Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 104/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.104
Ședința publică din 7 mai 2009
PREȘEDINTE: Carmina Orza
JUDECĂTOR 2: Erica Nistor
GREFIER:- -
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamantul A și pârâtul MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, G, G, G, -, S, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamantul apelant A, consilier juridic pentru pârâtul apelant Municipiul T prin Primar, avocat în nume propriu și în reprezentarea pârâților intimați, -, avocat în substituirea avocatului pentru pârâta intimată, avocat pentru pârâții intimați G, G, G, și, avocat T în substituirea avocatei pentru pârâții intimați, și, lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura legal îndeplinită.
Apelul declarat în termen și legal timbrat.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care avocat, reprezentantul reclamantului apelant, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, prin care dorește să facă dovada identității de nume bunicii apelantei.
Instanța încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de reprezentantul reclamantului apelant. Acesta depune două declarații autentice, precum și adresa emisă de Guvernul României sub nr. 20 D/190/2./A,înscrisuri prin care face dovada celor susținute verbal și care se comunică cu reprezentanții părților.
Toate părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat, după care instanța acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor, solicitând acestora să pună concluzii și cu privire la incidența dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, în raport de conținutul deciziei civile nr. 2287 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție B, în dosarul nr-.
Reprezentantul reclamantului apelant pune concluzii de admitere a apelului, desființarea sentinței civile apelate cu trimitere la ribunalul Timiș, arătând că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție B face o distincție clară între procedura administrativă și ce judecătorească, că prima instanță nu a analizat în mod judicios probele de la dosarul cauzei, pentru că instanța înlăturat o serie de probe care ar fi dus la concluzia că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul Român, în baza Legii nr.112/1995 și vândut în baza aceleiași legi. Nu s-a soluționat fondul pricinii așa cum se precizează în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
Cu privire la apel pârâtului Municipiul T prin Primar pune concluzii de respingere a acestui apel.
Consilier juridic pune concluzii de admitere a apelului lor, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului de a formula prezenta acțiune.
Cu privire la apelul reclamantului solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Avocat, pentru pârâții intimați G, G, G, și pune concluzii de respingere a recursului reclamantului ca nefondat, menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală. Depune concluzii scrise.
Avocat în nume propriu și în reprezentarea pârâților intimați, -, depune concluzii scrise și solicită respingerea apelului, fără cheltuieli de judecată. Consideră că nu se impune desființarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece prima instanță a analozat legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar cu privire la apelul pârâtului lasă la aprecierea instanței soluționarea acestuia. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat T, în substituirea avocatei pune concluzii de respingere a apelului, iar cu privire la apelul pârâtului lasă la aprecierea instanței soluționarea acestuia. Depune concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 8539/21.07.2002, reclamantul Aac hemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului T, G, G, G, solicitând instanței ca.prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună restituirea imobilului situat în T,-, înscris în CF 5398 T și restabilirea dreptului său de proprietate în CF, precum și anularea contractelor de vânzare cumpărare prin care Primăria a vândut apartamentele din imobil celorlalți pârâți. A mai solicitat anularea Certificatului de moștenitor nr. 3 din 08.01.2002 întocmit de Biroul Notarial - pe numele pârâților și.
In motivare, reclamantul a arătat că imobilul din litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român prin naționalizare de la străbunica sa a cărui moștenitor este. Deși a formulat notificare, în baza Legii 10/2001 la Primarul Municipiului T pentru restituirea imobilului, până la data formulării acțiunii, nu a primit nici un răspuns.
A mai susținut reclamantul că apartamentele din imobil au fost vândute pârâților, în mod nelegal, în temeiul Legii 112/1995, dar atât vânzătorul cât și cumpărătorii au fost de rea credință ceea ce duce la anularea contractelor. Astfel,vânzarea casei s-a tăcut în timp ce litigiul său cu statul era în derulare iar pârâții cunoșteau această împrejurare.
Certificatul de moștenitor este nul deoarece este nul și contractul de vânzare iar pe de altă parte casele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 pot fi înstrăinate doar prin moștenire legală nu și testamentară.
Pârâții au formulat întâmpinări prin care s-au aparat in principal pe cale de excepții, invocând excepția de necompetenta materiala absoluta a Tribunalului Timiș, excepția prematuritătii acțiunii, pe motiv ca reclamantul ar trebui sa aștepte mai întâi sa i se facă o oferta de despăgubire potrivit Legii nr. 10/2001 si excepția lipsei calității procesual active,cu argumentul că reclamantul nu a făcut dovada cu înscrisuri ca autoarea sa este una si aceeași persoana cu, așa cu este menționat in evidenta imobiliara a corpului de proprietate in litigiu.
Parații au mai invocat si excepția inadmisibilitatii cererii, susținând ca in scopul obținerii de masuri reparatorii pentru preluarea abuziva a imobilului menționat in petitul cererii, reclamantul are la dispoziție o procedura speciala reglementata de Legea nr. 10/2001 de care recunoaște ca a si uzat,astfel ca revendicarea imobiliara pe calea dreptului comun nu mai poate fi promovata.
Ca apărări de fond împotriva acțiunii reclamantului, pârâții au învederat instanței că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu legal, valabil, ca actele de vânzare a apartamentelor proprietatea lor au fost încheiate cu buna credința si cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate prevăzute de lege.
Prin Sentința Civilă nr. 1056/PI/06.06.2005 pronunțată în Dosarul nr. 8539/C/2002 Tribunalul Timișa respins acțiunea reclamantului,reținând că înainte de introducerea prezentei cereri de chemare in judecata, reclamantul a solicitat restituirea imobilului și pe procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,astfel ca, în urma formulării notificării prevăzute de această lege, Primarul Municipiului Tah otărât, prin Dispoziția nr. 2349/11.11.2004, restituirea atât în natură a unei părți din imobil, care nu a fost înstrăinat anterior, cât și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul din litigiu.
Reclamantul, prin mandatar, a declarat printr-o scrisoare adresată Primăriei Municipiului T că acceptă măsurile reparatorii care i-au fost acordate.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul A, susținând în esență, că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naționalizat abuziv, fără titlu valabil de către Statul Român și, în aceste condiții, Statul Român nefiind niciodată proprietar real al imobilului nu putea să dispună vânzarea acestuia către chiriașii deținători ai contractelor de închiriere în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin Decizia Civilă nr. 156/04.05.2006, pronunțată în dosarul nr. 10744/C/2005 Curtea de Apel Timișoaraa respins apelul, observând ca reclamantul a înțeles să uzeze concomitent de două căi judiciare, pentru valorificarea aceluiași drept, o cale specială reglementată de o lege specială respectiv Legea nr. 10/2001 și o cale judiciară generală respectiv acea a dreptului comun.
Această conduită contravine principiului "electa una.", neputându-se înfrânge principiul aplicării normei cu caracter special, de către norma cu caracter general.
Împotriva Deciziei Civile nr. 156 din 04.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara reclamantul Aad eclarat recurs, înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. dosar -, susținând în esență, că instanța de apel, văzând acordarea de despăgubiri în procedura administrativă de restituire a bunului, a ignorat faptul că este învestită să soluționeze o acțiune în revendicare a imobilului la primul capăt de cerere și să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare a unor apartamente din imobil.
Recursul reclamantului a fost admis prin Decizia Civila nr. 2287/13.03.2007, pronunțată în Dosarul nr- al înaltei Curți de Casație și Justiție,iar ca efect al acestei decizii, au fost lipsite de efecte atât hotărârea instanței de fond, cat si cea pronunțata in apel, iar cauza a fost trimisa spre rejudecare Tribunalului Timiș.
Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat revendicarea bunului și constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare a apartamentelor din imobil, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond, reclamantul a formulat o cerere de suspendare a judecății, până la soluționarea administrativă a cererii sale de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.
Formularea cererii de suspendare a judecării pricinii și soluționarea de către primar a cererii petentului adresată în baza Legii nr. i0/2001 nu impietează însă soluționarea pe fond a prezentei acțiuni în justiție prin care reclamantul revendică imobilul, înțelege să-și opună titlul său de proprietate, titlurilor deținute de proprietarii cumpărători ai apartamentelor în litigiu și cere constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare. Cele două cereri sunt distincte și rezolvarea uneia dintre acestea nu impietează cu nimic soluționarea celei de a doua, respectiv a celei ce face obiectul prezentei acțiuni în justiție.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 24.10.2007.
La termenul de judecata din 03.12.2007,urmare a decesului paratului lonescu, au fost introduși in cauza parații si. In aceeași modalitate,a operat transferul calității procesual pasive de la defunctul,1a moștenitorii legali ai acestuia, si.
Excepțiile necompetentei materiale absolute si a lipsei de interes a reclamantului ridicate de pârâți, atât in primul ciclu procesual cat si in rejudecare, după desființarea hotărârii de fond au fost puse in discuția contradictorie a pârtilor la termenul de judecata, din 31.03.2008 si au fost respinse ca neîntemeiate.
In privința mijloacelor de apărare ce au vizat lipsa calității procesual active si inadmisibilitatea acțiunii,acestea au fost unite cu fondul in temeiul art. 137 alin.2/pr.civ.
In ședința publica din data de 19.05.2008, la solicitarea expresa a reclamantului, in vederea dovedirii relei credințe la achiziționarea apartamentelor in litigiu, tribunalul a administrat proba cu interogatoriul paraților,răspunsurile acestora la întrebările formulate-de titularul cererii fiind consemnate in scris si atașate la dosar in file separate.
Prin sentința civilă nr. 2683 din 2 septembrie 2008, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamantului a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului având ca obiect revendicarea imobiliară și a respins acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Municipiul T,prin Primarul Municipiului T, G, G, lonescu, si, si, G și.
Pentru a pronunța această hotărârea tribunalul a reținut că imobilul in litigiu, compus din casa cu un etaj si curte,situate administrativ in T- Jud. Taf ost proprietatea antecesoarei reclamantului si in anul 1956 trecut in proprietatea statului prin naționalizare,ca efect al Decretului nr.92/1950, fiind apartamentat in fapt si închiriat unor persoane fizice.
După intrarea in vigoare a Legii nr. 112/1995,uzând de facultatea ce le-a fost
conferita de prevederile art.9 din actul normativ,in calitate de chiriași, la data apariției legii, ai apartamentelor nr. 1-8 din corpul de proprietate menționat, parații/antecesorii lor au cumpărat de la Statul locuințele in discuție,prilej cu care au încheiat contractele de vânzare cumpărare atacate de reclamant. Operațiunea de apartamentare si individualizare a apartamenielor,precum si dreptul de proprietate al foștilor chiriași au fost inscrise in CF nr.5398 T in perioada 1997-1999,astfel cum o atesta evidenta imobiliara menționata.
Prima încercare a reclamantului de a obține masuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat in anul 1956 fost concretizata printr-o cerere adresata fostei Comisii Județene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care a fost respinsa prin Hotărârea nr.230/1996.
După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat mai multe notificări înaintate Primarului Municipiului T,prin care a solicitat restituirea in natura a imobilului litigios.
La data de 11.11.2004,in timp ce procesul de fata se afla în derulare, titularul acțiunii a obținut Dispoziția nr. 2349/11.11.2004, prin care Primarul Municipiului T ii restituia in natura apartamentul nr.9 si alte spatii cu alta destinație,iar pentru partea din clădire ce a fost înstrăinată chiriașilor,aceeași dispoziție statua asupra plații unor despăgubiri exprimate in bani,precum si sub forma unor titluri de valoare nominala folosite in procesul de privatizare. reclamant nu a contestat in instanța antemenționată dispoziție, ba, mai mult a acceptat expres oferta unității administrativ teritoriale.
Cu privire la legitimarea procesual activă a reclamantului, tribunalul a reținut că aceasta a fost dovedita prin Certificatul de moștenitor nr.55.001,eliberat de Biroul Notarului Public -, care îl prezintă pe reclamant ca moștenitor legal in linie directa,in calitate de strănepot al defunctei. Același act notarial,a cărui valabilitate nu a fost contestata,stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului si fosta proprietara tabulara a imobilului litigios.
Referitor la nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de parați cu statul pentru apartamentele nr.1-8 ale clădirii revendicate, tribunalul a constatat că normele art. l al Decretului nr. 92/1950 dispuneau naționalizarea unor imobile ce aveau,in marea lor majoritate,chiar si închiriate, calitatea de locuințe,iar nu de mijloace de producție. Ori,Constituția din 1948,sub imperiul căreia a fost adoptat decretul supus analizei, după ce consacra cu titlul de principiu in art.8 ca proprietatea particulara este recunoscuta si garantata prin lege,prevedea prin art. ll ca numai mijloacele de producție, băncile si societățile de asigurare proprietate particulara pot deveni proprietate de stat,bun al întregului popor.
Considerentele de mai sus au îndreptățit instanța să conchidă asupra caracterului neconstituțional al art.1, pct. 1,2.4 si 5 ale Decretului nr.92/1950 si implicit asupra preluării fără titlu valabil a imobilului litigios,iar aceasta concluzie a plasat acțiunea in nulitate absoluta a contractelor de vânzare cumpărare atacate in sfera de aplicare a art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001,potrivit căruia actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Reclamantul nu a dovedit reaua credința a paraților dobânditori ai apartamentelor litigioase, mai precis faptul ca prin minime diligente si in circumstanțele existente la momentul dobândirii celor opt apartamente, chiriașii au cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoască faptul ca locuințele aparțin unei alte persoane decât vânzătorul lor Statul R, ori cel puțin caracterul îndoielnic al titlului de proprietate al acestuia din urma.
Nu au fost reținute nici argumentele reclamantului potrivit cărora parații puteau si trebuiau sa conchidă asupra naționalizării fără titlu a corpului imobiliar in discuție din împrejurarea ca proprietara tabulara a acestuia, era decedata la momentul preluării, Decretul nr.92/1950 fiind aplicat pe numele altei persoane decât a proprietarului. Tribunalul a considerat ca, in contextul in care nici o hotărâre judecătoreasca nu constatase, pana la momentul vânzărilor,că locuințele fuseseră naționalizate cu nerespectarea decretului,ar fi excesiv si injust sa li se ceara paraților sa facă o atare interpretare mai ales ca ea ar fi presupus procurarea de documente si acte de stare civila pe care chiar si reclamantul,care este membru al familiei spoliate, nu le-a putut obține in cursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 112/1995.
In consecința, tribunalul a reținut ca actele juridice de înstrăinare atacate au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale in vigoare la momentul încheierii lor,iar parații au fost de buna credința,astfel ca acțiunea in nulitate întemeiata pe dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001,1a fel ca si cererea in rectificare de carte funciara ce are la baza nevalabilitatea titlului, au fost respinse ca neîntemeiate.
Instanța a analizat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a constatat că imobilul in litigiu intra sub incidența art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, act normativ cu caracter reparatoriu care dă posibilitatea persoanelor îndreptățite sa obțină pe calea unei proceduri grațioase, expres prevăzuta de lege, repararea prejudiciului cauzat, " sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita injustiție masuri reparatorii in natura sau prin echivalent, astfel cum prevede art. 22 alin. 5 din actul normativ amintit,in varianta sa republicata.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998,privind proprietatea publica si regimul juridic a) acesteia " bunurile preluate de stat fară titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietar: sau moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, context în care acțiunea in revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480-481/civ. si art. 6 din Legea nr. 213/1998, introdusa după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001,nu a putut fi primită, persoanele vătămate prin preluarea abuziva fiind obligate sa recurgă la procedura administrativa prealabila prevăzuta de noua lege.
În intervalul de timp scurs de la data - pronunțării in recurs a Deciziei Civile nr. 2287/13.03.2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție prin care in temeiul art.315 /pr.civ..instanța de rejudecare era îndrumată sa soluționeze in fond întreaga acțiune a reclamantului, aceeași curte s-a pronunțat pe calea recursului in interesul legii, consacrând aplicabilitatea, principiului potrivit căruia "concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale", iar dezlegările date problemei de drept pe calea recursului in interesul legii au caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești.
Împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr- în termen legal au declarat apel atât reclamantul A cât și pârâtul Municipiul T prin primar criticând hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului reclamantul a arătat că prin acțiunea introductivă a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor vândute în baza Legii 112/1995 din imobilul situat în T,- și a revendicat acest imobil însă instanța de fond a apreciat în mod eronat că înstrăinarea apartamentelor s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale la momentul înstrăinării lor prin aplicarea art.1 și 9 din Legea 112/1995, ignorând faptul că s-a fraudat legea la momentul încheierii contractelor, ceea ce face aplicabil principiul "fraus omnia corumpit".
A susținut că vânzătorul, Primăria Tav ândut un bun pentru care nu avea un titlu și a încălcat astfel art. 1 din Legea 112/1995, că instanța de fond a folosit în argumentare numai probele care au ajutat să susțină hotărârea luată, fără a arăta de ce înscrisurile care dovedesc contrariul nu au fost luate în considerare.
Astfel, nu se face referire la hotărârea nr.4550 din 09.12.1996, în care Comisia Județeană recunoaște implicit că imobilul a fost preluat fără titlu.
În același context, hotărârea nr. 65 din 05.11.1996, la art.2 prevedea
interdicție a vânzărilor până la clarificarea situației juridice a imobilelor naționalizate.
S-a mai susținut că instanța de fond a ignorat normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 date prin HG 20/1995 și HG 11/1997 care arată ce imobile intră sub incidența legii și care nu, prin interpretarea noțiunii de "fără titlu".
HG 20/1996 art.2 alin.2 prin formularea "cu respectarea legilor și decretelor în vigoare." și ulterior, în mod mai clar HG 11/1997, genera obligația instituțiilor abilitate să verifice dacă, la momentul preluării, au fost respectate normele juridice ce au stat la baza preluării.
In consecință, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare imobilul nu se mai încadra în prevederile art.1 al Legii 112/1995", fapt ce echivalează cu o recunoaștere a faptului că imobilul nu făcea obiectul legii 112/1995, și nu putea fi vândut în baza acestei legi.
Consideră că, ne aflăm în situația unui abuz de drept prin fraudarea legii, atât din partea autorităților abilitate ale statului cât și din partea cumpărătorilor prin complicitatea la fraudarea legii.
Toate aceste probe au fost eludate de instanța de fond fără a se arăta de ce nu au fost luate în considerare.
Apoi deși instanța de fond face o trimitere corectă la textul art.1 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, omite faptul că textul legii trimitea la o analiză a corectei aplicări a legii sau decretului de naționalizare și că, contractele au fost încheiate în 1997 și 1998.
Articolul 1 aliniatul (2) din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995, prevedea că "(2) Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe si care au fost preluate in proprietatea statului cu respectarea legilor si decretelor in vigoare la data respectiva, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 11/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 5.973 si Decretul nr. 223/1974".
Articolul 1 alineatul (3) prevedea că "(3) Prin imobil trecut in proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1- 5 si ale art. II din decret, precum si cu respectarea identității intre persoana menționata ca proprietar in listele-anexa la decret si adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării".
Instanța de fond, nu a observat că în ambele cazuri, în normele metodologice, se făcea trimitere la o analiză a corectei aplicări a legilor sau decretelor de naționalizare, că la o simplă verificare, Primăria T și mandatara sa URBIS SA ar fi putut observa că imobilul a fost naționalizat greșit, pe numele unei persoane decedate în 1937, (născută ), că adevărații proprietari erau bunica mea și fratele ei, astfel imobilul nu ar mai fi putut fi inclus pe lista acelora ce puteau fi vândute în baza Legii 112/1995.
Întrucât imobilul a fost preluat cu nerespectarea prevederilor art.1 pct.14 și al art. II din Decretul 92/1950, apartamentele din imobilul revendicat au fost înstrăinate prin fraudarea art.1 din Legea 112/1995, imobilul fiind preluat fără titlu și neputând face obiectul legii ce a stat la baza înstrăinării.
Consecința lipsei titlului statului a fost aceea că dreptul de proprietate al reclamantului nu a încetat niciodată să existe, nefiind niciodată "desființat legal", în acest sens fiind și decizia Curții Constituționale nr.73 publicată în MO nr.177 din 8 aug. 1995, art.2 alin.2 din Legea 10/2001 cu modificările ulterioare, și jurisprudența CEDO, cauza Străin vs. România care la pct.47 lit.b "cazul în care Statul nu poseda titlul de proprietate legat de bun (fără titlu), înaintea intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, acest tip de situații era administrat de dreptul comun, adică prin prevederile Codului civil în materie de proprietate, inclusiv prin jurisprudența privind acțiunea în revendicare imobiliară.
Cu minime diligente, cumpărătorii ar fi putut afla de situația juridică a imobilului, cum că a fost preluat fără titlu și că nu putea fi vândut în baza Legii 112/1995, astfel că nu se poate vorbi de buna credință în cazul contractelor a căror cauză este ilicită și care fraudează legea.
Cu privire la revendicarea imobilului de la Primăria, reclamantul a susținut că acest capăt de cerere este perfect admisibil în condițiile admiterii constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor din imobilul notificat, că nu s-au respectat dispozițiile hotărârii de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în judecarea recursului.
A susținut că și Comisia Centrală din cadrul așteaptă soluția din dosarul de față pentru a vedea dacă este cazul să emită o dispoziție de restituire în natură, în situația în care contractele de vânzare cumpărare vor fi constatate nule absolut, dând curs astfel principiului restituirii în natură consacrat prin Legea 247/2005.
Consideră că acest capăt de cerere în mod eronat a fost considerat ca fiind inadmisibil de către prima instanță, că trebuiau aplicate dispozițiile art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pe care instanța de fond le-a ignorat.
Deși face trimitere la o cazuistică CEDO, instanța de fond uită că România a fost condamnată pentru nerestituirea proprietăților preluate abuziv, pentru vinderea acestora către alte persoane cât și pentru faptul că legile speciale de despăgubire nu aduc o despăgubire reală valorică a imobilului pierdut de două ori: prin naționalizare și prin vindere de către un neproprietar.
Este și speța noastră, ce cadrează mai ales pe ultima cazuistică în fața CEDO - împotriva României sau împotriva României și altele.
în cauza Faimblat împotriva României, la punctele 28, 29 și 30 ale hotărârii se face referire la principiile avute de CEDO la luarea hotărârii, argumentându-se în mod clar ideea de admisibilitatea a acțiunilor și a liberului acces al justițiabililor la un tribunal.
Declararea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare limitează liberul acces la justiție fapt ce instituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Textul convenției primează și este, ca putere juridică, peste textele de lege invocate de instanța de fond în susținerea excepției. în situații similare, când acțiunea a fost declarată inadmisibilă, Statul Român a fost condamnat în cauza Caracas împotriva României, escu împotriva României și altele.
Pentru considerentele arătate s-a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, dat fiind faptul că acțiunea în revendicare s-a respins prin soluționarea unei excepții, aceea a inadmisibilității și nu s-a analizat fondul cauzei.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și pârâtul municipiul T prin Primar, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Astfel, s-a susținut că reclamantul nu are calitate procesuală activă, că nu a depus la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte faptul că nu a încasat despăgubiri de la Statul pentru imobilul naționalizat, și că acțiunea reclamantului nu se circumscrie prevederilor cuprinse în art. 109 Cod procedură civilă.
În drept, apelul a fost motivat cu dispozițiile cuprinse în art. 282 și urm. Cod procedură civilă.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de motivele de apel invocate și dispozițiile cuprinse în art. 304 și urm. Cod procedură civilă, Curtea stabilește că apelul reclamantului este întemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, prin decizia civilă nr. 2287 din 13.03.2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia civilă pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, a admis apelul aceluiași reclamant, a desființat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță Tribunalului Timiș.
Instanța supremă a avut în vedere faptul că soluționarea de către primar a cererii petentului adresată în baza Legii nr.10/2001, nu împieteazăsoluționarea pe fonda acțiunii în revendicare formulată de către reclamant, acțiune prin care acesta înțelege să-și opună titlul său de proprietate, titlurilor deținute de către cumpărătorii apartamentelor imobilului în litigiu și prin care solicită constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Ca urmare, dosarul a fost trimis spre rejudecare la prima instanță în vederea soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant.
Prin sentința civilă nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr-, prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare deși, potrivit art. 315 Cod procedură civilă, "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
În sensul acestei dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a normelor juridice, instanța de trimitere trebuie să se conformeze în soluționare a litigiului îndrumărilor date de instanța de recurs deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, iar neconformarea atrage casarea hotărârii pronunțate pentru încălcarea prevederilor cuprinse în art. 315 Cod procedură civilă.
Cum în speță prima instanță nu a analizat pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamant și cum dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă au caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului, Curtea pentru cele ce preced, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă, urmează să admită apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr-.
Să desființeze sentința civilă apelată și să trimită cauza spre rejudecare la primă instanță, Tribunalul Timiș.
Referitor la apelul declarat de către pârâtul Municipiul T prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri Curtea stabilește că problema calități procesuale active a reclamantului a fost corect soluționată de către instanță în sensul că reclamantul dovedit, prin Certificatul de moștenitor nr.55.001, eliberat de Biroul Notarului Public - că este moștenitor legal in linie directa, in calitate de strănepot al defunctei, iar acest act notarial, nu a fost contestat și stabilește identitatea dintre străbunica reclamantului si fosta proprietara tabulara a imobilului litigios.
De altfel, nici Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin decizia nr. 2287 din 13 martie 2007 nu a pus în discuție calitatea procesuală activă a reclamantului ci, a trimis cauza la primă instanță pentru rejudecare pe fond context în care, se confirmă calitatea procesuală activă a reclamantului.
Față de cele arătate Curtea stabilește că apelul declarat de către pârâtul Municipiul T prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri este nefondat astfel că, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 2683 din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr-.
Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la primă instanță.
Respinge apelul pârâtului Municipiul T prin Primar, împotriva aceleiași hotărâri.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 7 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamantul apelant
A - B,-, - 1,. 2,. 35, sector 3
Pârâtul apelant
MUNICIPIUL T PRIN PRIMAR - T, B-dul -, nr. 1
Pârâții intimați
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T- T, B-dul -, nr. 1
G - T,-,. 1, jud.
G - T,-,. 1, jud.
- T,-,. 6, jud.
- idem -
- T,-,. 3
- T,-,. B,. 4,. 18 și T,-,. 5. jud.
- T,-,. 5
- T,-,. 6
- idem -
- T,-,. 7
G - T,-,. 8
- T,-,. 8
- T,-,. B,. 4,. 18 și T,-,. 5. jud.
- T,-,. 5.
- T,-,. 5.
- - T,-,. b,. 11, jud. T
- T, str. -, nr. 3,. B,. 7, jud.
S - T, str. -, nr. 3,. B,. 7, jud.
Red. /05.06.2009
Tehnored /05.06.2009
Ex.23
Primă instanță:
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Erica Nistor
