Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 212/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 212/
Ședința publică din data de 18 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Irina Alexandra Boldea vicepreședintele Curții de Apel
JUDECĂTOR 2: Viorica Mihai Secuianu
Grefier - - -
-.-.-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului civil declarat de către reclamanta, împotriva deciziei civile nr. 73 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâțiiPRIMARUL MUNICIPIULUI F, "", "" SRL, AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI,în acțiunea civilă având ca obiect Legea 10/2001.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 iunie 2009, consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei la data de 15 iunie 2009, apoi la 18 iunie 2009.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr- cu precizările ulterioare, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Focșani prin Primar, Focșani și pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că imobilul situat în municipiul Focșani, str. - nr. 3-5 teren și construcții a fost preluat de stat în parte fără titlu și în parte fără titlu valabil, că acest imobil face parte din masa succesorală a defunctului G - autorul său, că este unica moștenitoare a acestuia și, în consecință, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile pe care le dețin din imobil.
In motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctului G care în anul 1953 fost deposedat în mod samavolnic de imobilul în litigiu fără să existe o dispoziție legală aplicabilă în cauză, situație în care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1999, se impune a se constata că statul nu prezintă titlu valabil asupra imobilului, actul de preluare fiind realizat cu încălcarea normelor speciale și generale precum și a Tratatelor internaționale la care România este parte.
Deși în evidențele Primăriei Focșani imobilul figurează preluat în baza legii nr. 119/1948 și în baza Decretului 92/1950, el nu figurează în listele anexă la aceste acte normative și nici nu face parte din categoria limitativă de imobile prevăzute de art.1 din Legea nr. 119/1948. Rezultă, deci, că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului său și că reclamanta a dobândit la rândul său acest drept prin retransmisii succesorale conform art. 644 cod civil.
In consecință, reclamata a solicitat să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie spațiile - teren și construcție - pe care le dețin din imobil.
Prin întâmpinare, pârâtele SRL și au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, reclamantul având la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat făcând parte din cele preluate abuziv de stat.
Ambele pârâte au chemat în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care este succesorul fostului și de la care au cumpărat imobilul în litigiu.
Și chemata în garanție și pârâtele au invocat excepția netimbrării acțiunii în condițiile în care reclamanta a înțeles să se judece pe dreptul comun pentru revendicare.
Totodată, chemata în garanție a invocat și excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată față de faptul că reclamanta a notificat Primăria mun. Focșani în baza Legii nr.10/2001 pentru restituirea imobilului, astfel încât aceasta nu poate apela atât la procedura administrativă cât și la procedura contencioasă în același timp.
Prin sentința civilă nr. 73 din 29.01.2009 a Tribunalului Vrancea acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă. De asemenea a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de netimbrare a acțiunii precum și, ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție și excepția prematurității acțiunii invocată de AVAS
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Rezultă, astfel, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu valabil este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii speciale, cum este cazul legilor fondului funciar pentru terenurile agricole sau forestiere sau a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanța a apreciat că un alt argument de text în sprijinul inadmisibilității acțiunii în revendicare după apariția Legii ne. 10/2001 se regăsește chiar în această lege.
Astfel, art.2 alin.2 din lege prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, dar se menționează că această calitate o pot exercita numai "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi" această ultimă sintagmă referindu-se la prevederile Legii nr. 10/2001 și nicidecum la cele ale dreptului comun.
In consecință, persoanele îndreptățite să revendice aceste bunuri trebuie să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar dacă nu procedează în acest mod, suportă consecințele prevăzute de această lege, respectiv pierderea dreptului de revendicare întrucât, potrivit art.22 al.5 din lege, "nerespectarea termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Dar aceste persoane nu pierd numai dreptul de a se adresa justiției ci pierd însuși dreptul de proprietate întrucât, conf.art.42 din lege, imobilele care în urma procedurilor prevăzute de această lege "nu se restituie" rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare.
Dispunând în sensul că fostul proprietar se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului civil în conformitate cu disp.art.44 al.1 din Constituție.
Tribunalul a mai reținut că, caracterul obligatoriu al procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 nu este un obstacol în accesul liber la justiție în condițiile art.6 din Convenția Europeană și art.21 din Constituție.
In speță, reclamanta, persoană îndreptățită în condițiile prevăzute de art.4 al.2 din Legea nr. 10/2001, a formulat notificarea prevăzută de art.22 din lege ( fila 17) prin care a solicitat, în termen legal și prin executorul judecătoresc, restituirea imobilului în litigiu.
Din relațiile date de Primăria mun. Focșani prin adresa nr.66757/11 noiembrie 2008 reiese că soluționarea notificării reclamantei este suspendată la solicitarea scrisă a acesteia (fila 36).
În aceste condiții, s-a apreciat că accesul la justiție al reclamantei este neîngrădit în speță prin acțiunea reglementată de art.26 al.3 din Legea nr. 10/2001 și apoi prin exercitarea dreptului la apel și recurs în condițiile codului d e procedură civilă.
Faptul că notificarea reclamantei nu a fost soluționată până la această dată, din motive neimputabile reclamantei, nu o împiedică pe aceasta să formuleze acțiunea în justiție, știut fiind că nesoluționarea în termen a notificării echivalează cu un refuz.
Pentru aceste considerente, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă pe dreptul comun a fost apreciată ca fiind ca inadmisibilă și respinsă ca atare.
Pe cale de consecință s-a constatat ca fiind rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.
Cât privește excepția de netimbrare a acțiunii, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată întrucât, potrivit disp.art.15 lit. o din Legea nr.146/1997, sunt scutite de taxele judiciare de timbru astfel de cereri.
Tot ca neîntemeiată a fost apreciată ca fiind și excepția prematurității acțiunii invocată de chemata în garanție, reținându-se în acest sens că acțiunile în revendicare nu sunt supuse nici unui termen de prescripție.
Împotriva sentinței civile nr. 73 din 29.01.2009 a Tribunalului Vranceaa declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
Sub un prim aspect, apelanta a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat decât cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere formulat ignorând celelalte solicitări ale sale, pronunțând astfel o hotărâre care este nemotivată, cu încălcarea principiului contradictorialității, lipsind, practic, cercetarea supra fondului litigiului.
Hotărârea este, astfel, în opinia apelantei, lovită de nulitate, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Sub un alt aspect, apelanta a susținut că în mod nelegal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii. În realitate, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă.
În dezvoltarea acestui motiv de apel, reclamanta a arătat că terenul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1953 fără titlu, iar construcțiile au fost preluate printr-un act administrativ nevalabil.
actuale ale imobilului sunt societăți la care statul nu mai este acționar și au dobândit dreptul de proprietate cu titlu gratuit.
Apelanta mai susține că imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece a fost preluat de stat în stăpânire de fapt, ceea ce face ca acesta să nu intre sub incidența dispozițiilor art. 2 din actul normativ mai sus menționat.
Chiar și dacă imobilul ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun tot ar fi admisibilă întrucât actul normativ mai sus menționat nu prevede o procedură administrativă pentru restituirea în natură a unui imobil aflat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, o asemenea societate nefiind abilitată de lege să emită decizie de restituire, nefiind unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiții, reclamanta consideră că nu își poate valorifica dreptul la restituirea imobilului decât pe calea dreptului comun întrucât, neprevăzând o procedură administrativă pentru restituirea în natură a imobilului, Legea nr. 10/2001 se completează cu dispozițiile dreptului comun.
Apelanta a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a recunoscut admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun în situația în care este încălcată Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind protecția proprietății.
A susținut că principiul respectării securității circuitului civil și al respectării dreptului de proprietate al altei persoane nu poate privi decât un bun dobândit cu titlu oneros și cu bună credință, or, în speță, pârâtele au dobândit imobilul prin acte cu titlu gratuit.
Apelanta mai susține că în speță nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 introduse prin punctul 13 din Legea nr. 1/2009, text potrivit căruia "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege după intrarea acesteia în vigoare, prevederile prezentei legi aplicându-se cu prioritate" întrucât acest text se aplică doar situațiilor în care imobilul a făcut obiectul unor acte juridice de înstrăinare, cu titlu oneros, ceea ce nu este cazul în speță întrucât pârâtele au obținut imobilul cu titlu gratuit.
Reclamanta a mai arătat că a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 dar că este în imposibilitate de a-și valorifica drepturile dat fiind că cele două societăți pârâte nu sunt unități deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În sfârșit a mai arătat că nu poate fi primită motivarea instanței de fond în sensul că prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 îi este respectat accesul la justiție întrucât prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o cale efectivă iar despăgubirile acordate prin Fondul Proprietatea sunt iluzorii, acesta fiind nefuncțional.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Apelul este nefondat.
Sub un prim aspect, Curtea constată că susținerea apelantei în sensul că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la primele trei capete de cerere soluționând doar cererea care viza revendicarea imobilului nu poate fi primită.
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în parte fără titlu și în parte fără titlu valabil, că imobilul face parte din masa succesorală a defunctului G, autorul său, că reclamanta are calitatea de unic moștenitor legal al defunctului și să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiile pe care le dețin din imobil.
Curtea constată că, în realitate primele trei "capete de cerere" sunt subsumate celui de-al patrulea, admiterea cererii având ca obiect restituirea imobilului nefiind posibilă decât în condițiile în care se stabilea situația juridică a imobilului și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea acestuia.
Cu alte cuvinte, dacă ar fi intrat în cercetarea pe fond a litigiului și ar fi dispus în sensul admiterii sau respingerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, instanța ar fi analizat detaliat toate aspectele prezentate de reclamantă ca cereri de sine stătătoare, întrucât numai în raport de acestea cererea reclamantei cu privire la restituirea imobilului putea fi soluționată.
Astfel, instanța ar fi trebuit să stabilească dacă reclamanta justifică un drept cu privire la imobilul revendicat, dacă are legitimitate procesuală și apoi care este titlul fiecăreia dintre părțile chemate în judecată, inclusiv titlul statului, respectiv existența și valabilitatea acestuia, urmând ca abia apoi să procedeze la compararea titlurilor pentru a se stabili care are prioritate.
În condițiile în care, însă, acțiunea în revendicare a fost soluționată pe excepția inadmisibilității, cu motivarea că promovarea unei acțiuni pe dreptul comun nu este posibilă în condițiile în care reclamanta nu a uzitat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, este evident că instanța nu mai putea să analizeze temeinicia celorlalte cereri, care presupunea administrarea de probe și o cercetare pe fond a litigiului, astfel încât nu se poate aprecia în sensul că instanța nu s-a pronunțat decât cu privire la unul din capetele de cerere formulate, ignorându-le pe celelalte.
În realitate, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect revendicarea, face de prisos și chiar imposibilă analizarea celorlalte cereri care sunt subsumate acestuia, așa încât soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este, cel puțin din punct de vedere procedural legală.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia hotărârea pronunțată de instanța de fond nu ar fi motivată, din considerentele acesteia rezultând, în realitate, toate argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate.
Cât privește presupusa încălcare a principiului contradictorialității, Curtea constată că aceasta este doar o afirmație izolată, neargumentată de apelantă și, în mod cert, lipsită de orice fundament în timp ce, cu referire la lipsa cercetării fondului, invocată de apelantă, aceasta este evidentă în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, acțiunea a fost soluționată pe excepția inadmisibilității, excepție care nu permite analizarea fondului litigiului
În consecință, nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia hotărârea instanței de fond ar fi lovită de nulitate astfel încât cererea privind anularea acesteia cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță apare ca nefondată.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel formulat de reclamantă, motiv ce vizează legalitatea și temeinicia admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, Curtea constată că niciunul dintre argumentele invocate de apelantă în susținerea acestuia nu este întemeiat.
Sub un prim aspect se susține de către reclamantă că imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut instanța de fond, pentru că terenul a fost preluat de stat în fapt, fără nici un titlu, iar construcțiile au fost preluate printr-un act administrativ dat cu încălcarea dispozițiilor legale, fiind preluate, deci fără titlu valabil. Din acest motiv acțiunea a fost promovată în conformitate cu dispozițiile art. 480 cod civil și nu potrivit legii speciale.
Indiferent de existența sau inexistența titlului statului, ori de valabilitatea acestuia, imobilul a cărui revendicare se solicită în speță, intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din actul normativ menționat, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Pe de altă, parte, din actele dosarului rezultă că, în realitate, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, respectiv în baza Legii nr. 119/1948 și a Decretului nr. 92/1950.
Sub un alt aspect, reclamanta susține că, și în condițiile în care s-ar aprecia că imobilul ar intra sub incidența Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun tot ar fi admisibilă întrucât actul normativ mai sus menționat nu prevede o procedură administrativă pentru restituirea unui imobil aflat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, o asemenea societate nefiind abilitată de lege să emită decizie de restituire, nefiind unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptățite pentru a valorificarea drepturilor ce le revin cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de stat precum și soluțiile de rezolvare a unor astfel de revendicări.
De altfel, reclamanta a recurs la dispozițiile acestui act normativ formulând notificare potrivit legii, procedura fiind însă suspendată la acest moment tocmai la cererea reclamantei. Prin urmare, nefinalizarea până la acest moment a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 este doar consecința voinței reclamantei și nu a inaplicabilității în speță a acestui act normativ.
În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovate de reclamantă în conformitate cu dispozițiile dreptului comun este evidentă.
De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii.
Potrivit deciziei mai sus menționate, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în mod expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate opri securității raporturilor juridice.
În speță, reclamanta nu a demonstrat existența nici unei neconcordanțe între Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ceea ce face ca acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil promovată de aceasta să fie inadmisibilă.
De altfel, după pronunțarea deciziei date în recursul în interesul legii, Legea nr. 10/2001 a fost modificată în sensul că prin dispozițiile art. 46 alin. 4 s-a introdus principiul obligativității și al priorității procedurii speciale reglementate de acest act normativ.
Susținerea apelantei în sensul că dispozițiile acestui text de lege nu își găsesc aplicabilitatea în speță întrucât vizează doar situațiile în care imobilul a făcut obiectul unor acte juridice de înstrăinare, cu titlu oneros, ceea ce nu este cazul în speță deoarece pârâtele ar fi obținut imobilul cu titlu gratuit este neîntemeiată.
Art. 46 alin. 4 nu face decât să consacre obligativitatea și prioritatea recurgerii la procedura Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită ("persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate.") fără a face nici un fel de distincție în funcție de tipul actelor de dispoziție încheiate cu privire la imobilele preluate abuziv, respectiv dacă acestea sunt cu titlu gratuit sau oneros.
Pe de altă parte, Curtea constată că actele de proprietate pe care pârâtele intimate le dețin au fost încheiate în cadrul procesului de privatizare, deci nu sunt acte cu titlu gratuit, iar reclamanta nu a solicitat până în prezent anularea acestora.
De altfel, termenul pentru promovarea unei asemenea acțiuni în anulare a actelor de privatizare a expirat, imposibilitatea în care se află reclamanta în prezent de a contesta titlurile de proprietate invocate de pârâte (situație determinată doar de pasivitatea în care a stat reclamanta) fiind considerentul pentru care aceasta a înțeles să abandoneze, sau, mai precis, să suspende, cel puțin pentru moment, procedura Legii nr. 10/2001 și să încerce o valorificare a pretențiilor sale pe calea dreptului comun.
Toate aceste considerente formează convingerea că soluția adoptată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, câtă vreme aceasta are deschisă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, este temeinică și legală, criticile formulate prin motivele de apel fiind nefondate.
În consecință, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, apelul reclamantei va fi respins, menținând hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul civil declarat de către reclamanta, împotriva deciziei civile nr. 73 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâțiiPRIMARUL MUNICIPIULUI F, "", "" SRL, AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 09 Iunie 2009
Președinte, Pentru Judecător,
- - - - ---, în
Conform art. 261 (2) Cod procedură civilă
Semnează Vicepreședintele Curții de Apel
- - -
Grefier,
- -
Red.și tehnoredactat motivare decizie /13.07.2009
decizie VM/13.07.2009
7 ex/13.07.2009
Fond: Tribunalul Vrancea - judecător:
Com. 5 ex: -
- Primarul mun. Focșani
- SC SA Focșani
- SC SRL Focșani
- AVAS
13.07.2009
Președinte:Irina Alexandra BoldeaJudecători:Irina Alexandra Boldea, Viorica Mihai Secuianu
