Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 430/2009. Curtea de Apel Iasi

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIE Nr. 430

Ședința publică de la 21 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Gheorghiu Elena

JUDECĂTOR 2: Buliga Georgeta

JUDECĂTOR 3: Andronic Adriana

Grefier:

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurenții, și pe intimata - SRL, având ca obiect evacuare împotriva deciziei civile numărul 337 din 6.04.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. pentru recurenți și av. pentru societatea intimată.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că:

- dosarul - în stadiul procesual al recursului - este la primul termen de judecată;

- recursul este netimbrat;

- societatea intimată a depus, prin serviciul de registratură, întâmpinare cu duplicat ce a fost comunicată recurenților.

Av. pentru recurenți depune chitanță taxă judiciară în valoare de 11 lei și 0,15 lei timbru judiciar.

Cauza fiind la primul termen de judecată instanța constată recursul formulat în termen, motivat, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 punctele 6 și 9 Cod procedură civilă și legal timbrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat și constatând cauza în stare de judecată se acordă cuvântul la dezbateri.

Apărătorul recurenților arată că a formulat critici la adresa hotărârii pronunțate de instanța de apel nu atât din rațiunea faptului că s-au avut în vedere decizii ale CEDO ci și pentru că nu există o similitudine între situațiile avute în vedre în deciziile CEDO și cauza dedusă judecății.

Deciziile CEDO au în vedere situația din OUG 40/1999 ori în această cauză pretențiile sunt întemeiate pe OUG nr. 8/2004 care aduce o serie de modificări nu doar în ceea ce privește prelungirea dreptului locativ al chiriașilor dar și în ceea ce privește și posibilitatea proprietarilor de a-și valorifica pretențiile legale. În dispozițiile art. 10 și 11 din OUG nr. 8/2004 se prevede că proprietarii au posibilitatea să-i oblige pe chiriași să încheie noi contracte în condițiile preferate de proprietari iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, în termen de 60 de zile se poate proceda la evacuare.

Aceste împrejurări sunt în contradicție cu deciziile CEDO întrucât legea internă oferă această facilitate iar proprietarii nu au uzat de dispozițiile legale edictate în avantajul lor.

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii întrucât nu s-a raportat la normele pe care noi le-am avut în vedere. La dosar se află nota de fundamentare a guvernului la OUG nr. 8/2004 din care rezultă că reînnoirea contractelor de închiriere operează de la data emiterii deciziei administrative în acest caz de la 9.02.2006 la 9.02.2011, respectiv în termen de 5 ani.

Este deci nefondată cererea proprietarului de evacuare a chiriașilor din imobil întrucât nu s-a împlinit termenul avut în vedere de lege.

Apărătorul recurenților solicită respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată.

Apărătorul societății intimate, având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate întrucât criticile din cererea de recurs sunt neîntemeiate. În mod corect instanțele au făcut aplicarea art. 20 din Constituție dând prioritate reglementărilor internaționale. Atât sentința cât și decizia pronunțate în cauză sunt temeinice și legale și solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.

Declarând închise dezbaterile, cauza rămâne în pronunțare.

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față;

Prin sentința civilă nr. 13111/20.11.2008, Judecătoria Iași respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, admis acțiunea civilă formulată de reclamanta " " în contradictoriu cu pârâții, - și și a dispus evacuarea pârâților din imobilul proprietatea reclamantei astfel: evacuarea pârâtei din apartamentul cu nr. 2, evacuarea pârâtului - din apartamentul cu nr. 3 și evacuarea pârâtei din apartamentul cu nr. 6.

Pentru se pronunța astfel, instanța de fond reținut următoarele:

1.Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

În primul rând, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, respectiv în speță, presupune existența unei identități între pârâți și cei care ocupă fără titlu imobilul reclamatei, în cazul acțiunii în evacuare.

Astfel, calitatea procesuală se determină în raport de litigiul dedus judecății în sensul că, numai o persoană poate fi reclamant - petent în prezenta speță - în cadrul raportului juridic litigios.

Cu alte cuvinte, calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în procesul civil.

Evacuarea este sancțiunea civilă aplicabilă locatarului principal si membrilor familiei sale in cazul neîndeplinirii unor obligații legale sau contractuale referitoare la modul de exercitare a drepturilor locative, presupunând rezilierea prealabila a contractului de închiriere a locuinței si constând in obligarea chiriașului, la încetarea actelor de folosință a suprafeței locative pe care o deține in baza contractului reziliat sau pe care a ocupat-o abuziv, fără a poseda un titlu locativ valabil.

Așa cum rezultă din contractele de închiriere nr. 3455/23.10.2000, nr. 1/2951/20.10.1973 și nr. 91/08.03.2004 împreună cu fișele locative dar și din Dispoziția nr. 2018/16.06.2006 emisă de către Primarul Municipiului I (filele 27 - 32, 53), pârâții figurează ca fiind locatari ai apartamentelor, cumpărate de către reclamantă și restituite vânzătorilor prin Dispoziția de restituire nr. 333/09.02.2006 emisă de către Primarul Municipiului I.

Aceste înscrisuri se coroborează cu adresa nr. 15455/04.06.2007 emisă de către Municipiul I - Direcția de Administrare a Public și Privat (fila 38), prin care se înaintează beneficiarilor imobilului restituit și contractele de închiriere ale pârâților " pentru spațiile retrocedate", de unde rezultă evident identitatea între pârâți cei care ocupă imobilul reclamatei.

Această concluzie se desprinde și din înscrisurile aflate la filele 48,521 - 53, 69 și 72.

În aceste condiții, instanța reține că excepția este neîntemeiată, și a respins-o ca atare.

2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a considerat-o neîntemeiată și respins-o ca atare.

Pentru exercitarea acțiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv civil sau să se prevaleze de situație juridică a cărei realizare pe calea justiției este obligatorie.

Obiectul excepției de inadmisibilitate îl reprezintă, în speță, dreptul reclamantei de a sesiza instanța de judecată, motivat de nerespectarea unei proceduri privind încheierea unor contracte de închiriere.

Deși imobilul din care se solicită evacuarea a format obiectul unei legi speciale de restituire, intrând sub incidența legii nr. 10/2001 și a OUG nr. 40/1999, este de remarcat că obligația impusă de legiuitor beneficiarului imobilului retrocedat nu este o condiție obligatorie privitoare la admisibilitatea unei acțiuni în justiție, nefiind reglementată ca și o procedură obligatorie.

În sprijinul celor reținute anterior, instanța are în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." (cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 ).

Instanța de fond a apreciat că nu ne aflăm în fața unor limitări impuse de către legiuitor, accesul reclamantei la justiție nefiind restricționat de o procedură prealabilă.

Astfel, atât timp cât reclamanta a urmat o procedură instituită de lege și a formulat o acțiune în baza unei norme legale - dreptul comun, care permite acesteia să se adreseze instanței pentru apărarea și valorificarea drepturilor sale, acțiunea nu poate fi considerată inadmisibilă.

Pe de altă parte, referitor la excepția inadmisibilității invocată de către pârâți, instanța de fond constatat că aceasta vizează neîndeplinirea unei cerințe a dreptului subiectiv pretins, care este o condiție de fond a dreptului și nu de exercițiu a acțiunii.

Față de actele si lucrările dosarului, pe fondul cauzei, instanța a admis acțiunea pentru următoarele motive:

Prin contractul de închiriere nr. 3455/23.10.2000 (filele 54 - 55) încheiat între și Consiliul Local al municipiului I, pârâta a dobândit dreptul de folosință al locuinței situată în I,- A, pentru o perioadă de 5 ani cuprinsă între 01.10.2000 - 01.10.2005.

O locuință din același imobil a făcut obiectul ordinului de repartizare nr. 2681/28.10.1970 și al contractului de închiriere nr. 744/07.11.1970 încheiat între și - mama pârâtei, aceasta din urmă figurând în ordinul de repartiție, fișa de calcul și cartea imobilului ( filele 58,63 verso, 66) până în anul 2006 când locuința i-a fost atribuită direct prin Dispoziția nr. 2018/16.06.2006 emisă de către Primarul Municipiului I.

În ceea ce-l privește pe pârâtul -, acesta a devenit titularul unui drept de folosință al unui apartament din imobilul situat în I,- A, conform contractului de închiriere nr. 91/08.03.2004 pentru o perioadă de 5 ani cuprinsă între 08.04.2004 - 08.04.2009 ( filele 73 - 76).

Prin Dispoziția de restituire nr. 333/09.02.2006 emisă de către Primarul Municipiului I rectificată prin Dispoziția nr. 711/17.03.2008 emisă de către Primarul Municipiului I, numiților -, -, și - le-a fost restituit în natură din imobilul situat în I,- A, respectiv apartamentele 2,3 și 6 precum și cota de indiviză din terenul neconstruit în suprafață de 360,90 mp.

Acest imobil a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2886/16.11.2007 de către BNP Asociați și - rectificat conform Încheierii de rectificare nr. 10333/17.12.2007 emisă de către același birou notarial (filele 23 - 25), reclamanta dobândind astfel dreptul de proprietate asupra acestuia, drept de proprietate ce a fost înscris în cartea funciară, așa cum rezultă din Încheierea nr. 9091/22.02.2007 emisă de către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară I, fișa corpului de proprietate, relevee, Încheierea nr. 92238/30.11.2007 și Încheierea de rectificare nr. -/17.12.2007 emise de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară I, extrasul de carte funciară pentru informare -cartea funciară 61608.

În aceste condiții, reclamanta, constatând că imobilul asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate este ocupat de către pârâți, a solicitat instanței evacuarea acestora fără ca în prealabil să le propună încheierea unor contracte de închiriere.

Potrivit art. 10 din nr.OUG 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe: "(1) În vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriașului sau fostului chiriaș, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2) Chiriașul sau fostul chiriaș este obligat ca comunice în scris proprietarului, cu confirmare de primire, cererea de a încheia un nou contract de închiriere, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea notificării." Iar art. 11 alin 2 din același act normativ stipulează că:" (2) Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriașului sau al fostului chiriaș de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptățește pe proprietar sa ceara în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale."

De asemenea, art. 480 cod civil prevede că " proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut".

Față de dispozițiile art. 1169 Cod Civil. instanța de fond a considerat că în cauza de față reclamanta a făcut dovada susținerilor sale, astfel că a admis acțiunea formulată, cu următoarele precizări:

- Din perspectiva legislației interne:

In ceea ce priveste susținerea reclamantei, in sensul ca pârâții nu ar avea un contract valabil a considerat că nu poate fi primită.

Din actele și lucrările dosarului - contractele de închiriere nr. 3455/23.10.2000, nr. 1/2951/20.10.1973 și nr. 91/08.03.2004 împreună cu fișele locative, adresa nr. 15455/04.06.2007 emisă de către Municipiul I - Direcția de Administrare a Public și Privat ( filele 26 - 32, 38), adresele nr. 31080/08.02.2008 și nr. 31079/08.02.2008 emise de Municipiul I - Direcția Economică și Finanțe Publice Locale, nr. 184/11.02.2008, nr. FA 1189/2006, nr. 7295/2007 emise de către Municipiul I - Primar, nr. FA 757/2007, nr. 17432/25.02.2008 și 12972/07.07.2006 emise de către Municipiul I - Direcția de Administrare a Public și Privat, adresa nr. 1058/20.02.2001 emisă de către Consiliul Județean I, Dispoziția nr. 2018/16.06.2006 emisă de către Primarul Municipiului I, contracte de închiriere nr. 744/07.11.1970, nr. 23/25.02.1994, ordinul de repartizare nr. 2681/28.10.1970, fișe de calcul, procese verbale de predare primire a locuinței, extrase din cartea de imobil și matricola nr. 2 (impozit pe clădiri) privind imobilul din- (filele 47 - 86) rezultă în mod indubitabil ca pârâții au deținut în folosință spațiile din imobilul situat în I,- A, in baza unor contracte de locațiune încheiate in temeiul Legii nr. 5/1973 si care, în baza art. 1 si 2 din Legea nr. 17/1994 care s-au prelungit pana la 18.04.1999, iar ulterior, în conformitate cu art. 1 din nr.OUG 40/1999 ( act normativ in vigoare ), până la 08.04.2004.

Totodată, instanța de fond a reținut că, urmare a apariției nr.OUG 8/2004, conform art. 1 alin 1, durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani.

Aceste dispozitii se aplică și contractelor de închiriere de mai sus, dat fiind că la data de 8 aprilie 2004, imobilul, cel putin în aparență, se afla in proprietatea unitatii administrativ teritoriale, nefiind restituit decât la data de 09.02.2006 ( prin dispozitia nr 333/09.02.2006 a Primarului Municipiului I -f 26).

In ceea ce priveste contractul nr 91/08.03.2004 aparținând pârâtului -, este adevărat ca acesta a fost încheiat dupa intrarea in vigoare a OUG nr 40/1999, în baza Legii nr 114/1996, însă îi sunt aplicabile dispozitiile art 1 alin 1 din OUG nr 8/2004, care nu disting in functie de momentul incheierii contractului, inainte sau dupa intrarea in vigoare a OUG nr 40/1999, ci de cel al expirarii locatiunii.

In aceste condiții, raportat la dispozițiile legislației interne, instanta de fond a apreciat că aceste contracte de inchiriere au fost incheiate cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare (legea nr 5/1973, legea nr 114/1996), fiind prelungite în mod legal (conform art 1 din OUG nr 40/1999, respectiv art 1 din OUG nr 8/2004), așa încât, nu s-a reținut apărarera reclamantei privitoare la ocuparea fără titlu a imobilului sau la faptul că nu i-ar fi opozabile.

Deși reclamanta susține ca nu ii sunt opozabile obligațiile asumate de unitatea deținătoare a bunului, instanța considera aceasta apărare neîntemeiată, dat fiind ca subrogarea in drepturile si obligațiile instituției deținătoare se face in temeiul legii ( art. 14 10/2001) si nu a voinței părților.

Din perspectiva reglementărilor internaționale, instanța de fond a reținut următoarele::

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

De asemenea, s-a reținut că art. 20 alin 2 din Constituția României prevede că:" Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Astfel, în ceea ce privește Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în special, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.

Este de observat că, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self exuecuting - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

Pentru aceste considerente se poate aprecia că, normele cuprinse în Convenție și protocoalele adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate.

Plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța constată că reclamanta beneficiază de un drept de proprietate asupra imobilului ocupat de către pârâți, însă este lipsită de această proprietate, prin dispozițiile legale naționale enunțate mai sus.

În aceste condiții, evident aceste norme naționale vin în contradicție directă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât, instanța este obligată - art. 20 alin 2 din Constituția României - conform să facă aplicarea directă a reglementărilor internaționale.

Referitor la contradicția dintre aceste norme, aceasta nu a fost constatată prima dată de către instanță, ci, de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, care, în cauza Radovici și Stănescu contra României, referindu-se la dispozițiile art. 10 - 13 din OUG nr. 40/1999 a reținut, printre altele: "Curtea consideră că restricțiile suferite de reclamante în privința folosirii bunului lor imobiliar și în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai mulți ani, de a obliga ocupanții să le plătească o chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.

Desigur, statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ai celorlaltor, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivității în ansamblul său (a se vedea, mutatis mutandis, - citat anterior, 225)"

În aceeași cauză, Curtea a considerat că "a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de ordonanța de urgență a Guvernului impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de cinci ani, fără nici-o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc."

Așadar, s-a constatat fără putință de tăgadă că, în ciuda marjei de apreciere recunoscută statului pârât, restrângerile suferite de reclamant în folosirea apartamentului său timp de mai mulți ani, din pricina jocului combinat al dispozițiilor pertinente în materia prelungirii contractelor de închiriere și mai ales a implementării defectuoase a unor garanții acordate proprietarului de către autorități, nu au fost previzibile și nu au respectat justul echilibru care trebuia păstrat între protecția dreptului persoanei la respectul bunurilor sale și exigențele interesului general - cauza Burzo împotriva României.

Referindu-ne strict la prezenta speță, instanței nu-i rămâne de constatat conflictul ivit între legislația internă - ce obligă proprietarul la o procedură considerată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului excesivă, privitoare la încheierea unor noi contracte de închiriere - și reglementările Convenției Europene a Drepturilor Omului și să facă aplicarea directă a acestora din urmă.

De remarcat că, speța de față, prezintă similarități evidente cu cele ale cauzei Radovici Stănescu, respectiv că reclamanta nu a încheiat niciodată contracte de închiriere cu pârâții, că nu își poate folosi bunul, nu poate încasa chirie, lipsa oricărui raport contractual între părți - lipsă din care derivă lipsa oricărui mecanism juridic care să permită proprietarilor să compenseze sau să atenueze pierderile impuse de întreținerea bunurilor lor.

Astfel, a impune reclamantei o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriașii în imobilul său timp de cinci ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, ar face să greveze asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just între interesele aflate în joc.

Instanța reține că, în această materie, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a considera că aceste proceduri sunt contrare convenției și încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum reiese și din cauzele și împotriva României, împotriva României, împotriva României, împotriva României și bineînțeles cele două cauze citate anterior, cauzele Broniowski contra Poloniemi, Imobiliara Saffi contra Italiei, Scollo contra - contra Poloniei.

Și jurisprudența internă a consacrat o aplicare a dispozițiilor internaționale, conform prevederilor constituționale, sens în care amintim decizia nr. 1131 din 11 mai 2006 Curții de Apel Timișoara, Secția civilă.

Așadar, cum procedura instituită prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001, art. 10 - 13 din OUG nr. 40/1999 și art. 13.1 - 15.1 din HG nr. 250/2007, este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate, instanța urmează să admită acțiunea așa cum a fost formulată și să dispună evacuarea a pârâților din imobilul proprietatea reclamantei, situat în I, I,- A, jud. I, astfel: evacuarea pârâtei din apartamentul cu numărul 2, evacuarea pârâtului din apartamentul cu numărul 3 și evacuarea pârâtei din apartamentul cu numărul 6.

Raportat la principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, instanța de fond a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, - și.

Prin decizia civilă nr. 337 din 06 aprilie 2009 Tribunalului Iași se respinge apelul formulat de pârâții, - și.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul reține următoarele:

Prin cererea inițial formulată, reclamanta - SRL, proprietara cotei indivize a imobilului teren și construcție situat în I,- a solicitat evacuarea pârâților, - și din apartamentele nr. 2, 3 și 6.

Pârâta a dobândit dreptul de folosință al locuinței situată în I,- A, pentru o perioadă de 5 ani (01.10.2000 - 01.10.2005) prin contractul de închiriere nr. 3455/23.10.2000 încheiat de ea și Consiliul Local al Municipiului

În ceea ce o privește pe pârâta, mama ei - a primit prin ordinul de repartizare nr. 2681/28.10.1970 și contractul de închiriere nr. 744/07.11.1970 încheiat cu, pârâta figurând în ordinul de repartiție, fișa de calcul și cartea imobilului ( filele 58,63 verso, 66) până în anul 2006 când locuința i-a fost atribuită direct prin Dispoziția nr. 2018/16.06.2006 emisă de către Primarul Municipiului I.

Pârâtul - a devenit titularul unui drept de folosință al unui apartament din imobilul situat în I,- A, prin contractul de închiriere nr. 91/08.03.2004 pentru o perioadă de 5 ani cuprinsă între 08.04.2004 - 08.04.2009.

Prin Dispoziția de restituire nr. 333/09.02.2006 emisă de către Primarul Municipiului I rectificată prin Dispoziția nr. 711/17.03.2008 emisă de către Primarul Municipiului a fost restituit în natură din imobilul situat în I,- A, (apartamentele 2,3 și 6 și cota de indiviză din terenul neconstruit în suprafață de 360,90 mp) foștilor proprietari și moștenitorilor lor -, -, și -.

Reclamanta " " a cumpărat imobilul prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2886/16.11.2007 de către BNP Asociați și - rectificat conform Încheierii de rectificare nr. 10333/17.12.2007 emisă de către același birou notarial.

În mod corect instanța de fond, ținând cont de dispozițiile art. 480 Cod civil care prevăd că "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut"și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,conform căruia "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", față de dispozițiile art. 1169 Cod civil instanța de fond a considerat că în cauza de față reclamanta a făcut dovada susținerilor sale și a admis acțiunea formulată.

In ceea ce priveste susținerea reclamantei, în sensul ca pârâții nu ar avea un contract valabil a considerat că nu poate fi primită.

Urmare a apariției OUG nr 8/2004, conform art 1 alin 1, durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a considera că aceste proceduri sunt contrare convenției și încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum reiese și din cauzele și împotriva României, împotriva României, împotriva României, împotriva României, Radovici și Stănescu contra României, cauza Burzo împotriva României, Broniowski contra Poloniei, Imobiliara Saffi contra Italiei, Scollo contra Italiei și - contra Poloniei.

Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în special, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.

Normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. Normele cuprinse în Convenție și protocoalele adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate.

Reclamanta beneficiază de un drept de proprietate asupra imobilului ocupat de către pârâți dar este lipsită de această proprietate, prin dispozițiile legale naționale ale OUG nr. 40/1999, contrar dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și art. 9 din Constituția României și art. 480 din Codul civil.

În cauză normele naționale vin în contradicție directă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța este obligată conform art. 20 alin 2 din Constituția României să facă aplicarea directă a reglementărilor internaționale.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în cauza Radovici și Stănescu contra României, referindu-se la dispozițiile art. 10 - 13 din OUG nr. 40/1999 reținând: "Curtea consideră că restricțiile suferite de reclamante în privința folosirii bunului lor imobiliar și în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai mulți ani, de a obliga ocupanții să le plătească o chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.

De asemenea, s- considerat că "a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de ordonanța de urgență a Guvernului impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de cinci ani, fără nici-o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc."

În ciuda marjei de apreciere recunoscută statului pârât, restrângerile suferite de reclamantă în folosirea apartamentului său timp de mai mulți ani, din pricina jocului combinat al dispozițiilor pertinente în materia prelungirii contractelor de închiriere și mai ales a implementării defectuoase a unor garanții acordate proprietarului de către autorități, nu au fost previzibile și nu au respectat justul echilibru care trebuia păstrat între protecția dreptului persoanei la respectul bunurilor sale și exigențele interesului general ( cauza Burzo împotriva României).

A impune reclamantei o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriașii în imobilul său timp de cinci ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, ar face să greveze asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just între interesele aflate în joc.

Cum procedura instituită prin dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001, art. 10 - 13 din OUG nr. 40/1999 și art. 13.1 - 15.1 din HG nr. 250/2007, este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate, în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea așa cum a fost formulată și a dispus evacuarea pârâților din imobilul proprietatea reclamantei, situat în I, I,-

Față de aceste considerente, tribunalul, în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul și va păstra sentința apelată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, - și pentru următoarele motive:

Tribunalul a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a acceptat motivarea primei instanțe, în sensul că în cauză sunt aplicabile direct prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fără a se pronunța cu privire la motivul de apel prin care au arătat că rațiunile care au stat la baza deciziilor în favoarea proprietarului nu sunt pertinente pentru cauza de față, căci "sarcina specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just între interesele aflate în joc", avută în vedere de Curtea Europeană în respectivele decizii,constă în "lipsa unei posibilități concrete și reale de a încasa chiria" pentru intervalul de cinci ani, în care proprietarii petiționari erau obligați de lege să păstreze locatarii în imobilele retrocedate, pe când în cazul de față nu poate fi vorba de o asemenea imposibilitate, căci prin art. 10-11 din nr.OUG 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile de destinație de locuință, proprietarilor le-a fost recunoscut dreptul de a-i obliga pe chiriași să încheie noi contracte de închiriere și chiar să-i evacueze necondiționat dacă aceștia nu se conformează solicitării în termen de 60 de zile de la primirea notificării, cu plata de daune-interese.

Faptul că nici societatea intimată și nici persoanele de la care aceasta a cumpărat imobilul din-, persoane în beneficiul cărora a fost emisă Dispoziția Primarului Municipiului I nr. 333/09.02.2006 de restituire în natură a imobilului nu au urmat calea prevăzută de lege, ignorând posibilitatea încheierii pe durată determinată a unor noi contracte de închiriere cu locatarii imobilului retrocedat, în condiții reciproc avantajoase, denotă că nu prevederile legislației interne au constituit, în cazul de față, sursa dezechilibrului invocat de instanță ca argument de fond al aplicării reglementărilor internaționale, ci atitudinea culpabilă a proprietarilor, care s-au singuri într-o situație defavorabilă prin omisiunea de a uza de dispozițiile legale edictate în avantajul lor.

Or, cum nimeni nu poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale, și nici necunoașterea legii, rezultă că prin admiterea acțiunii în evacuare s-a încălcat unul din drepturile fundamentale ale omului, respectiv egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor țării, locatarii fiind obligați să părăsească imobilul, deși proprietarii acestuia nu au urmat procedura instituită de legea internă tocmai în scopul creării unui just echilibru între cele două părți, pentru un interval rezonabil de cinci ani de la data emiterii dispoziției de restituire a imobilului.

Criticile formulate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dar care nu este incident în cauză, recursul fiind nefondat.

Instanța de apel a examinat toate motivele de apel care au format obiectul examinării în calea de atac a apelului pronunțând soluție corectă și legală.

În mod corect instanța de apel ca și cea de fond a făcut aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție și au stabilit că normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Convenției au aplicabilitate directă.

Reclamanta este titulara unui drept de proprietate, persoană care nu își poate exercita prerogativele acestui drept, ceea ce determină încălcarea dreptului de proprietate ocrotit și garantat de Constituție, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 480 Cod civil.

Dispozițiile legale naționale ale nr.OUG 40/1999 vin în contradicție directă cu dispozițiile art. 1 din Protocol și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța este obligată conform art. 20 alin. 2 din Constituția României să facă aplicarea directă a reglementărilor internaționale.

Deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului avute în vedere de instanțe la soluționarea apelului și la care s-au făcut ample referiri prezintă asemănări până la identitatea cu cauza de față.

În condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în deciziile pronunțate contra României, care potrivit art. 46 din Convenție sunt obligatorii și executorii, că dispozițiile nr.OUG 40/1999 sunt defectuoase, în ceea ce privește durata prelungirii contractelor de închiriere și nu asigură un echilibru just între protecția individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, conchizând în fond în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța de fond în mod corect a admis acțiunea în evacuare, iar instanța de apel a respins apelul.

În mod corect instanțele au stabilit asemenea similitudini cu cele ale cauzei Radovici - Stănescu, respectiv că reclamanta nu a încheiat niciodată contracte de închiriere cu pârâții, că nu își poate folosi locuința, nu poate încasa chiria, lipsa oricărui suport contractual între părți - lipsă din care derivă lipsa oricărui mecanism care să permită proprietarilor să compenseze sau să atenueze pierderile impuse de întreținerea locuințelor.

A impune reclamantei o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriași în imobilul său timp de cinci ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a încasa chiria, ar face să opereze asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să vizeze echilibrul just între interesele aflate în joc.

Nu sunt fondate susținerile recurenților că reclamanta nu-și putea invoca propria culpă în susținerea intereselor sale, deoarece reclamanții au formulat o acțiune întemeiată pe dreptul lor de proprietate, de apărare a unuia din atributele esențiale ale acestui drept, în care culpa nu poate constitui vreun element de apreciere a temeiului și a legalității unei astfel de acțiune.

Drept urmare, soluțiile fiind corecte, toate criticile formulate sunt nefondate, iar recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul formulat de, -, împotriva deciziei civile nr. 337 din 06.04.2009 a Tribunalului Iași pe care o menține.

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 Octombrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - - - - ---

Grefier,

Red.

Tehnored.

Tribunalul Iași:,

18.11.2009

2 ex.

Președinte:Gheorghiu Elena
Judecători:Gheorghiu Elena, Buliga Georgeta, Andronic Adriana

#Judecator Gheorghiu Elena

Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 430/2009. Curtea de Apel Iasi

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 430/2009. Curtea de Apel Iasi