Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 115/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
- Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie -
DOSAR NR-
DECIZIA Nr. 115
Ședința publică din data 11 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Gherghina Niculae
JUDECĂTORI: Gherghina Niculae, Constanța Ștefan Ana Roxana C -
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,-, sector 3, SC SRL - prin reprezentant legal, domiciliat în comuna, - Dealu, nr.193, jud.D și Insolvency Specialists - lichidator al - prin reprezentant legal G, domiciliat în Târgoviște, str.- de la,.17,.F,.3, jud.D, împotriva sentinței civile nr. 964 pronunțată la data de 18 octombrie 2007 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -, toți cu domiciliul ales în B,-, parter,.1, sector 2 și intimata-pârâtă SC SA - prin lichidator judiciar și cu sediul în P,-,.34.2,.A,.2, jud.
Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 4 aprilie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la data de 11 aprilie 2008 când, în urma deliberării, a pronunțat următoarea decizie:
Curtea:
Deliberând asupra cauzei de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Dâmbovița sub nr.8142/29.11.2001, reclamanții, -, - și -,au chemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria - nr.0692 eliberat de Ministerul Agriculturii, anularea deciziei nr.752/25.10.2001 emisă de pârâtă, prin c are a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului compus din clădiri ( și clădiri anexe) și teren în suprafață de 6,63 ha. situat în com., sat, jud.D și obligarea pârâtei să restituie în natură bunurile imobile menționate, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001.
- / / -
- 2 -
În motivarea contestației, reclamanții au arătat că imobilele anterior menționate, au aparținut autoarei lor, fiind preluate de stat în baza Decretului nr.83/1949, aflându-se în prezent în stăpânirea pârâtei, că decizia eliberată de societatea pârâtă este lovită de nulitate întrucât nu respectă prevederile art.25 din legea 10/2001 în sensul obligativității formulării unei oferte de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului a cărui restituire se solicită, decizia fiind nelegală și pentru motivul că nu respectă dispozițiile aceluiași act normativ, în sensul de a fi avut anexată la comunicare copii de pe actele de care vorbește în comunicarea ei și care atestă situații juridice pe care reclamanții nu le cunosc, fiind vorba de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, de contractul de ipotecă și de actele care au stat la baza încheierii acestuia.
Reclamanții mai susțin că decizia nu precizează suprafața de teren pentru care s-a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate, din totalul suprafeței de teren ce face obiectul notificării lor și nici partea de imobil ipotecată în favoarea Băncii Internaționale a Religiilor, că în același sens la pct.4 din decizie se arată că "nu poate fi restituită întreaga suprafață", lăsând să se înțeleagă că poate fi restituită o parte din imobil, fără a preciza care, că pârâta nu s-ar putea apăra invocând buna credință cu ocazia dobândirii unei părți din curtea conacului, deoarece este îndatorată să cunoască situația juridică a imobilului pe care 1-a preluat în proprietate, reclamanților nefiindu-le opozabil nici faptul ipotecării imobilului în situația în care debitoarea a garantat cu un obiect ce nu-i aparținea, nimic neîmpiedicând-o pe pârâtă să achite datoria către bancă și să le restituie imobilul liber de sarcini, așa cum prevede art.9 alin.l din Legea 10/2001 și HG 614/2001.
Cu privire la primul capăt de cerere, reclamanții au arătat că eliberarea certificatului de atestare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale și în frauda intereselor lor.
S-au atașat la cererea de chemare în judecată: decizia nr.752/25.10.2001, eliberată de pârâtă, dovada comunicării acesteia către reclamanți, adresa nr.-/13.04.1998 eliberată de Ministerul d e Interne, procesele verbale încheiate pe data de 8.03.1949 și inventarul imobiliar, certificatele de calitate succesorală nr. 101/24.03.1998, nr. 100/24.03.1998, nr. 18/23.01.1998, certificatul de moștenitor nr.937/1977.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat că în legătură cu suprafața de teren de 6,63 ha, curtea care se solicită de către reclamanți a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria - nr.0692/29.03.1994 eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, certificat obținut în urma promovării de către societate a unei acțiuni în constatare conform art.111 pr.civilă în contradictoriu cu Primăria comunei în dosarul nr. 1056/1994 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.1613, eliberarea certificatului facîndu-se conform procedurii prevăzute de HG nr.834/1991, care nu este abrogată, societatea exercitând o posesie neîntreruptă asupra terenurilor din incintă din anul 1949, ferma edificând către societate o serie de construcții, cum sunt locuințe de serviciu pentru personalul care a deservit ferma, locuințe în care și în prezent locuiesc foștii salariați din cadrul fermei, mulți dintre ei pensionari, edificându-se și
- 3 -
anexe gospodărești necesare desfășurării activității fermei, zootehnice.
Pârâta a mai susținut că certificatul de atestare este eliberat pentru toate suprafețele de incintă ( curțile fermelor societății), suprafața totală fiind de -,04 mp. aferentă fermelor, pentru comuna; fermele S și Centru pentru comuna și ferma pentru comuna, ca din această suprafață -,3 mp. reprezintă suprafața aferentă fermei, că imobilul nu poate fi restituit în conformitate cu dispozițiile art.9 alin.l din Legea 10/2001 și HG 614/2001, întrucât atât terenul cât și conacul ( clădirea administrativă) au fost ipotecate la Banca Internațională a Religiilor - Sucursala D prin contractele de garanție imobiliară nr.241/1997 și nr.242/1997, ipotecă rangul II, înscrisă în registrul de inscripțiuni imobiliare al Judecătoriei Răcari, contractul de ipotecă fiind perfect valabil, prin efectul lui creditorul ipotecar care și-a conservat dreptul prin inscripție ipotecară, putând să urmărească bunul în mâna oricărui s-ar găsi, având drept de urmărire și de preferință față de ceilalți creditori, luându-se în considerare rangul ipotecii pentru satisfacerea creanțelor lor.
Pârâta a mai arătat că, întrucât a fost în imposibilitate să-și achite debitul către -Sucursala D, bancă în faliment, s-a procedat de către Corpul executorilor bancari, prin SC Valorificare Active SA, la executarea silită, sens în care s-a procedat la identificarea bunurilor, că lichidatorul a scos la vânzare prin licitație publică imobilele ipotecate, întocmind publicațiile de vânzare nr.134 și 135 din 14.11.2001 atât pentru teren cât și pentru construcții, că nu se poate ști cu exactitate care este suprafața, cum au fost amplasamentele imobilelor, întrucât în curtea respectivă au fost doi proprietari - și, a căror moștenitoare revendică curtea de 6 ha -dosar nr.443 8/2001 aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița.
S-au atașat la întâmpinare următoarele înscrisuri: certificatul de atestare, contractele de garanție imobiliară nr.241/1997 și 242/1997, certificatul de sarcini nr. 145/1998 eliberat de Judecătoria Răcari cu anexe, procesele-verbale de identificare a imobilului din 22.03.2001-dosar executor bancar 11/5.02.2001 și nr. 12/5.02.2001, sentința civilă nr. 1613/11.02.1994, publicațiile de vânzare nr.134 și 135/14.11.2001, adresa nr.859/13.12.2001 către Prefectura D și Agenția Domeniilor Statului B, nota eliberată de Ministerul Agriculturii și Alimentației în conformitate cu HG nr.834/1991.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a Băncii Internaționale a Religiilor-Sucursala D, bancă în faliment, prin SC și Valorificare Active SA și a Agenției Domeniilor Statului
In motivarea cererii, pârâta a arătat că se impune introducerea în cauză a Băncii Internaționale a Religiilor-Sucursala D, bancă în faliment, prin SC Valorificare Active SA, întrucât imobilul a fost ipotecat la Banca Internațională a Religiilor prin contractele de garanție imobiliară nr.241/1997 și nr. 242/1997 pentru garantarea unui împrumut pe care societatea l-a obținut de la respectiva bancă, că potrivit art.9 alin.l din Legea 10/2001 și art.8 din HG 614/2001 "imobilele se restituie în starea în care se află și libere de orice sarcini".
- 4 -
Pârâta apreciază că se impune introducerea în cauză a Agenției Domeniilor Statului B întrucât pentru terenul de 6,63 ha. ce reprezintă curtea, are obținut certificat de atestare eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, statul fiind acționar majoritar în cadrul societății, iar capitalul deținut de stat prin Agenția Domeniilor Statului este de 99,7 %.
La termenul din 4.02.2002 s-a admis cererea pârâtei de introducere în cauză a -Sucursala Târgoviște prin SC și Valorificare Active SA
Pârâta a mai invocat excepția de necompetentă materială a tribunalului cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea certificatului de atestare, motivat de faptul că acesta este un act administrativ, emis de organele Administrațiile Publice Centrale, competența de soluționare a lui căzând în sarcina Curții de Apel conform art.3 pct.l Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.312/3.04.2002 pronunțată în dosarul nr.8842/2001, Tribunalul Dâmbovițaa respins contestația formulată de reclamant cu privire la capetele 2 și 3 de cerere și a admis excepția invocată de intimata SC SA privind competența materială, a disjuns cauza, urmând ca asupra capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a proprietății asupra terenului să se pronunțe Curtea de APEL PLOIEȘTI ca instanță competentă material.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilele ce au făcut obiectul notificării și implicit al acțiunii, au aparținut autorilor reclamanților, aceștia dovedindu-și calitatea de moștenitori ai, că întreaga avere imobiliară a acesteia a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului 83/1949 și ulterior în stăpânirea intimatei pârâte, că imobilele au fost ipotecate, astfel că s-a dispus chemarea în judecată și a -Sucursala D, a beneficiarii ipotecii, iar decizia emisă de pârâtă ca urmare a notificării făcută de contestatori este legală, situația juridică actuală a imobilelor făcând imposibilă restituirea lor în natură, cu atât mai mult cu cât pe terenul solicitat a fi restituit intimata a construit o serie de clădiri, concluzionându-se că în raport de această situație contestația este neîntemeiată.
Cu privire la capetele de cerere referitoare la anularea deciziei emise de pârâtă și restituirea în natură a imobilelor, contestatorii având încă dreptul de a solicita despăgubiri bănești, ei aflându-se în situația reglementată de art. 1 teza II și art.36 pct.3 din Legea nr. 10/2001.
In legătură cu capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a proprietății emis în baza OG 834/1991, tribunalul a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea este Curtea de APEL PLOIEȘTI potrivit art.3 pct.l Cod procedură civilă, dispunându-se disjungerea acestui capăt de cerere.
Împotriva sentinței civile menționate au declarat apel contestatorii.
Prin decizia civilă nr.68/11.07.2002, pronunțată de Curtea de APEL PLOIEȘTI în dosarul nr.3970/2002, s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatori împotriva sentinței civile nr.312/13.04.2002 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sesizându-se Secția de contencios administrativ a Curții de APEL PLOIEȘTI
- 5 -
pentru soluționarea cererii de anulare a certificatului de moștenitor.
Pentru a decide astfel Curtea de APEL PLOIEȘTIa motivat că certificatul de atestare a fost eliberat de un organ al Administrației Centrale, competența de soluționare a cererii de anulare a acestui act aparținând Curții de apel, fiind înlăturată apărarea reclamanților potrivit căreia cererea de anulare a certificatului revine spre competență instanței de drept comun, întrucât ea vizează acte juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, în speță nefiind vorba de un act juridic de înstrăinare, ci de un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în cadrul unei proceduri speciale și care atrage competența Curții de Apel.
Curtea de APEL PLOIEȘTIa mai reținut că Tribunalul Dâmbovițaa constatat corect că imobilele revendicate de apelanți au aparținut, fiind trecute în proprietatea statului conform procesului-verbal de inventariere din 08.03.1949, ulterior trecând în stăpânirea intimatei SC SA, că aceste imobile au fost ipotecate, beneficiarul ipotecii fiind Banca Internațională a Religiilor-Sucursala D, astfel că situația juridică actuală a imobilelor face imposibilă restituirea lor în natură, tribunalul apreciind corect că cererea reclamanților nu poate fi rezolvată prin restituirea în natură a imobilelor, ei având dreptul de a solicita despăgubiri.
Împotriva deciziei civile menționate, contestatorii au declarat recurs, iar înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.4090/18.05.2005, pronunțată în dosarul nr.4078/2002 a admis recursul, a casat decizia atacată și sentința nr.312/2002 a Tribunalului Dâmbovița și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Pentru a hotărî astfel, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanții au investit instanța de fond cu soluționarea unei acțiuni având un obiect complex, respectiv constatarea nulității unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, anularea deciziei de refuz a restituirii în natură a imobilului și predarea bunului către reclamanți, cel puțin pentru ultimele capete de cerere competența materială aparținea tribunalului ca instanță de fond, că reclamanții au formulat acțiune în cadrul procesual prevăzut de Legea 10/2001, urmărind în principal restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține pe cale de judecată desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de la stat către societatea pârâtă, că deși certificatul de atestare este un act emis de un organ central al administrației de stat pentru considerentele arătate și pentru argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, ca și pentru faptul că, în speță, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competență materială prin care se realizează o delimitare de atribuții pe linie verticală, între instanțele judecătorești, s-a apreciat că intervenind o prorogare de competență, potrivit art.17 Cod procedură civilă, aceeași instanță este competentă să soluționeze toate capetele de cerere.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză, cu consecința reluării judecății de la prima zi de înfățișare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr.514/2006.
- 6 -
Prin sentința civilă nr. 964 din 18.10.2007, Tribunalul Dâmbovițaa respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului privind soluționarea capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria -, a admis cererea reclamanților în acest sens și a constatat nulitatea absolută parțială a acestui act, a anulat decizia nr.752/25.10.2001 emisă de pârâta SC, SA și a dispus obligarea acesteia la restituirea în natură a bunurilor în litigiu, teren și construcții și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcțiilor, în prezent demolate și identificate de expertul constructor.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că din probele administrate rezultă că autoarei reclamanților, respectiv numitei i-au fost preluate fără nici un titlu imobilele în litigiu, astfel că devin incidente disp. art. 2 alin. 1 lit. H din Legea 10/2001, preluarea făcându-se fără un titlu valabil și fără plata vreunei despăgubiri, iar conform art. 24 din același act normativ, în absența unei probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură.
In ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a titlului de proprietate asupra terenului, s-a reținut că eliberarea acestui act administrativ s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de HG834/1991, în sensul că documentația ce a stat la baza emiterii lui a fost incompletă, lipsind actele primare de proprietate, Statul Român nedobândind niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor în discuție și pe cale de consecință, nu le putea înstrăina.
Impotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta, în motivarea acestuia susținând faptul că în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a suprafețelor sus menționate, întrucât aceste terenuri sunt ipotecate în favoarea Târgoviște, bancă al cărei lichidator este, iar până la această dată ipotecile constituite asupra acestor imobile nu au fost desființate; Un alt motiv de apel, este acela că în mod greșit s-a dispus constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare4 a dreptului de proprietate, câtă vreme acesta a fost emis în mod legal iar legalitatea unui act administrativ se analizează în raport cu dispozițiile legale în materie la data emiterii acestuia, astfel că prima condiție prevăzută în art. 1 din HG834/1991, ca bunul să se afle în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora era îndeplinită.
Impotriva aceleași sentințe a formulat apel și apelanta SC SRL, susținând netemeinicia și nelegalitatea hotărârii prin aceea că sunt dobânditorii de bună credință, prin vânzare cumpărare a două din construcțiile edificate de SC SA pe terenurile restituite, împrejurarea nefiind luată în considerare de către instanța de fond în pronunțarea sentinței apelate.Acest apel se întemeiază pe susținerea acelorași motive ca și cele invocate de către apelanta, în cererea analizată în alineatul anterior.
Tot împotriva sentinței civile nr.964/2007 a Tribunalului Dâmbovița
- 7 -
a formulat apel, apelanta Ministerul Agriculturii și dezvoltării Rurale, cerere în susținerea cărora s-a invocat faptul că instanța de fond nu a arătat în dispozitivul hotărârii care este pârâta obligată la restituire.
Un alt motiv al acestui apel, este acela că această apelantă nu avea calitatea procesuală pasivă față de capetele 2 și 3 din cerere nefiind unitate deținătoare a imobilelor revendicate și nici instituție implicată în privatizarea societății deținătoare.Ca atare, ca urmare a Legii 268/2001 a operat subrogația legală de la data intrării în vigoare a legii, astfel că această apelantă a fost înlocuită ope legis cu Agenția Domeniilor Statului, faptul schimbării identității fiind acceptată expres de păți, prin încheierea unui protocol.
O altă critică a aceluiași apel vizează greșita constatare a nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate întrucât instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală ignorând regula de drept ce reglementează nulitatea actelor juridice civile.Argumentația ce susține această afirmație este aceeași cu cea invocată în celelalte două apeluri.
Cererile au fost înregistrate pe rolul Curții de APEL PLOIEȘTI sub nr-, iar la data de 5 martie 2008, SC SA, prin lichidator și a solicitat comunicarea hotărârii întrucât deși este parte în dosar, ca unitate deținătoare obligată la restituire, nui-a fost comunicată respectiva hotărâre și ca atare nu a putut formula apel.După ce sentința i-a fost comunicată, această pârâtă prin lichidator a formulat apel în susținerea căruia a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de fond întrucât la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate a fost constatată, art. 14 din HG834/1991 aplicabil în cauză indica în mod imperativ documentele necesare emiterii unui astfel de act, printre care nu erau enumerate și actele de proprietate ale statului Român, astfel că nu avea cum să existe obligația depunerii ca document justificativ a actului normativ în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat.In consecință, motivarea instanței cu privire la constatarea nulității a certificatului de atestare a dreptului de proprietate este total nefondată întrucât, la data emiterii certificatului statul era proprietar al imobilului în baza legii.
Un al doilea motiv de apel, este acela că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, apreciind în mod nejustificat că sunt aplicabile în speță prevederile Legii 10/2001, în realitate fiind vorba de o excepție prevăzută în mod expres de acet act normativ întrucât imobilul în cauză nu poate face obiectul acestei legi de retrocedare câtă vreme regimul său juridic este reglementat prin legea fondului funciar.
In termen legal reclamanții-intimați au formulat întâmpinare față de primele 3
apeluri, solicitând respingerea acestora ca nefondate, în principal pentru motivul că Statul Român nu a dobândit niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate și nici nu putea să le înstrăineze, orice act de transfer al dreptului de proprietate fiind lovit de nulitate absolută.
La data de 4 aprilie 2008, sus-numiții au formulat întâmpinare și față de apelul declarat de pârâta SC SA, prin lichidator solicitând respingerea acestuia în principal pentru motivele arătate în prima întâmpinare mai-sus expusă, iar cu privire la cel de-al doilea motiv de apel s u s-numiții au arătat că imobilele revendicate intră sub incidența Legii 10/2001 atâta vreme cât
- 8 -
așa cum rezultă din înscrisurile administrate la dosar este vorba despre terenuri situate în intravilanul localității,preluate abuziv.
Examinând apelurile de față, prin prisma motivelor invocate, raportat la actele și lucrările dosarului dar și la textele de lege incidente, Curtea reține următoarele:
Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții intimați, și au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M 07 nr.0692 eliberat de Ministerul Agriculturii asupra terenului în litigiu, anularea deciziei nr.750 /25.10.2001 emisă de pârâtă prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului compus din clădiri și teren în suprafață de 6,63 ha situat în comuna fești, sat,județul și obligarea pârâtei unitate deținătoare la restituirea în natură a acestor imobile.
Așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, contestatorii și-au întemeiat cererea pe împrejurarea că imobilele a căror retrocedare se solicită au aparținut autoarei lor, fiind preluate de stat în baza Decretului nr.83/1949, titularii cererii făcând pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei defuncte asupra imobilelor, a faptului exproprierii precum și a calității de persoane îndreptățite ca succesori ai fostei proprietare, aspecte necontestate de niciuna din apelante.
O critică comună tuturor apelurilor formulate în cauză și ce urmează a fi analizată o singură dată și cu aceeași argumentație de către instanța de apel este aceea privitoare la greșita constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 07 nr.0692 prin care terenul a cărei retrocedare se solicită a fost înstrăinat către pârâta SC SA.In principal, în cadrul tuturor celor 4 apeluri această critică se fundamentează pe ideea că acest act administrativ de înstrăinare a fost emis la momentul înstrăinării cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește documentația aferentă și modalitatea de înstrăinare, aplicabile la momentul respectiv; în plus, apelanta SC a susținut și faptul că din economia textelor de lege incidente în materie la momentul respectiv nu rezulta obligația de a se condiționa înstrăinarea de atașarea actului de proprietate al statului asupra terenului.
Cu privire la această critică, Curtea constată caracterul total nefundat al susținerilor tuturor apelantelor pentru următoarele considerente: este consacrat în practica instanței supreme opinia potrivit căreia, având în vedere contextul social și adoptării legii de reparație 10/2001, că un asemenea act administrativ nu poate în nici un caz să facă dovada absolută proprietății asupra terenurilor în contra drepturilor beneficiarilor acestui din urmă act normativ și nici nu poate impieta asupra realizării efective a legii de reparație, acest lucru neputând fi interpretat decât ca o încălcare efectivă a art.1 din Protocolul I al Convenției Europene al Drepturilor Omului care protejează dreptul de proprietate al persoanei, în toată plenitudinea sa. Așa cum a aplicat în mod corect prima instanță, din probele administrate în prezenta cauză rezultă indubitabil faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de către stat fără nici un titlu, ceea ce atrage incidența incontestabilă a disp. art. 2 alin. 1 lit. H din legea 10/2001, iar modul în care la nivelul anului 1949 prin decretul nr.83, aceste bunuri au trecut în
- 9 -
proprietatea statului contravenea flagrant inclusiv dispozițiilor instituționale aplicabile la acel moment, care, chiar dacă nu protejau în mod efectiv dreptul de proprietate prevedeau faptul că exproprierile se pot face numai cu plata unui drept de despăgubiri. Cum nici un moment în cauză nu s-a făcut nici dovada deținerii de către stat a unui titlu valabil care să justifice preluarea și nici a plății a unui drept de despăgubiri către persoana al cărei patrimoniu a fost afectat de expropriere, o astfel de deținere de către stat a bunurilor nu poate avea caracter legal.In contextul expus, nu are nici o semnificație juridică faptul că la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, documentația trebuia sau nu să conțină titlu de proprietate al statului asupra bunului pentru care s-a emis certificatul.
Ceea ce este cu adevărat important este faptul că, datorită argumentelor expuse mai sus statul nu a dobândit niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate, astfel că nu le putea înstrăina, orice înstrăinare ulterioară, chiar în cadrul unei licitații fiind lovită de nulitate absolută.
Curtea, reține ca neîntemeiată și susținerea apelantei în sensul că terenurile nu ar fi trebuit retrocedate în natură întrucât sunt instituite ipoteci asupra lor, această împrejurare neputând fi calificată ca fiind construcție sau utilitate ce afectează terenul în cauză în sensul legii 10/2001.
Apelanta Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în susținerea cererii sale a invocat în motivele de apel și critica referitoare la pretinsa greșită respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la capetele 2 și 3 de cerere, susținere de asemenea nefondată. Aceasta întrucât, atâta vreme cât această instituție este emitentă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a cărei constatare a nulității absolute se cere, legitimarea sa procesuală pasivă în prezenta cauză este pe deplin justificată iar hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.
Aceeași apelantă a invocat și faptul că prin hotărârea apelată nu s-ar preciza care este pârâta obligată la retrocedare, susținere a cărui caracter total nefondat o face să nu poată fi calificată ca o reală critică câtă vreme rezultă clar din paragraful 4 al dispozitivului criticat că unitatea deținătoare SC SA și în deținerea căreia se află terenurile este ceea ce în mod firesc este obligată la retrocedare.
In sfârșit un ultim motiv de apel invocat de către apelanta SC SA prin lichidator vizează aplicabilitatea în cauză a disp. art. 8 din
Legea 10/2001 în sensul că terenurile în discuție, fiind situate în extravilanul localității ar fi exceptate de a intra sub incidența acestei legi de reparație.Si această critică este nefondată și nu se întemeiază pe nici un mijloc de probă atâta vreme cât din procesul verbal de identificare a imobilelor din 8.03.1949 (fila 122 dosar fond) ca și din procesul verbal de preluare a imobilelor din 23.05.1949, rezultă indubitabil că suprafețele în cauză sunt situate în intravilanul localității, lucru confirmat și prin adresa nr.13 din 24.01.2005 emisă chiar de către această apelantă.
In considerarea tuturor acestor argumente Curtea, va respinge apelul ca nefondat în baza disp. art. 296 Cod pr.civilă și va menține hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Pe de altă parte în baza art. 274 Cod pr.civilă, apelanții în solidar vor fi obligați la plata către intimați a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu apărător.
- 10 -
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale,-, sector 3, SC SRL - prin reprezentant legal, domiciliat în comuna, - Dealu, nr.193, jud.D și Insolvency Specialists - lichidator al - prin reprezentant legal G, domiciliat în Târgoviște, str.- de la,.17,.F,.3, jud.D, împotriva sentinței civile nr. 964 pronunțată la data de 18 octombrie 2007 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -, toți cu domiciliul ales în B,-, parter,.1, sector 2 și intimata-pârâtă SC SA - prin lichidator judiciar și cu sediul în P,-,.34.2,.A,.2, jud.
Obligă apelanții în solidar la plata către intimați a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, ce reprezintă onorariu de apărător.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 11 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 2: Constanța Ștefan Ana Roxana
C - - -
Grefier,
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
Tehnored.ART/CO
10 ex./22.04.2008
514/2006 Trib.
-
Președinte:Gherghina NiculaeJudecători:Gherghina Niculae, Constanța Ștefan Ana Roxana
