Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 215/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(79/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.215
Ședința publică de la 16.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și, împotriva deciziei civile nr.1029 A din 09.11.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți și.
Cauza are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.3 din 16.02.2010, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, avocat ce reprezintă și interesele recurentului-pârât și intimații-reclamanți și, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.70 din 21.01.2010, emisă de Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurenților-pârâți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 342 lei, consemnată cu chitanța nr.87035 din 10.02.2010 și timbru judiciar în valoare de 0,30 lei.
Părțile, prin avocați, arată că nu au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților-pârâți solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, întrucât pârâții beneficiază de prevederile art.6 din OUG nr.40/1999, iar proprietarul era obligat să respecte dreptul de locațiune al chiriașului.
Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că instanțele de judecată în mod corect și legal au reținut că pârâții nu se pot bucura de incidența textului de lege invocat, având în vedere că nu fac parte din categoria persoanelor protejate de OUG nr.40/1999 cu modificările și completările ulterioare, întrucât art.6 din ordonanță reglementează situația juridică a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului și desființate prin hotărâre judecătorească, iar proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 și care ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea formulată la 25.02.2008, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în B,-,.2, sector 2, pe care îl ocupă fără titlu, obligarea lor la plata contravalorii lipsei de folosință, întrucât nu au dat curs notificării reclamanților, prin care li s-a solicitat ca în termen de 15 zile de la primire să evacueze imobilul în litigiu.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr.2148/13.03.2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva pârâților.
După rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond, prin notificarea înregistrată sub nr.1790/04.10.2007 la., reclamanții au solicitat pârâților evacuarea apartamentului și lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, însă s-au lovit de refuzul acestora.
Prin întâmpinare, pârâții au invocat dispozițiile art.6 din nr.OUG40/1999, arătând că sunt îndreptățiți la încheierea unui nou contract de închiriere, pentru care valoarea chiriei să fie stabilită în raport de prevederile legiuitorului din cuprinsul ordonanței.
Reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, evaluând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în B,-,.2, sector 2 la suma de 10.000 lei, începând cu 4.10.2007, data primirii notificării.
Prin sentința civilă nr.7663/15.09.2008, Judecătoria sectorului 2 Bar espins excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, invocată din oficiu, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții și, astfel cum a fost restrânsă, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în B,-,.2, sector 2, aferentă perioadei octombrie 2007 - martie 2008, respins capătul de cerere privind evacuarea, ca rămas fără obiect, a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamanții și a fost admisă prin sentința civilă nr.2148/2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă, caz în care au fost obligați pârâții și să le lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din B,-,.2, sector 2.
Această instanță a constatat, cu putere de lucru judecat, că titlul de proprietate al autorilor reclamanților a fost apreciat ca preferabil față de titlul de proprietate al autorului pârâților.
În urma rămânerii definitive a hotărârii menționată anterior la 28.03.2007, reclamanții i-au notificat pe pârâți să predea imobilul în 15 zile de la notificare, însă acești au continuat să ocupe apartamentul fără nici un titlu, până la punerea în executare a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare prin predarea imobilului către reclamanți prin intermediul executorului judecătoresc.
De la emiterea somației și până la predarea efectivă a imobilului, pârâții au locuit în apartamentul proprietatea reclamanților fără a plăti vreo sumă de bani pentru folosința spațiului respectiv, astfel că prima instanță a constatat ca fiind neîntemeiată excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință.
Pe fondul cauzei, instanța a constatat că la 09.06.2008 reclamanții au fost puși în posesia imobilului, caz în care capătul de cerere privind evacuarea pârâților a rămas fără obiect.
Pe de altă parte, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale - art.998 Cod civil, respectiv existența unui prejudiciu (lipsirea reclamanților de folosința bunului proprietatea lor începând cu data la care le-a fost comunicată pârâților notificarea prin executorul judecătoresc - 04.10.2007), existența faptei ilicite (acțiunea pârâților prin care i-au împiedicat pe reclamanți să folosească bunul și să beneficieze de prerogativele dreptului de proprietate), existența unui raport de cauzalitate între fapte ilicită și prejudiciu, în sensul că, în lipsa acțiunii pârâților, reclamanții ar fi putut dispune de bun și s-ar fi putut bucura de fructele civile ale acestuia, precum și existența vinovăției celor ce au creat prejudiciu, pârâții, care au refuzat eliberarea imobilului, prima instanță a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului ce le-a fost cauzat prin nepredarea imobilului de către pârâți, obligație stabilită în sarcina acestora printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Instanța de fond a înlăturat susținerile pârâților în sensul că beneficiază de prevederile art.6 din nr.OUG40/1999, întrucât fondul raporturilor dintre părți a fost în mod irevocabil soluționat prin hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare, iar o astfel de interpretare a dispozițiilor ordonanței ar permite prelungirea nelimitată a locațiunii și golirea de conținut a însuși dreptului de proprietate. Ar fi privat astfel titularul dreptului de exercitarea folosinței proprietății, împrejurare ce echivalează cu încălcarea prevederilor art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 (în acest sens cauzele și Stănescu contra României).
În termen legal, au declarat apel pârâții, susținând, în esență, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art.6 din nr.OUG40/1999. Au arătat că interpretarea dată de reclamanți acestui text de lege este de natură a conduce la crearea unor situații mai grave pentru cei ale căror contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, cum este cazul pârâților față de alți chiriași.
Referitor la chestiunea obligării lor la plata lipsei de folosință, apelanții au pretins că nu au primit notificarea intimaților, iar, în ceea ce privește fondul cererii, au arătat că sunt îndreptățiți a li se încheia un nou contract de închiriere, chiria urmând a fi stabilită potrivit legii.
În plus, au precizat că o parte din bunurile lor personale au rămas în custodia reclamantului.
Prin decizia civilă nr.1029/9.11.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții și în contradictoriu cu reclamanții și.
În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că pârâții nu beneficiază de prevederile art.6 din nr.OUG40/1999. Raporturile juridice dintre părți au făcut obiectul analizei prin hotărârea dată în procesul de comparare a titlurilor de proprietate ale acestora, în cazul apelanților nemaiputându-se pune problema prelungirii de drept a contractului de închiriere încheiat cu statul și în baza căruia, în temeiul Legii nr.112/1995, au dobândit un act de proprietate, act considerat mai slab în raport cu cel al reclamanților în raporturile de drept comun. A considera altfel, ar echivala cu o limitare excesivă a prerogativelor dreptului de proprietate a celui ce înfățișează un titlu de proprietate considerat preferabil, implicit cu o încălcare a prevederilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În termen legal au declarat recurs pârâții și, susținând că hotărârea recurată este nelegală, instanța de apel pronunțând o decizie cu aplicarea greșită a legii.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că sunt protejați de prevederile art.6 din nr.OUG40/1999, astfel aprobată prin Legea nr.241/2001, având dreptul la încheierea unui nou contract de închiriere.
Astfel, dispozițiile legale invocate prevăd că "în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut în justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere, pentru o perioadă de 5 ani".
La rândul său, art.11 din același act normativ dispune în sensul că nerespectarea de către proprietar a obligației încheierii contractului de închiriere atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior.
Având în vedere aceste dispoziții legale, pârâții s-au adresat proprietarilor cu o notificare, cu rugămintea de a încheia contractul de închiriere prevăzut de nr.OUG40/1999. Reclamanții au adus la cunoștința pârâților că instanța nu s-a pronunțat asupra actului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al celor din urmă, ci doar a comparat titlurile de proprietate, dând preferabilitate celui deținut de fostul proprietar.
Chiar dacă art.6 din nr.OUG40/1999 stipulează în sensul prezentat de intimați, atunci când legea dispune mai mult, se poate și mai puțin, situația fiind cea prezentată de recurenți.
Au mai arătat pârâții că interpretarea celor două instanțe cu trimitere la dispozițiile Convenției Europene a Dreptului Omului, nu poate fi un argument pentru admiterea acțiunii, buna-credință a pârâților în drepturile ce le conferă existența nr.OUG40/1999 fiind pe deplin justificată (cu referire la protecția drepturilor chiriașilor).
Astfel, temerea instanțelor de judecată că, prin încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, s-ar aduce o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este nejustificată, atât timp cât textul în cauză are două alineate, cel de-al doilea alineat precizând că dispozițiile alin.1 nu pot aduce atingere dreptului unui stat de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general.
O astfel de lege este Legea nr.241/2001, prin care Statul Român a stabilit o protecție a chiriașilor ale căror acte de vânzare-cumpărare au fost desființate.
Recurenții au susținut că instanța de apel a considerat greșit că aceștia ar fi săvârșit o faptă ilicită, în sensul lipsirii reclamanților de folosința bunului, având în vedere că pârâții sunt protejați de dispozițiile nr.OUG40/1999.
Cu privire la obligarea lor la plata lipsei de folosință, au solicitat ca aceasta să fie calculată în raport de chiria datorată conform nr.OUG40/1999.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul declarat de recurenții și este nefondat, instanța neputând reține incidența în cauză a prevederilor art.304 Cod de procedură civilă.
În speță, recurenții critică în principal nereținerea de către instanța de apel, precum și de instanța de fond a dispozițiilor art.6 și 11 din nr.OUG40/1999, învederând că beneficiază de prevederile de favoare instituite de aceste texte legale, în sensul încheierii obligatorii a unui contract de închiriere de către reclamanți în favoarea pârâților.
Curtea constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect, pe de o parte, evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-,.2, sector 2, iar, pe de altă parte, obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a acestui imobil începând cu octombrie 2007, astfel cum s-a cerut prin cererea precizatoare.
Prima instanță a respins capătul de cerere privind evacuarea, constatând că acesta a rămas fără obiect, anterior, prin executorul judecătoresc, fiind pusă în executare sentința civilă nr.2148/13.03.2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă. Așadar, instanța a apreciat în mod legal că obiectul cererii de chemare în judecată s-a executat prin chiar executarea sentinței menționate.
Această critică ar putea fi cenzurată de instanța de recurs doar în măsura în care până la acest moment, asupra cererii de evacuare, instanțele anterioare s-ar fi pronunțat în sensul admiterii și obligării pârâților la părăsirea imobilului din B,-,.2, sector 2.
Or, în speță, o astfel de măsură nu a fost dispusă, situație în care eventualul contract de închiriere ce ar fi putut fi încheiat în baza nr.OUG40/1999 ar fi fost relevant doar dacă pârâții ar fi fost evacuați din acest imobil prin prezenta hotărâre recurată.
Numai în situația în care acest capăt de cerere ar fi fost analizat pe fond, instanța ar fi fost îndreptățită și obligată să verifice titlurile opuse de părți în legătură cu imobilul indicat de reclamanți, respectiv atât dovada dreptului de proprietate invocat de și, cât și titlul locativ de care ar fi putut beneficia, eventual, și.
Această soluție este legală cu atât mai mult cu cât pârâții nu au formulat o cerere reconvențională prin care să solicite obligarea reclamanților la încheierea unui contract de închiriere cu privire la imobilul în litigiu.
În consecință, Curtea apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât nu s-a analizat de tribunal, pe fond, decât cererea completatoare, nu și petitul principal al acțiunii.
Pe de altă parte, Curtea constată că în finalul motivelor de recurs, într-o singură frază, pârâții invocă nelegalitatea soluției în ceea ce privește stabilirea contravalorii lipsei de folosință, cu referire la suma de 10.000 lei, pentru perioada octombrie 2007 - martie 2008, învederând că instanțele au avut în vedere alte criterii decât cele prevăzute pentru nr.OUG40/1999.
În ceea ce privește această critică, Curtea apreciază că lipsa unui titlu locativ ce ar fi putut fi opus de pârâți în prezenta cauză justifică calculul contravalorii lipsei de folosință la valoarea de piață, iar nu prin raportare la dispozițiile legale invocate în apărare de recurenți.
Dispozițiile nr.OUG40/1999 se aplicau doar în situația în care se dovedea existența unui raport locativ, nu și în cazul în care cererea se întemeiază pe prevederile dreptului comun.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, potrivit art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenții pârâți și, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr.1029/09.11.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/9.04.2010
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
