Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 1615/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1525/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1615
Ședința publică de la 24.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.663 din 29.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant, personal, lipsind intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentul-reclamant se legitimează cu CI seria - nr.-, eliberată de SPCEP S6 Br.3, la data de 15.07.2005.
Recurentul-reclamant complinește lipsa semnăturii de pe motivele de recurs și arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București - Secția Civilă. Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la 02.04.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că este titularul dreptului de creanță cu privire la cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2.134,33 mp, intravilan, situat în Municipiul P,-, jud. P, conform Dispoziției nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P și să fie obligat pârâtul la plata valorii ce urmează a fi stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate, cu cheltuieli de Judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moștenitor testamentar după defuncta și titular al dreptului de creanță ce rezultă din Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P, așa cum reiese din certificatul de legatar nr.99/08.08.2007, întocmit în dosarul succesoral nr.110/2007, instrumentat la Biroul Notarial.
A mai arătat că, în temeiul dreptului comun, anterior apariției Legii nr.112/l995, autoarea sa a promovat o primă acțiune în revendicare, care a fost admisă și a rămas irevocabilă prin respingerea căilor ordinare de atac; în urma unui recurs în anulare promovat de fostul procuror general, titlul executoriu de restituire a fost desființat.
În baza Legii nr.10/2001, autoarea sa a formulat notificare, iar aceasta a fost soluționată prin emiterea, după 3 ani, a Dispoziției nr.2885/15.03.2004 a Primăriei Municipiului P, în condițiile în care imobilul nu fusese cumpărat de către chiriași și dosarul de restituire nu a pus nici un fel de probleme de drept deosebite.
Prin această dispoziție, autoarei sale i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, cu consecința restituirii în natura a suprafeței de 2.995 mp, iar prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P s-a dispus reconstituirea dreptului prin echivalent bănesc pentru diferența de 2.134,33 mp, față de faptul că pe aceasta parte sunt edificate blocuri.
Dispoziția nr.6113/2006 a Primăriei Municipiului Par ămas definitivă, nefiind atacată, iar dosarul a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, înregistrat la această instituție sub nr.31643/CC.
La data de 22.03.2007 autoarea sa, a decedat și, prin legat cu titlu particular, a cules moștenirea privind dreptul de creanță constând în cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate, reclamantul.
În ceea ce privește stadiul soluționării dosarului, reclamantul a arătat că a purtat cu o corespondenta succintă între anii 2007 și 2009, iar răspunsurile primite sunt relativ identice, cuprinzând o înșiruire de texte de lege și referiri la acte normative de accelerare a procedurii de restituire a proprietăților abuziv confiscate de regimul comunist.
Reclamantul a mai învederat că Legea nr.247/2005, care, prin Titlul VII, reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din punctul de vedere al dreptului intern special este aplicabilă din momentul în care dreptul la reparația prin echivalent a fost recunoscut prin emiterea Dispoziției nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului
A precizat, totodată, că tergiversarea plății efective a despăgubirilor a condus în ultimii aproximativ 4 ani la cele mai numeroase și drastice condamnări la Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin instituirea unor proceduri speciale care tergiversează la infinit plata efectivă a despăgubirilor, prin "inventarea" a noi condiții și prin încălcarea sistematică a propriilor termene fixate prin propriile norme speciale; astfel, pârâtul realizează o îmbogățire fără just temei, aspecte semnalate în mod repetat de CEDO ( și alții/19.07.2007, / 12.07.2007).
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acesta trebuie stabilit în raport cu valoarea pagubei la data efectuării plății sau, cu aproximație, de la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece numai așa se poate realiza principiul reparării integrale a prejudiciului, asigurând astfel celui păgubit posibilitatea a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi fost păgubit; din momentul pronunțării hotărârii rămase definitive, persoana responsabilă datorează și dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire.
Referitor la procedura specială de plată a despăgubirilor, a subliniat că, după 8 ani de la momentul adoptării Legii nr.10/2001 - același cu momentul notificării, și după 19 ani de la primele demersuri făcute inițial cu succes de către autoarea sa, dosarul de restituire se află într-o fază incipientă de soluționare la, nefiind realizată nici măcar așa-zisa "analiză a legalității Dispoziției" (după propria afirmație a acestei instituții, deși dispoziția a rămas definitivă, nefiind atacată potrivit legii), și nici măcar evaluarea imobilului. La o analiză sumară a actelor dosarului, se poate cu ușurință observa atitudinea pasivă a instituțiilor chemate să pună în aplicare legile de restituire a proprietăților, lipsa de interes și, în final, intenția de a amâna la nesfârșit efectuarea plații despăgubirilor.
În acest context, reclamantul a arătat că acțiunea este perfect admisibilă în temeiul dreptului comun, preferabil și din perspectiva Convenției Europene, convenția devenind drept intern prin ratificare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica sa economică și socială și a declarat în numeroase cauze faptul că respectă modul în care Statul concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă (cauza Păduraru contra României, cauza Aslan contra României ). Cu toate acestea, odată ce statul a adoptat o legislație în domeniul restituirii bunurilor confiscate, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. În sens contrar, lipsa de coerență pe plan legislativ și divergențele de practica din domeniul naționalizării imobilelor și restituirii proprietăților în natura sau prin echivalent sunt susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică ( /26.04.2007, și Lega/08.02.2007, /21.12.2006, /24.05.2007)
La termenul de judecată din data de 29.04.2009, în ședință publică, Tribunalul, din oficiu, a invocat excepția necompetentei materiale în soluționarea cauzei.
Prin sentința civilă nr.663 din 29.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Curții de APEL BUCUREȘTI.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr.2885/15.03.2004 a Primăriei Municipiului P, autoarei reclamantului i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate și s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 2.995 mp; prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P s-a dispus reconstituirea dreptului prin echivalent bănesc pentru diferența de 2.134,33 mp, față de faptul că pe această parte sunt edificate blocuri.
Dispoziția nr. 6113/2006 a Primăriei Municipiului P a nu a fost atacată, iar dosarul a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a fost înregistrat la această instituție sub nr.31643/CC, unde se află și în prezent.
Pe calea prezentei cereri, reclamantul solicită, în esență, obligarea pârâtului la plata valorii terenului care nu a putut fi restituit în natură (ce urmează a fi stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate și cu privire la care, prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P, s-a dispus reconstituirea prin echivalent bănesc).
În acest sens, tribunalul a procedat la calificarea juridică a cererii sub două aspecte: pe de o parte, a calificat capătul unu al cererii ca o apărare de fond, pe cel de-al doilea capăt (acțiunea în constatate care face obiectul capătului de cerere fiind de altfel inadmisibilă, prin prisma art.111 Cod procedură civilă, atât timp cât reclamantul are la îndemână acțiunea în realizare, pe care a și exercitat-o, de altfel, și care face obiectul capătului 2 de cerere), iar, pe de altă parte, a constatat că temeiul juridic aplicabil situației de fapt prezentate în cererea de chemare în judecată este reprezentat de Legea nr.247/2005 (aspect, de altfel, recunoscut și de reclamant).
, tribunalul a avut în vedere faptul că, prin modificările aduse Legii nr.10/2001 de Legea nr.247/2005, legiuitorul a înțeles să stabilească modalitatea de contestare a dispozițiilor/deciziilor emise în baza Legii nr.10/2001 în competența de soluționare a unor organe diferite, în funcție de aspectele contestate.
Astfel, conform art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, contestația referitoare la stabilirea calității de persoană îndreptățită și la restituirea în natură a imobilului cade în competența de soluționare a Tribunalului.
Dimpotrivă, în situația în care contestația vizează valoarea echivalentă în limita căreia urmează a fi acordate măsurile reparatorii, legiuitorul a prevăzut o procedură diferită.
În acest sens, conform art.13, Titlul VII din Legea nr.247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, este competentă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura cuprinsă în art.6 din același act normativ, aceasta verificând în primul rând legalitatea respingerii cererii de restituire în natură; ulterior, dacă constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, va înainta dosarul evaluatorului/societății de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare, care va stabili cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
, conform art.19 din același act normativ, deciziile adoptate de Comisia Centrală pot fi atacate cu contestație în condițiile Legii nr.554/2004, competența de soluționare a acesteia revenind Secției de contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Pe de alta parte, tribunalul a avut în vedere decizia nr.XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
Coroborând considerentele de ordin procedural menționate anterior cu dispozițiile deciziei de recurs în interesul legii rezultă că, în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu soluționează în termen legal notificarea, Tribunalul se va pronunța, în primă instanță și pe fond, asupra acelorași aspecte pe care le putea cenzura și pe calea contestației, respectiv restituirea în natură și calitatea de persoană îndreptățită; dimpotrivă, în cazul în care nu este emisă o decizie referitoare la echivalentul valoric al imobilului de către Comisia Centrala privind acordarea despăgubirilor în mod logic și pentru aceleași considerente care au fost dezvoltate în pronunțarea recursului în interesul legii, competentă să soluționeze această cerere pe fond și în primă instanța este instanța judecătorească căreia legea i-a conferit dreptul de a cenzura pe calea contestației decizia emisă de Comisia Centrală privind acordarea despăgubirilor, respectiv Curtea de Apel - Secția de Contencios Administrativ.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București - Secția Civilă.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că acțiunea sa nu vizează refuzul de a răspunde din partea Autorizației Naționale pentru Restituirea Proprietăților, sens în care ar fi chemat în judecată această instituție, ci lipsa generală de răspuns din partea statului român, respectiv pasivitatea generală a autorităților acestuia, lipsa de eficiență a legislației speciale ori lipsa efectivă a legislației, lipsa de sancțiune pentru tergiversare din partea debitorului, lipsa de speranță și previzibilitate în ceea ce privește despăgubirea efectivă, viitoare.
A mai precizat că tribunalul, considerând că cererea de chemare în judecată se referea strict la refuzul de răspuns din partea, a schimbat natura juridică a pricinii, ceea ce este inadmisibil.
Astfel, recursul în interesul legii invocat în motivare a vizat practica judiciară neunitară, la nivel național, în materia competenței materiale pentru cazurile în care deciziile/dispozițiile date de unitățile deținătoare au fost atacate de către notificatori sau de către chiriași, deci strict modalitatea de aplicare a art.26 din Legea nr.10/2001.
Or, în speță, nu se pune în discuție niciuna dintre cele două situații, întrucât prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului P, i s-a recunoscut autorului reclamantului dreptul la despăgubiri; aceasta este soluția la care se raportează reclamantul atunci când afirmă că are un "bun" în sensul definit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. că are un "bun", recurentul a încercat să probeze încălcarea dreptului său de proprietate de către Statul Român, prin acțiunile concrete efectuate care conduc la lipsirea efectivă de "bun".
Întrucât realizarea efectivă a dreptului reclamantului nu a fost posibilă până la formularea prezentei acțiuni, acesta a înțeles să promoveze cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, ținând cont atât de numeroasele hotărâri prin care se constată că România își încalcă obligațiile ce-i revin în calitate de Înaltă Parte Contractantă la Convenția Europeană (neîndeplinindu-și obligația pozitivă de a-și adopta o legislație astfel încât Curtea să nu mai fie obligată să pronunțe soluții similare), cât și de principiile obligatorii pentru statele membre la Convenția Europeană, fixate de aceasta.
Astfel, acțiunea în revendicare de față, fondată pe dreptul comun în materie, reprezintă posibilitatea oferită Statului Român, în calitatea sa de debitor, de a-și stopa propria nedreptate, de a pune capăt încălcării continue a dreptului de proprietare.
Totodată, prezenta cerere tinde la finalizarea restituirii imobilului prin echivalent, în acord cu Legea nr.10/2001, și, până la urmă, conduce la atingerea scopului precizat, declarat de legiuitorul român însuși, care a fost incapabil să legitimeze coerent și eficient procedura efectivă prin care să se ajungă în posesia despăgubirii.
Deși Legea nr.247/2005 acordă o competență specială curților de apel dea judeca acțiunile împotriva deciziilor, reclamantul a arătat în cuprinsul acțiunii că ar trebuie să beneficieze de prevederile sale doar dacă acestea ar fi reale, efective și eficiente.
Având în vedere situația de fapt contrară, cum normele speciale nu sunt aplicabile efectiv încă, constatare permanentă a instanței europene, cererea de chemare în judecată tinde să dea eficiență normelor de drept comun interne, respectiv dreptului european care este drept intern prin ratificare.
În măsura în care Statul Român va cădea în pretenții, are posibilitatea de a se întoarce cu acțiune în regres în contra, ca instituție, ca prepus al său, care avea atribuții efective în plata despăgubirilor și care nu și le-a îndeplinit într-un termen rezonabil, previzibil.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Astfel cum a procedat și tribunalul, Curtea consideră că o calificare juridică a cererii de chemare în judecată este de natură să determine competența de soluționare a cauzei deduse judecății.
Prin acțiunea de față, reclamantul a solicitat să se constate că este titularul unui drept de creanță împotriva pârâtului, confirmat prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 a Primăriei Municipiului B, a cărui valoare, ce urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, este datorată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Temeiul de drept invocat a fost art.1 alin.1 și 2 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.480 Cod civil, art.44, 11,20 din Constituția României.
Scopul către care s-a îndreptat voința celui ce reclamă, adică reclamantul (cauza acțiunii civile), care exprimă și caracterizează voința juridică a acestuia de a afirma pretenția sa în justiție, este explicat cu împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze.
Astfel, a urmărit ca prin admiterea acțiunii sale să fie obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului teren imposibil de restituit în natură, confirmat anterior, ca "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Dispoziția nr.6113/30.10.2006 emisă de Primăria Municipiului B, datorită imposibilității obținerii sumei datorate, într-un termen previzibil și efectiv, de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituție a pârâtului în cauză.
Așadar, verificând conținutul cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art.129 Cod procedură civilă, rezultă că acțiunea promovată de reclamant, în funcție de scopul urmărit de acesta, este o acțiune în realizare, iar nu o acțiune în constatare ori în constituire de drepturi, instanța competentă să o soluționeze urmând să constate existența sau inexistența dreptului subiectiv invocat.
Pe de altă parte, în raport de natura dreptului ce se tinde a se verifica prin acțiune, rezultă că reclamantul urmărește a valorifica un drept personal de creanță, formulând așadar o acțiune personală, în pretenții, instanța competentă să o soluționeze, conform art.2 lit.b Cod procedură civilă fiind tribunalul, iar nu curtea de apel.
Tribunalul, pentru a califica corect cererea de chemare în judecată, era obligat să se raporteze și la cadrul procesual fixat de reclamant, principiul disponibilității în procesul civil impunând o clarificare sub acest aspect.
Mai mult, chiar dacă s-ar reține că temeiul juridic invocat de parte era Legea nr.247/2005, cum a arătat tribunalul, acesta nu lega instanța de judecată, care era îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv pe reclamant în ocrotirea intereselor lui legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea menționată în cererea de chemare în judecată.
În raport de toate aceste argumente, Curtea constată că în mod greșit cererea de chemare în judecată a fost calificată de tribunal ca o acțiune promovată împotriva refuzului nejustificat de emitere a unei decizii referitoare la echivalentul valoric al imobilului litigios de către Comisia Centrală privind acordarea despăgubirilor prin coroborarea considerentelor de ordin procedural ale Legii nr.247/2005 cu cele expuse în Decizia nr.33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de o parte, Titlul VII din Legea nr.247/2005 face vorbire de instanța competentă să soluționeze o contestație împotriva deciziei emise de Comisia Centrală, iar pe de altă parte, recursul în interesul legii menționat anterior are în vedere strict modalitatea de aplicare a art.26 din Legea nr.10/2001, cereri ce nu au fost supuse cenzurii instanței de judecată de către reclamant.
Având în vedere că tribunalul nu a examinat pe fond pretențiile reclamantului, ci doar a apreciat asupra competenței sale de soluționare, conform art.312 alin.5 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare în fond Tribunalului București - Secția Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant împotriva sentinței civile nr.663 din 29.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința civilă recurată și trimite spre rejudecare, în fond, Tribunalului București - Secția Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/04.02.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
