Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 901/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA - CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 901/
Ședința publică din 09 OCTOMBRIE 2008
PREȘEDINTE: Carmina Orza JUDECĂTOR 2: Purcărița Trandafir
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile de apel nr. 469/A/06.06.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă- în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și cu pârâta intimată Primăria municipiului T, având ca obiect evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință se prezintă pârâtul recurent, pentru reclamanta intimată, avocat, pentru pârâta intimată, consilier juridic.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat a fost legal timbrat cu 9 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar mobil.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte excepții sau cereri de formulat, Curtea acordă cuvântul în fond părților.
Recurentul pârât solicită admiterea recursului, conform formulării lui în scris.
Apărătorul intimatei reclamante solicită respingerea recursului pârâtului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatei pârâte - Primăria municipiului T - pune concluzii de respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința nr.8781, pronunțata de Judecătoria Timișoara, la data de 19.09.2007, a fost a admisa acțiunea civila formulata de reclamanta, împotriva paraților si Primăria Municipiului T; s-a atribuit reclamantei beneficiul contractului de închiriere nr.279/14.02.2000 încheiat cu Primăria Municipiului T si s-a dispus evacuarea paratului din imobilul - apartamentul nr.19 din T,-,.E, jud.
Pentru a hotăra astfel prima instanța a reținut ca, a data de 14.02.2000 intre Primăria Municipiului T, in calitate de proprietar locator, pe de o parte, si paratul, in calitate de locatar, pe de alta parte, a intervenit contractul de închiriere nr.229 având ca obiect apartamentul nr.19 compus din 3 camere cu dependințe, situat pe-,.E,.IV din T, drepturi locative proprii având si membrii familiei chiriașului titular de contract, respectiv soția (actuala ) - soție, - fiu si - fiica.
soților a fost desfăcuta prin sentința civila nr.3105/08.04.2004 pronunțata de Judecătoria T in dosarul nr.3776/17.03.2004, partajarea bunurilor comune dobândite sub durata casatoriei făcând obiectul unui dosar distinct. Astfel, prin sentința civila nr. 8340/27.09.2005 pronunțata de aceeași instanța in dosarul nr.4228/2005 s-a constatat calitatea de bun comun a imobilului înscris in cartea funciara nr.992, nr. top.468-469 - casa, C si gradina in suprafața de 2.302 mp, cu o valoare de circulație de 110.000 lei RON, imobil care a fost atribuit paratului, acesta fiind obligat la plata către reclamanta a unei sulte in cuantum de 36.300 lei RON.
In temeiul dispozițiilor art.22 din Legea nr.7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare a fost autorizata intabularea paratului in cartea funciara, cu titlu de partaj bunuri comune.
Prima instanța a apreciat ca acțiunea civila promovata de reclamanta este întemeiata, motiv pentru care a admis-o ca atare, având in vedere urmatoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.38 alin.3 fam. "a soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare al incredintarea copiilor minori, obligatia de intretinere si folosirea locuinței, instanța va tine seama si de interesele minorilor".Așadar, petitul in atribuirea beneficiului folosinței locuinței ce a constituit domiciliul comun al soților (fara a deosebi pe numele cărui soț este încheiat contractul de închiriere si daca încheierea acestuia s-a făcut la o data anterioara sau ulterioara casatoriei) este accesoriu cererii de divorț, el putând fi insa formulat si pe cale principala, in cadrul unei acțiuni ulterioare, in situația in care titularul acțiunii de divorț apreciază, de exemplu, ca poate imparti in continuare, temporar, spațiul respectiv cu fostul soț sau ca fostul partener nu are pentru moment unde sa locuiască in alta parte.
de specialitate oferă câteva criterii de impartire a locuinței comune, prioritate având criteriul impartirii in natura intre soți, desigur daca acest lucru este posibil fara a se lua in considerare o eventuala restructurare a apartamentului. Cum in speța nu se poate proceda in acest fel (deși apartamentul nr.19 este compus din 3 camere, el are o singura bucătărie si o singura ușa de acces), următorul criteriu ce ar trebui sa fie avut in vedere ar fi acela al atribuirii după învoiala soților, învoiala care, de asemenea, in speța nu exista.
de imposibilitatea de atribuire a beneficiului folosinței locuinței in una dintre aceste doua modalitati si neexistând, pe de o parte, copii minori născuți din casatorie, care sa justifice tribuirea către părintele căruia i s-au încredințat copiii, iar pe de alta parte din hotărârea de divorț nu a reieșit culpa vreunui dintre soți in desfacerea casatoriei, pentru ca imobilul sa fie atribuit in folosinta soțului mai puțin vinovat de deteriorarea relațiilor de familie, ramane ca instanța sa soluționeze litigiul in funcție de alte elemente, concrete, care privesc partile implicate si situația ateriala a acestora.
Prin urmare, se vor avea in vedere care dintre cei doi foști soți are mai M nevoie de apartamentul ce face obiectul cauzei, raportat la profesia pe care o exercita, depărtarea de locul de munca, vârsta, sănătate, greutati familiale, alte împrejurări particulare.
In speța, aspectul determinant in atribuirea către reclamanta a beneficiului contractului de închiriere este faptul ca, in urma procesului de partaj bunuri comune, paratului i s-a atribuit imobilul înscris in cartea funciara nr.992, nr. top.468-469 constând in casa, C si gradina in suprafața de 2.302 mp.
Este adevarat ca ceea ce este notat in evidentele de publicitate imobiliara sub denumirea de "casa" este o construcție in suprafața de doar 32 mp, reprezentând, potrivit susținerilor paratului, loc de adăpost pentru momentele petrecute acolo in vederea lucrărilor pamantului (aspect nedovedit), insa imobilul in întregul sau (inclusiv terenul) are o valoare de circulație de 110.000 lei RON, stabilita in cadrul unei expertize judiciare efectuate in cauza respectiva. Deci, chiar daca ar fi reale afirmațiile paratului, in sensul că această clădire in discuție nu ar fi locuibila, acesta are posibilitatea de a vinde bunul pentru a-si procura in felul acesta un spațiu in care sa locuiască.
Nici apărarea acestuia, in sensul ca din prețul nemișcătorului care i s-a atribuit in urma procesului de partaj este nevoit sa achite sulta de reclamanta, in cuantum de 36.300 lei RON, nu este de natura sa justifice respingerea acțiunii, câta vreme acesta are in prezent in proprietate un imobil, in timp ce reclamanta nu are aceasta calitate de proprietar.
A fost înlăturata si susținerea paratului referitoare la faptul ca, in prezent, nu mai deține bunul din cartea funciara nr.992, pe de o parte, pentru ca convenția de la fila 40 dosar fond, intitulata "Contract de vânzare-cumpărare" nu este susceptibila sa transfere dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul paratului in cel al "cumparatorului", tranzacția nefiind constatata prin înscris autentic, iar pe de alta parte, chiar daca proprietatea ar fi fost transferata, din suma obținuta cu titlu de preț, paratul are posibilitatea sa isi procure o locuința, posibilitate pe care reclamanta nu o are in prezent. Ca prin hotărâre judecătoreasca paratul a fost obligat si la plata unei sulte de fosta soție nu este de natura să influențeze modalitatea de atribuire a beneficiului contractului de închiriere in sensul respingerii acțiunii.
De altfel, in adeverința nr.2656 eliberata de Primăria Comunei M, la data de 11.05.2007, paratul este cel care figurează in evidentele fiscale ale acestei instituții pentru imobilul din cartea funciara nr.992.
Chiar paratul recunoaște in notele scrise de ședința de la filele 37-39 dosar fond ca, prin natura serviciului pe care îl are, folosește apartamentul in litigiu numai sporadic, o data la 4 zile, iar in week-end doar atunci când este liber.
Este fara efecte juridice si împrejurarea ca paratul participa in mod egal la plata cheltuielilor de intretinere aferente imobilului ce face obiectul cauzei, in conditiile in care pana in prezent a locuit in acest apartament, chiar daca nu in mod continuu, aceasta nedovedind ca este mai indreptatit decât reclamanta sa primească folosinta spațiului.
Prin intampinarea formulata, cel chemat in judecata a invocat ca nu este cu putința ca imobilul închiriat sa ramana in posesia reclamantei, de vreme ce paratul este cel care a primit apartamentul de la. T, ca apartament de serviciu, si si-a respectat toate obligațiile prevăzute in contract. Obiectul cauzei îl constituie, insa, contractul de închiriere nr.229/14.02.2000, aceasta convenție fiind încheiata de paratul, ca si chiriaș titular de contract cu Primăria Municipiului T, persoana juridica la care face trimitere paratul nefiind parte in contractul in litigiu.
In ceea ce privește modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale, nici aceasta nu are influenta asupra persoanei căreia urmează sa i se atribuie folosinta locuinței închiriate. Ambii contractanți (reclamanta are drepturi locative proprii, chiar daca titular al contractului este soțul) sunt datori in egala măsura sa respecte clauzele inserate in actul încheiat cu primăria, in caz contrar fiind incidente prevederile legale referitoare la rezilierea actului juridic pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate.
Este eronata si susținerea paratului in legătura cu faptul ca cel indreptatit sa ceara evacuarea este numai proprietarul, in speța Primăria Municipiului Solicitarea proprietarului de evacuare a chiriașului este admisibila in măsura in care i s-a admis locatorului cererea in rezilierea contractului de închiriere (pentru neîndeplinirea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor) ori in constatarea nulității sau anularea convenției, când dreptul chiriașului de a ocupa spațiul ce a făcut obiectul contractului nu mai exista, iar acesta (locatarul) nu are un alt titlu, valabil si opozabil locatorului, care sa îl indreptateasca sa folosească in continuare locuința. A admite ca cererea de evacuare formulata de cocontractant ca cererea accesorie petitului principal in atribuirea beneficiului contractului ar face ca primul capăt de cerere sa nu aibă finalitate practica. Ar fi fara nici un efect admiterea acțiunii in atribuirea beneficiului unui contract de închiriere, cate vreme cel chemat in judecata nu ar putea fi obligat sa paraseasca spațiul respectiv.
Având in vedere aceste considerente, prima instanța a admis acțiunea civila formulata de reclamanta si, in consecința, a atribuit reclamantei beneficiul contractului de închiriere nr.229/14.02.2000 încheiat cu Primăria Municipiului T si a dispus evacuarea paratului din imobilul constând in apartamentul nr.19 din T,-,. E, jud. T, potrivit dispozitivului ce face parte integranta din prezenta hotărâre.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel paratul, solicitând schimbarea ei in tot, in sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecata.
Prin decizia civilă nr. 469/A/ 06.06,2008, pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge apelul declarat de pârâtul împotriva sentinței sus indicate, pe care- obligă la 400 lei cheltuieli de judecată în apel, către reclamanta intimată.
Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta intimata si paratul apelant, au avut calitatea de soți in perioada 1981 - 2004.
Sub durata casatoriei s-a dobândit dreptul de folosința asupra locuinței in litigiu, conform contractului de închiriere nr.229/14.02.2000, încheiat intre Primăria Municipiului T in calitate de locator si paratul in calitate de chiriaș, reclamanta in calitate de soție fiind menționata in contract cu drepturi locative proprii.
Calificarea data de paratul apelant drepturilor de folosința asupra locuinței, ca fiind principal cel al titularului contractului de închiriere si ca derivate ale membrilor de familie este greșita, întrucât din interpretarea disp.art.21 lit.k din Legea nr.114/1996, rezulta ca dobândesc un drept locativ atât titularul contractului, cat si persoanele care locuiesc sau vor locui împreuna cu acesta, locuința fiind atribuita in considerarea întregii familii, locatarul principal încheind contractul in numele acesteia (al familiei).
este susținerea paratului apelant, cum ca prima instanța deși a enumerat criteriile statornicite de jurisprudența la atribuirea beneficiului locațiunii, nu a argumentat soluția data sub acest aspect, in condițiile in care prin considerentele hotărârii atacate sunt precizate criteriile ce nu isi găsesc aplicabilitate de situația de fapt a parților si se apreciază in mod just ca fiind determinant faptul ca in urma partajului bunurilor dobândite de cei doi foști soți, paratului apelant i s-a atribuit un imobil in localitatea, in timp ce reclamanta intimata nu s-a dovedit ca ar deține nici o proprietate.
Referitor la susținerea paratului apelant cum ca a înstrăinat imobilul atribuit cu ocazia partajului, in mod just prima instanța a constatat ca actul depus nu atesta transferul proprietatii, având natura juridica a unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar prețul scăzut al vânzării, nu poate constitui un argument in a-i fi atribuit apartamentul din litigiu, pentru ca a consimțit la stabilirea lui, in condițiile in care cu ocazia partajului s-a constatat ca imobilul supus partajului avea o valoare mult mai M 110.000 Ron.
Deși paratul apelant susține ca reclamanta ar avea o alta posibilitate de locuit, nu dovedește aceste susțineri, iar referirile la depozițiile martorilor audiați in primei instanțe, sunt lipsite de interes câta vreme așa cum s-a reținut, un rol determinant la atribuire l-a avut deținerea de către parat a unei proprietati in urma partajului, care este evidențiata in CF ca fiind casa si fiind folosita cu acesta destinație, astfel cum a arătat martorul audiat in apel.
Martorul, audiat de asemenea in apel, a declarat ca locuința a fost atribuita paratului apelant care lucra la. si ca si reclamanta lucra tot la. fara insa a cunoaște daca aceasta a făcut cerere de atribuire a unei locuințe.
Împrejurarea ca locuința a fost atribuita paratului apelant in considerarea calității sale de salariat, nu produce consecințe in privința atribuirii decât in situația in care contractul de închiriere are caracter accesoriu al contractului de munca, ceea ce nu este cazul in privința spațiului locativ in cauza, astfel ca justificat prima instanța a apreciat ca este admisibila cererea de atribuire a beneficiarului folosinței locuinței in caz de desfacere a căsătoriei, celui ce se stabilește pe baza probelor administrate ca fiind cel mai îndreptățit la aceasta.
Împotriva acestei decizii de apel a declarat în termen legal recurs pârâtul solicitând respingerea acțiunii reclamantei ca nelegală și netemeinică, motivând în esență că instanța de apel se contrazice în decizia luată și că nu se poate deplasa la locuința atribuită,nedeținând un mijloc de deplasare rapid,făcându-se și speculații pe baza declarațiilor martorilor, dar neindicând în drept nici unul din motivele de recurs vizând nelegalitatea, dintre cele enumerate - expres și limitativ - în art. 304 sub pct. 1-9 Cod procedură civilă.
Intimata reclamantă ca și intimata pârâtă Primăria municipiului T, prin întâmpinările depuse la dosar solicită respingerea recursului declarat de pârât ca neîntemeiat.
Verificând decizia civilă recurată prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de fapt invocate (nu și de drept) față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză, Curtea stabilește că recursul de față al acestui pârât este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, deoarece bine și cu temei a fost respins și apelul aceluiași pârât.
Într-adevăr, examinându-se cauza sub toate aspectele de drept invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prevăzute de art. 38 din fam. art. 22 din Legea nr. 7/1996 și dispozițiile Legii locuinței nr. 114/1996, când a confirmat soluția primei instanțe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, conform art.306 alin,2 Cod procedură civilă, corect fiind respins apelul pârâtului, pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, contrar art. 302/1 Cod procedură civilă recurentul nu indică motive clare de recurs de nelegalitate, ci doar prezintă motive de nemulțumire, în mod formal, fără o fundamentare și dezvoltare ori susținere concretă și detailată, cu argumente separate, iar unele motive se referă la hotărâri date de alte instanțe și în alte dosare, dar totuși se poate reține critica din recurs potrivit căreia nu s-ar putea atribui altcuiva decât lui contractul de închiriere, însă această critică nu este susținută nici de normele legale aplicabile în materie și nici de practica judiciară, în realitate locuința în litigiu fiind atribuită familiei recurentului pârât, iar nu doar lui personal, încât deci nu este cazul respingerii acțiunii reclamantei, cum cere pârâtul în recursul său.
În dosar este dovedit că pârâtul este de profesie taximetrist și astfel acesta nu poate susține cu temei că nu ar avea mijloc de deplasare, chiar rapid la locuința ce i s-a atribuit, iar declarațiile martorilor audiați în cauză au fost corect evaluate și interpretate de către prima instanță, cele două hotărâri judecătorești anterioare necuprinzând nici motive contradictorii ori străine de natura pricinii și ca atare motivele de recurs nu se încadrează în nici una din situațiile - expres și limitativ - prevăzute în art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, care prevăd cazurile în care se poate cere modificarea ori casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, care în speță nu sunt incidente, iar motive de ordine publică nu se pot identifica în acest proces,impunându-se așadar, respingerea recursului acestui pârât.
Ca atare, având în vedere că recurentul are o locuință în proprietate este legal și just ca reclamantei intimate să- fie atribuit beneficiul contractului de închiriere în litigiu, mai ales că această reclamantă locuiește împreună cu fiul său major și soția lui, neavând o locuință proprietate personală, așa cum a apreciat cu temei cele două instanțe de judecată anterioare, iar dacă în prezent recurentul nu mai dorește locuința dobândită în urma partajului nu are relevanță juridică în prezentul dosar, căci putea sesiza acest aspect în dosarul de partajarea bunurilor comune, dar nu a făcut-
Curtea observă și că martorii audiați în dosar atestă faptul că pe de o parte între părți există certuri, care conduc la concluzia că este necesară o separare totală a foștilor soți, motiv pentru care apare întemeiată și cererea reclamantei de evacuarea pârâtului, în urma atribuirii acestei reclamante a beneficiului contractului de închiriere, iar pe de altă parte că acest contract de închiriere a fost unul dobândit de familie, recurentul beneficiind de aportul familiei la dobândirea punctajului necesar primirii la acea vreme a locuinței.
Așadar cum pârâtul recurent - fostul soț al reclamantei intimate - deține în proprietate o altă locuință spre deosebire de reclamanta, care nu are în proprietate nici o altă locuință, și deoarece în cauză sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de nr. 349/2000 privind criteriile de întocmire a listelor de priorități și procedura de repartizare a locuințelor proprietate de stat, precum și dispozițiile nr. 372/2000, privind procedura de repartizare a locuințelor sociale și criteriile de înscriere pe listele de prioritate, ambele emise în baza Legii nr.114/1996, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul de față al acestui pârât, în raport de toate considerentele ce preced, nici una din criteriile invocate numai în fapt în recurs (deci pentru metemeinicie) nefiind fondate, ele nefiind de natură să facă admisibil acest recurs și să înfluențeze soluția pronunțată în cauză de către instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele.
Curtea va menține deci în vigoare decizia civilă recurată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele administrate în cauză și cu respectarea principiului disponibilității, specific procesului civil, recurentul nedovedind incidența în cauză a nici unui motiv de recurs, vizând nelegalitatea, prevăzute de art. 304 sub pct. 1-9 Cod procedură civilă,potrivit tuturor argumentelor de mai sus, expuse pe larg de
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, aflat în culpă procesuală, ca parte căzută în proces, recurentul pârât de mai sus va fi obligat să plătească intimatei reclamante la cererea acesteia suma de 300 lei, cheltuieli de judecată, în recurs, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu împuternicirea avocațială 94932/30.09.2008 și chitanța aferentă cu nr. 53, din aceeași dată, ambele ale Baroului T, aflate la filele 15 și 15 din dosarul cauzei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul împotriva deciziei civile de apel nr.469/A/06.06.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș - secția civilă- în dosar nr-.
Obligă recurentul pârât de mai sus să plătească intimatei reclamante suma de 300 lei, cheltuieli de judecată, în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. TP/ 27.10.2008
Thnored. NF/ 29.10.2008
Ex.2
Tribunalul Timiș - Președinte,
judcecător
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. dosar 11781/325/06.08.2008, reclamanta Comuna, reprezentată prin Primar și Consiliul Local, în contradictoriu cu pârâții Comuna, prin Primar și Consiliul Local, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că terenul înscris în parcelele și /1 este situat administrativ pe teritoriul Comunei; să se dispună obligarea pârâților la restituirea sumei reprezentând impozitul încasat nelegal pentru terenul înscris în parcelele și /1 situate pe teritoriul Comunei si să nu încaseze pe viitor impozitul pe terenul arătat.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, așa cum rezultă din planșele eliberate de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară T, cele două parcele de teren sunt situate în raza administrativ-teritorială a comunei, iar pârâții au încasat nelegal impozitul aferent, care trebuia încasat de comuna în a cărei rază teritorială este amplasat terenul.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 111.c Cod Penal, în ce privește primul petit și art. 256 alin. 2. fiscal, art. 992, 995, 1092.civ. în ce privește celelalte petite.
Pârâții au depus întâmpinare, arătând că, în urma solicitării făcute la ADS B, comuna a primit terenuri pentru care au fost eliberate și titluri de proprietate emise pe raza comunei, astfel că încasările impozitului la bugetul local s-a făcut în mod legal.
Prin sentința civilă nr. 12165/04.12.2007 pronunțată în dosarul susmenționat, Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea civilă formulată de reclamanții Comuna, prin Primar și Consiliul Local în contradictoriu cu pârâții Comuna, prin Primar și Consiliul Local, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea, în temeiul art. 111. a faptului că două parcele de teren se află situate pe raza administrativ-teritorială a comunei, se tinde la constatarea unei situații de fapt, care nu poate fi făcută pe calea acțiunii în constatare reglementată de art. 111.
Pe de altă parte, exercitarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor trebuie să se facă conform documentațiilor de amenajare a teritoriului, existând în acest sens reguli generale cuprinse în legea de amenajare a teritoriului și urbanism, completate cu regulile speciale din legea fondului funciar, însă, în cazul încălcării dreptului de proprietate, mijlocul care trebuie folosit de titularul dreptului este acțiunea în revendicare și nu cea în constatare, această acțiune devenind inadmisibilă dacă titularul are la îndemână acțiunea în realizare.
S-a concluzionat că acțiunea întemeiată pe art. 111. nu poate fi folosită în speță, o dată, pentru că se cere constatarea unei situații de fapt și nu a unei situații de drept, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanții au la îndemână acțiuni în realizarea dreptului în cazul încălcării dreptului de proprietate privată al comunei prin nerespectarea limitelor determinate de documentațiile de amenajarea teritoriul și urbanism.
Celelalte două capete de cerere au ca obiect obligarea pârâtelor de a restitui impozitul încasat nelegal și de nu mai încasa pe viitor impozitul pentru acest teren, temeiul de drept indicat fiind art. 256 alin. 2. fiscal și art. 992, 995, 1092.civ. privind plata nedatorată.
Plata nedatorată constă în raportul juridic în temeiul căruia o persoană care a făcut o plată la care nu a fost ținută poate să solicite restituirea de la cel care a primit-
În speță, pentru ca reclamanții să solicite restituirea în temeiul plății nedatorate, ei trebuie să aibă în primul rând, calitatea de solvens, adică să fi făcut din eroare o plată către pârâți, plată care nu există din punct de vedere juridic, dându-le astfel dreptul la restituirea ei.
Or, reclamanții nu au calitate de solvens, în sensul că nu ei au plătit impozitul din eroare pe care să îl solicite pârâților, cum nici aceștia nu au calitate de accipiens într-un raport juridic cu reclamanții născut din plata nedatorată.
Nefiind îndeplinite astfel condițiile plății nedatorate, conform art. 992, 993 și 995.civ. și nici cele prevăzute de art. 256 alin 2. fiscal, întrucât acest text de lege vizează obligația de a plăti impozit de către orice persoană care are în proprietate teren și care se datorează către bugetul local al localității în care este amplasat terenul, drept de proprietate care este necontestat, or, în speță, reclamanta deduce judecății tocmai drepturile litigioase privind posesia și implicit proprietatea terenurilor în litigiu, astfel că instanța de fond a respins și celelalte două capete de cerere.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta Comuna, prin Primar și Consiliul Local, solicitând desființarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cerere înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș sub nr. dosar - la data de 08.02.2008.
În motivare, se arată că, prin petitul 1 al acțiunii nu a încercat decât să arate că parcelele nr. A 319 și A 323/1 se află pe raza teritorial administrativă a comunei și nu pe cea a comunei; ea nu este proprietara acelor terenuri, ci alte persoane fizice care au obligația achitării către bugetul local a impozitului aferent imobilelor deținute, conform art. 256. fiscal. Autoritatea locală competentă să încaseze acest impozit este autoritatea unde este amplasat terenul.
Pârâta nu a încălcat nici un drept de proprietate față de apelantă, întrucât ea nu este proprietara terenurilor situate pe teritoriul administrativ al comunei, așa cum rezultă din planșele eliberate de OCPI În cauză, nu a fost modificată structura administrativ teritorială stabilită de Legea nr. 2/1968, potrivit procedurii prev. de art. 22 din Legea nr. 215/2001 rep.
În ceea ce privește petitele 2 și 3 ale acțiunii, se arată că realul creditor al plății impozitului pentru terenurile situate în parcelele A 319 și A 323/1 este comuna, conform art. 256 alin 2. fiscal, iar pârâta nu are nici un drept să încaseze acest impozit, fiind vorba de o plată nedatorată lor.
S-a formulat prezenta acțiune pentru a evita obligarea proprietarilor la plata, din nou, a impozitului pe teren deja achitat pârâtei, precum și procedura greoaie prin care persoanele fizice pot recupera de la pârâtă suma plătită.
În drept, s-au invocat prev. art. 256 alin 1 și 2. fiscal.
Intimatul Consiliul Local al Comunei a formulat întâmpinare ( 9-10), prin care a solicitat respingerea prezentului apel, ca neîntemeiat, hotărârea atacată fiind conformă cu legislația în vigoare. Reclamanta nu are calitatea de solvens și nici el nu are calitatea de accipiens.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate și în limitele prev. de art. 295.c Cod Penal, față de disp. art. 282 și urm. c Cod Penal, art. 111 și 137.c Cod Penal, tribunalul constată că prezentul apel este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea faptului că parcelele de teren A 319 și A 323/1 se află situate pe raza administrativ-teritorială a comunei, cu motivarea că reclamanta solicită constatarea unei situații de fapt, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că reclamanta are la îndemână acțiuni în realizarea dreptului în cazul încălcării dreptului de proprietate privată al comunei prin nerespectarea limitelor determinate, de documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism, astfel că, în ambele situații, art. 11. nu permite calea unei acțiuni în constatare, ce este inadmisibilă.
Concluzia primei instanțe sub aspectul inadmisibilității primului petit din cererea de chemare în judecată, este eronată, deoarece această solicitare nu urmărește constatarea unei stări de fapt, ci a unei situații juridice. Nu se urmărește constatarea fizică a amplasamentului parcelelor ( ce nici nu este contestată de nicio parte), ci a faptului că parcelele se situează în aria de competență teritorială a reclamantei, respectiv, faptul că aceasta are calitatea de unitate administrativ teritorială în sensul prev. art. 256. fiscal, având deci dreptul de a percepe de la titularii dreptului de proprietate asupra acestora ( persoane fizice ) impozitul pe teren. Nu este o stare de fapt ce se cere a fi constatată, ci o situație juridică, acțiunea fiind, deci admisibilă sub acest aspect.
În ceea ce privește concluzia primei instanțe în sensul că reclamanta avea la dispoziție calea unei acțiuni în realizare pentru protejarea dreptului său, respectiv, acțiunea în revendicare, și aceasta este greșită.
Acțiunea în revendicare poate fi folosită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ceea ce nu este cazul în speță.
Reclamanta nu invocă un drept de proprietate asupra terenurilor, ce s-ar afla în posesia pârâtei. Ea nu este titulara nici unui drept real asupra parcelelor, ci invocă dreptul său de percepe impozit pe teren de la proprietarii persoane fizice, a căror calitate nu este contestată.
În consecință, reclamanta nu poate uza de acțiunea în revendicare și nici de o altă acțiune în realizare, calea prev. de art. 111.pr. fiindu-i deschisă.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că, în mod eronat, prima instanță a respins acest petit ca inadmisibil, soluționând pricina fără a intra în cercetarea fondului, astfel că se impune, față de prev. art. 297 și 111.civ.Cod Penal admiterea apelului și desființarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
Față de prioritatea motivului de desființare reținut și de prev. art. 137.civ.Cod Penal, tribunalul nu se va pronunța asupra motivelor de apel ce privesc fondul pricinii, inclusiv în ceea ce privește celelalte capete de cerere, urmând ca acestea să fie avute în vedere de prima instanță cu ocazia rejudecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamanta Comuna, prin Primar și Consiliul Local, cu sediul procedural ales în T, nr. 1,. 13 cam. 8, județ T, împotriva sentinței civile nr. 12165/04.12.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. -, în contradictoriu cu intimata Comuna, prin Primar și Consiliul Local, cu sediul în comuna -, județ
Desființează sentința atacată și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria Timișoara.
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Purcărița Trandafir, Lucian Lăpădat
