i-au înmânat intimatei toate actele solicitate ca fiind necesare în vederea încheierii unui nou contract de închiriere. Deși recurenții au răspuns acestei solicitări, intimata reclamantă a refuzat în mod constant, de la acea dată, să încheie un nou contract de închiriere în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Faptul că recurenții pârâți s-au prezentat la data, ora și locul stabilite prin notificarea intimatei reclamante, nu echivalează cu refuzul acestora de a încheia un nou contract de închiriere. Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că pârâții nu au făcut dovada solicitării lor privind încheierea unui nou contract de închiriere, întrucât conduita culpabilă a intimatei reclamante de a nu încheia cu recurenți acest contract, nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanei solicitate.
În mod nelegal și contrar principiului rolului activ al instanței de judecată, Tribunalul Bucureștia respins recurenților probatoriile cu care aceștia au înțeles să se apere, îngrădindu-le astfel dreptul la apărare. Solicită a se constata că recurenții pârâți și-au îndeplinit toate obligațiile legale cu privire la manifestarea dorinței de închiriere a unui contract de închiriere cu intimata reclamantă, aceasta din urmă refuzând în mod nemotivat acest lucru.
Dispozițiile nr.OUG 40/1999 și Legea nr. 10/2001 nu vin în contradicție cu practica CEDO și cu reglementările internaționale la care România este parte.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, recurenții pârâți sunt îndreptățiți să solicite intimatei reclamante încheierea unui nou contract de închiriere, obligație la care aceasta a achiesat prin notificarea trimisă în data de 06.12.2006.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, urmează să le solicite pe cale separată.
Avocatul intimatei reclamate solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, consideră că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, invocat de către recurenți. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții pârâți susțin că și-ar fi manifestat intenția de a încheia contract de închiriere cu intimata reclamantă, susținându-și afirmația prin aceea că, numai prin manifestarea acestei intenții intimata ar fi putut cunoaște faptul că în imobil locuiește și, persoană care nu figura în vechiul contract de închiriere. Însă, manifestarea de voință în sensul încheierii unui contract de închiriere trebuie să fie efectivă și să răspundă condițiilor de formă prevăzute de lege. Astfel, potrivit dispozițiilor art.10 alin. 2 din nr.OG 40/1999, titularul vechiului contract de închiriere avea obligația de a-și manifesta intenția de a încheia contract de închiriere cu reclamanta, în termen de 30 de zile de la data primiri notificării, iar acest acord trebuia formulat printr-o cerere scrisă. Însă, titularul vechiului contract de închiriere, nu și-a manifestat în nici un fel intenția de a încheia vreun contract cu intimata reclamantă, nici verbal și nici în scris.
Trecând peste condițiile de formă pe care trebuia să le îmbrace acordul de încheiere a unui contract de închiriere, recurenții au dovedit că nu au avut nici un moment intenția de a încheia cu intimata un astfel de contract, deoarece i-au contestat acesteia dreptul de proprietate. Recurenții au trimis mai multe cereri și memorii către Primăria Municipiului B, prin care insinuau că nu intimata reclamantă ar fi adevărata proprietară a imobilului în care locuiau, cereri prin care solicitau reanalizarea dosarului în care a fost emisă dispoziția de restituire.
Nu este fondat nici cel de al doilea motiv de recurs. Recurenții pârâți nu au indicat care sunt acele dispoziții legale ce ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel. În mod legal și temeinic instanța de apel le-a respins recurenților proba cu martori, având în vedere că această probă a fost solicitată în dovedirea excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată.
Cu privire la cea de a doua susținere a acestora, în sensul că dispozițiile OUG nr. 40/1999 și cele ale Legii nr. 10/2001 nu vin în contradicție cu practica Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu reglementările internaționale la care România este parte prin ratificarea Convenție, arată că dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană se aplică prioritar legii naționale. Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
În speță, prin lipsirea intimate de dreptul de proprietate pentru o perioadă de 5 ani, s-ar încălca în mod grav principiul proporționalității, fiind rupt justul echilibru, între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individual la respectarea bunurilor.
Mai arată că, deoarece refuzau permanent să-și plătească chiria și utilitățile, în repetate rânduri, recurenții pârâți au fost chemați în judecată de către Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar, solicitându-se rezilierea contractului de închiriere, evacuarea din imobil și obligarea acestora la plata chiriei restante. Ca atare, prin sentința civilă nr. 32/08.01.2007, definitivă și irevocabilă instanța a admis acțiunea și a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 27493/24.11.1980 și evacuarea pârâților din imobil. Astfel, la momentul la care trebuiau să-și manifeste intenția de a încheia contract de închiriere, ca și în prezent, recurenții pârâți aveau statutul de persoane care locuiesc abuziv în imobil, fără a avea nici un titlu.
Solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2300 lei, potrivit chitanței nr. 85 din 18.10.2009, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr.3285/28.03.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B în dosarul nr-, s-a admis acțiunea principală formulată de reclamanta și s-a respins ca tardiv capătul de cerere reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de închiriere și ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă capetele de cerere reconvențională având ca obiect plata de despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile efectuate la imobil și constituirea unui drept de retenție.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția Primarului General nr.6529/05.10.2006 s-a dispus restituirea în proprietate către reclamantă a imobilului situat în B, str.- nr.6, sector 3, iar prin procesul - verbal de predare - primire din data de 14.11.2006 încheiat cu Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar, reclamanta a fost pusă în posesia imobilului, la această dată încetându-și valabilitatea contractul de închiriere încheiat de locatorul statul român cu foștii chiriași, pârâții în cauză.
Instanța a apreciat că, din probele administrate, reiese că pârâta a fost notificată în vederea stabilirii condițiilor pentru încheierea noului contract de închiriere, precum și cu solicitarea ca la termenul din 18.12.2006 să fie prezentate de către foștii chiriași înscrisuri doveditoare cu privire la membrii de familie îndreptățiți potrivit legislației naționale la protecție și la veniturile realizate, în vederea stabilirii cuantumului chiriei, însă aceștia nu au prezentat înscrisurile solicitate.
Instanța a reținut că, potrivit jurisprudenței CEDO, reclamanta care a redobândit în temeiul legii de reparație dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului său, nu poate fi sancționată și privată în continuare de exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate prin respectarea unui formalism excesiv impus de legiuitor pe care trebuie să-l parcurgă pentru încheierea unui nou contract de închiriere cu fostul chiriaș al cărui contract de locațiune cu statul a încetat ca urmare a desființării titlului statului, în caz contrar, adevăratul proprietar al bunului imobil expunându-se la pierderea posesiei în detrimentul fostului chiriaș căruia legiuitorul îi recunoaște locațiunea în temeiul legii, în afara unor raporturi juridice stabilite între proprietar și chiriaș.
Mai mult decât atât, actul normativ intern reprezentat de OUG nr.40/1999 vine în contradicție cu reglementările internaționale la care România este parte prin ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție prin aceea că oferă protecție foștilor chiriași din imobilele ce fac obiectul Legii nr.10/2001 și care au fost restituite foștilor proprietari în urma demersurilor juridice ale acestora din urmă la instanțele naționale sau pe cale administrativă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză identică a subliniat că prin adoptarea OUG nr.40/1999 sistemul de protecție socială nu este criticabil în sine, deoarece statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atâta timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său, tot autoritățile trebuiau să stabilească mecanisme legislative previzibile și coerente care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate,ori Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că OUG nr.40/1999 nu cuprinde asemenea garanții.
Or, dacă s-ar da eficiență juridică dreptului subiectiv al fostului chiriaș de a i se reînnoi la expirarea termenului locațiunii contractul de închiriere încheiat cu proprietarul pentru o durată de încă 5 ani care, în temeiul acestui act normativ, este durata legală a locațiunii dacă prin acordul lor expres părțile nu stabilesc o altă durată, fiind permise mai multe reînnoiri succesive prin legea de adoptare a ordonanței cu modificări și completări, s-ar ajunge la o încălcare flagrantă a primului Protocol adițional la Convenția Europeană care a statuat la art.1 că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Cât privește cererea reconvențională prin care pârâta - reclamantă a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor necesare și utile, instanța a constatat prin încheierea de la 28.01.2008 că reclamanta pârâta nu este titularul obligației corelative de a restitui contravaloarea acestor cheltuieli, obligație care potrivit art.491 din nr.498/2003 aparține statului sau unității deținătoare, titularul dreptului de creanță având drept de opțiune în acest caz.
Cât privește cererea pârâtei reclamante de a fi obligată reclamanta pârâtă la încheierea unui nou contract de închiriere pentru locuința ce a făcut obiectul vechiului contract de închiriere, instanța a reținut că pârâta reclamantă nu și-a valorificat în termenul de decădere prevăzut de art.10 alin.2 din OUG nr.40/1999 dreptul de a încheia contractul de închiriere, În sensul că nu a comunicat proprietarului, în scris, cu confirmare de primire, cererea sa de încheiere a contractului, în termen de 30 zile, termen care în speță curge de la data de 18.12.2006 când chiar pârâta recunoaște la interogatoriu că părțile s-au întâlnit pentru stabilirea condițiilor pentru încheierea noului contract de închiriere.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr.60/A/19.01.2009, pronunțată în dosarul nr- a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - pârâți împotriva acestei sentințe.
A reținut tribunalul că:
Prima instanță a soluționat în cursul procesului în mod corect toate excepțiile invocate de către pârâții - reclamanți,
În ceea ce privește critica privind nelegala respingere a excepției de necompetență materială a instanței, tribunalul a apreciat-o, de asemenea, neîntemeiată, având în vedere că acțiunea principală, în raport cu care se stabilește, atât competența materială și teritorială a instanței, cât și calea de atac, are ca obiect evacuarea, deci nu este vorba de un obiect evaluabil în bani, judecătoria având plenitudine de competență conform art.1 pct.1 Cod procedură civilă.
Toate celelalte cereri accesorii și incidentale revin în competența aceleiași instanțe, chiar dacă unele dintre ele ar fi evaluabile în bani, potrivit prorogării legale de competență instituite prin art.17 Cod procedură civilă.
Referitor la critica privind îngrădirea dreptului la apărare și încălcării principiului rolului activ al instanței, tribunalul a constatat că susținerile apelanților sunt nereale, câtă vreme prima instanță le-a încuviințat probele cu înscrisuri și interogatoriu, iar proba testimonială a fost considerată inclusiv de tribunal ca inutilă soluționării cauzei, deoarece în cazul solicitării încheierii contractului de închiriere legea este cea care impunead probationemcondiția existenței unei cereri scrise.
Deși formal prima instanță a respins ca tardivă cererea reconvențională având ca obiect obligația de a face, în fapt ea a procedat la administrare de probe, la punerea în dezbatere a fondului cererii și la analiza pe fond a acesteia, în mod temeinic și legal respingând-
Contractul de închiriere pe care l-au deținut apelanții era în curs la data restituirii imobilului în octombrie 2006, fiind deja prelungitope legispână în aprilie 2009, conform OUG nr.8/2004.
Apelanții recunosc faptul că au fost notificați de către proprietari, dar nu au depus la dosar dovada că au formulat cererea scrisă prevăzută de lege pentru încheierea unui nou contract, astfel că ei mai puteau să beneficieze cel mult de prelungirea de drept ce expira în aprilie 2009.
Că împotriva apelanților - pârâți s-a pronunțat sentința civilă nr.32/8.01.2007, rămasă irevocabilă (aspect necontestat de părți), prin care contractul prelungit de drept până în 2009 fost reziliat pentru neplata chiriei și s-a dispus evacuarea pârâților, ei nemaijustificând vreun titlu locativ actual asupra imobilului.
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.15 alin.1 din Legea nr.10/2001, cu referire la art.6 din OUG nr.40/1999, nefiind vorba de chiriași cumpărători cărora li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 prin hotărârea judecătorească irevocabilă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs apelanții - pârâți.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu:
- Încălcarea actelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art.105 alin.2 Cod procedură civilă, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă;
- Încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestor motive de recurs recurenții susțin că:
- În mod greșit instanța de apel a apreciat că apelanții - pârâți nu au făcut dovada că au solicitat încheierea unui nou contract de închiriere, deoarece aceștia au răspuns notificării formulate de intimata - reclamantă, culpabilă de neîncheierea contractului de închiriere fiind aceasta, care în mod constant a refuzat să respecte dispozițiile Legii nr.10/2001;
- Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, întemeindu-și soluția pe argumente străine.
Potrivit principiului egalității de șansă, părțile au posibilitatea de a-și dovedi în instanță drepturile, folosindu-se de toate probatoriile permise de lege.
Astfel, deși au solicitat admiterea probei cu martori, pe situația de fapt, referitor la excepția tardivității introducerii cererii, instanța le-a respins cererea, îngrădindu-le astfel dreptul la apărare.
- OUG nr.40/1999 și Legea nr.10/2001 nu vin în contradicție cu practica CEDO și cu reglementările internaționale la care România este parte prin ratificarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Curtea recunoscând în chiar cuprinsul hotărârii că statele au dreptul să impună anumite măsuri pentru folosirea bunurilor, asigurând un echilibru între interesele proprietarilor și interesul general;
- Apelanții - pârâți sunt îndreptățiți să solicite intimatei - reclamante încheierea contractului de închiriere, potrivit Legii nr.10/2001, obligație la care reclamanta a achiesat, prin notificarea trimisă în data de 05.12.2006, ocazie cu care i-au pus la dispoziție toate înscrisurile solicitate.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, solicită modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului.
Recursul este nefondat.
Recurenții au indicat numai generic că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă, fără a preciza în concret în ce constă fiecare nelegalitate în parte.
În dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural care privesc atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor stabilite exclusiv în interesul uneia dintre părți.
Potrivit acestor dispozițiile legale, casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Nepronunțarea instanței asupra tuturor motivelor de apel și judecarea pricinii cu încălcarea dreptului la apărare, așa cum susțin recurenții, pot fi încadrate în aceste dispoziții legale.
Motivul de recurs este însă neîntemeiat întrucât instanța s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel formulate (nelegalitatea sentinței prin omiterea menționării în considerentele și dispozitivul acesteia a tuturor excepțiilor invocate de părți, nelegalitatea respingerii excepției necompetenței materiale a instanței, îngrădirea dreptului la apărare, nerespectarea de către reclamanți a dispozițiilor nr.OUG40/1999, a Legii nr.10/2001 și a Convenției Europene a Drepturilor Omului).
La termenul din data de 19.01.2009, când s-au încuviințat probele, apelanții - pârâți, prin apărător, au declarat că înțeleg să se folosească în dovedirea cereri de apel d e înscrisurile aflate la dosar și nu au solicitat și administrarea probei cu martori, astfel încât nu se poate reține că le-a fost încălcat dreptul la apărare și principiul egalității de șanse.
Proba cu martori a fost solicitată de recurenții - pârâți la instanța de fond și nu în apel pentru a face dovezi cu privire la formularea în termen a cererii reconvenționale.
Prin încheierea din data de 28.01.2008 (fila 76 dosar fond) judecătoria a respins motivat proba cu martori, arătând că aceasta nu este utilă soluționării cauzei. Soluția este corectă având în vedere că dovada formulării în termen a unei cereri scrise se face numai cu înscrisuri, iar cererea prin care se solicită încheierea contractului de închiriere nu se poate face decât cu înscris cerutad probatione.
Nici motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă nu este întemeiat întrucât:
Intimata - reclamantă și-a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului situat în B, str.-. nr6,.2, sector 3 aceasta depunând la dosar contractul de vânzare - cumpărare prin care autorul său a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.3 din acest imobil, cu cota de teren aferentă, apartament compus din holl, salon, dormitor, sufragerie, două camere, bucătărie, debara, baie, intrare, terasă, două camere servitori la mansardă, o boxă pivniță și o boxă la pod cu coridoarele respective (filele 4 - 5 dosar fond), dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului B sub nr.6529/05.10.2006, prin care i se restituie în natură apartamentul nr.3 și două camere la mansardă, împreună cu cota de 32% din părțile și instalațiile aflate în folosință comună și cota de teren aferentă suprafeței de 160 mp. din imobilul situat în B, str.-, nr.6,.2, sector 3(fila 7 dosar), protocolul de predare - primire (fila 8 dosar fond) încheiat la 14.10.2006.
Recurenții - pârâți au avut calitatea de chiriași în Imobil, conform contractului de închiriere nr.27493/24.11.1986 (fila 9 dosar fond).
Prin sentința civilă nr.408/16.01.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, în dosarul nr.17075/2005, s-a admis cererea formulată de Consiliul General al Municipiului B - Administrația Fondului Imobiliar și s-a dispus rezilierea acestui contract de închiriere (nr.27493/24.11.1986) pentru neplata chiriei.
Totodată, s-a dispus evacuarea pârâților, și din spațiul situat în B, str.-, nr.6,.1, sector 3 (filele 15-16 dosar fond).
Prin urmare, în mod corect a reținut tribunalul că recurenții nu mai justifică nici un titlu pentru ocuparea apartamentului, astfel încât motivele de recurs privind îndeplinirea obligației de a notifica proprietarul în vederea încheierii contractului de închiriere nu mai au relevanță în cauză.
Mai mult, chiar dacă s-ar fi reținut că sunt aplicabile dispozițiile nr.OUG40/1999, Curtea constată că și din acest punct de vedere hotărârile instanțelor de fond sunt legale.
Astfel, art.1 al Protocolului adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în problema chiriașilor din casele naționalizate chiar în cauze împotriva României ( și Mihalcea contra României, hotărârea din 08.02.2007, și Stănescu contra României, hotărârea din 2.11.2006, și alții împotriva României, hotărârea din 29.07.2008) statuând că OUG nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosinței bunului, dar aceasta nu poate impune proprietarilor, cărora li s-a recunoscut cu efect retroactiv și nerevocabil dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de stat, o sarcină specială și exorbitantă, constând în imposibilitatea de a se bucura de prerogativele dreptului de proprietate, prin păstrarea foștilor chiriași ai statului, în imobilele lor, timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a percepe o chirie, revenind, într-adevăr statului obligația de a asigura protecția socială a cetățenilor săi, care reclamă o astfel de protecție.
Instanța europeană a apreciat că, chiar și într-un domeniu ca cel al locuințelor și în ciuda dificultăților economice, sociale și legislative decurgând din procesul de tranziție spre o societate democratică și o economie de piață, Statele membre continuă să aibăobligația de a asigura un just echilibru între imperativele interesului general și cele ale protejării drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că restricțiile suferite de proprietar în privința posibilității de a folosi bunul ca urmare a aplicării dispozițiilor legale care au făcut obiectul analizei și care au fost considerate de CEDO ca fiind defectuoase și a lipsurilor relevante în legislația de urgență asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, ci sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
OUG nr.40/1999 protejează chiriașii care au avut contracte de închiriere cu statul anterior retrocedării, stabilind în sarcina proprietarului căruia i-a fost retrocedat imobilul anumite obligații. Numai că necesitatea protejării chiriașului trebuie limitată la o perioadă de timp apreciată a fi utilă acestuia pentru rezolvarea situației locative, perioadă de timp care însă, în aplicarea principiului proporționalității, la care face referire instanța europeană, trebuie să fie una rezonabilă.
În speță, pârâții au ocupat imobilul în litigiu în mod continuu, pe întreaga perioadă de timp retrocedării acestuia reclamantului, fiind evident că au avut la dispoziție un interval de timp rezonabil, de 4 ani, pentru a face demersurile necesare în vederea realizării situației locative, numai de la introducerea acțiunii (22.05.2007) scurgându-se un termen de un an și J, timp în care cunoscând intenția vădită a reclamantului de evacuare a foștilor chiriași, aceștia puteau să-și găsească un alt imobil în care să locuiască.
De asemenea, recurenților - reclamanți nu le sunt aplicabile dispozițiile art.15 alin.1 din Legea nr.10/2001 și ale art.6 din nr.OUG40/1999, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr.241/2001 întrucât nu au calitatea de chiriași cumpărători cărora li s-a desființat contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții - pârâți, și, împotriva deciziei civile nr.60 A/19.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă.
Obligă recurenții la 2.300 lei cheltuieli de judecată către intimată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
./CS
2 ex./25.01.2010
TB-5 -;
Jud.3 -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
