Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 23/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 23/A/2009
Ședința publică de la 20 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Mărginean
JUDECĂTOR 2: Cristina Gheorghina Nagy Nicoară vicepreședinte
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor, în rejudecare după casare, formulate de către reclamantul,și pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI AIP RIN PRIMAR, împotriva sentinței civile nr.198/2004 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar civil nr.4409/2003 având ca obiect Legea 10/2001, în contradictoriu cu pârâții intimați CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI A I, CONSILIUL JUDEȚEAN A, "" A I, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, UNIUNEA JUDEȚEANĂ A COOPERAȚIEI DE CONSUM
Procedura este îndeplinită fără citarea părților
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar s-au depus prin registratură: excepția de nelegalitate, excepția de neconstituționalitate, concluzii scrise și cerere de repunere pe rol a cauzei- din partea reclamantului apelant prin av., și concluzii scrise din partea pârâtei intimate SC SA prin av.R.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 13 februarie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelurilor civile de față reține:
Prin acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată sub nr.4409/2009 reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al municipiului A I, Primăria municipiului A I, Consiliul Județean A, SC A I, Statul Român prin Ministerul Finanțelor B și SC SA AI:
-anularea dispoziției nr.367/23.06.2003 a Primăriei Municipiului AI;
-anularea deciziei nr.362/1977 a fostului Consiliului Popular al jud.A;
-să se constate că imobilele înscrise în CF 2915 A I nr.top.434/2/1/1/1, 434/2/1/2/1/1, 434/1/3/1, 435/1 și 436/1, CF 2792 A I nr.top. 431/2 au fost preluate abuziv în proprietatea statului;
-obligarea pârâților să-i recunoască dreptul de proprietate asupra acestora;
-să se dispună Serviciului de CF întabularea în cotă de 1/1 asupra acestora;
-cheltuieli de judecată.
În motivare arată că Primăria municipiului AIa respins cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului cu motivarea că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român nu a fost abuzivă. În drept invocă art.9 din Legea 10/2001 conform căruia imobilele preluate abuziv se restituie în natură în starea care se află și libere de orice sarcini.
Prin sentința civilă nr.198/2004 pronunțată de Tribunalul Albaa fost admisă acțiunea reclamantului, împotriva pârâtei Primăria municipiului A I și anulată în parte dispoziția nr.367/2003.
S-a constatat că reclamantul este îndreptățit la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului.
A fost obligată Primăria să transmită Prefecturii jud.A decizia și documentația necesară acordării despăgubirilor.
S-au respins celelalte capete de cerere cât și acțiunea formulată împotriva pârâților Consiliul local A I, Consiliul Județean A, SC SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că preluarea imobilului în proprietatea Statului s-a făcut în mod abuziv și fără titlu valabil deoarece prevederile Decretului nr.223/1974 în baza căruia a fost preluat erau contrare Constituției din 1965 și că dispoziția atacată este nelegală, în cauză nefiind incidente dispozițiile art.1 lit.B din normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 așa cum se reține în dispoziția atacată.
S-a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.18 lit.c din Legea 10/2001 în discuție fiind vorba de un imobil care a fost transformat, devenind un imobil nou în raport de cel preluat, iar reclamantul este îndreptățit la plata de despăgubiri bănești, conform expertizei efectuate în cauză și în condițiile art.36 și urm.din Legea 10/2001.
S-a respins capătul de cerere privind anularea Deciziei nr.362/1977 a fostului Consiliu Popular al jud.A întrucât reclamantul nu se mai află în termenul de contestație prevăzut de lege și a fost repus în drepturi prin anularea dispoziției Primăriei.
S-a respins acțiunea față de ceilalți pârâți reținându-se că nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Primăria Municipiului A I, reclamantul, Ministerul Finanțelor Publice și SC SA.
Prin apelul promovat, pârâta Primăria mun.A I critică sentința pentru nelegala acordare de despăgubiri în condițiile în care reclamantul a solicitat doar restituirea în natură.
Invocă dispozițiile art.1.4. lit.B alin.2 din normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 arătând că prin dispoziția emisă s-a respectat voința legiuitorului, apreciind, totodată că problema imobilelor trecute în proprietatea Statului a fost rezolvată de puterea legiuitoare prin adoptarea normelor metodologice. Precizează că odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele care formează obiectul acestei legi, astfel că temeinic și legal instanța a respins capetele II, III, IV și V din acțiune.
Solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
Reclamantul, prin apelul promovat, solicită desființarea parțială a hotărârii și admiterea în întregime a acțiunii principale formulate arătând că în mod corect instanța de fond a constatat că imobilul în litigiu a trecut abuziv în proprietatea Statului Român dar a omis să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. o decizie a CEDO din 30.09.2003 prin care, susține reclamantul, într-un caz identic Statul Român a fost obligat să restituie imobilul în natură.
La rândul său, prin apelul declarat, Ministerul Finanțelor Publice solicită anularea sentinței și, în urma rejudecării cauzei, respingerea ca netemeinică și nelegală a acțiunii reclamantului.
În expunerea motivelor de apel arată că acțiunea este una în revendicare și nu în constatare cum greșit s-a pronunțat tribunalul acordând despăgubiri și că, atâta timp cât legiuitorul a făcut distincție între cele două situații de trecere a imobilelor în proprietatea statului ca efect al Decretului nr.223/1974, nu se poate considera că preluarea a fost abuzivă, Decretul nefiind declarat neconstituțional. În cauză s-au respectat actele normative în vigoare la data preluării, exproprierea servind o cauză publică. Reclamantul nu s-a prevalat de vreo constrângere psihică de natura celor la care referire instanța de fond și care ar fi trebuit dovedită, astfel că prima instanță s-a pronunțat asupra unei situații de fapt străină de natura pricinii.
Mai susține că instanța de fond nu face referire la faptul că imobilul în litigiu este trecut în domeniul public al statului și a suferit transformări majore devenind un imobil nou în raport cu cel vechi și, că, la data preluării acesta nu avea destinația de locuință.
Pârâta SC SA, declarând apel, a solicitat schimbarea în totalitate a sentinței pentru motivele prevăzute de art.296 și art.304 pct.4, 6, 7, 8, 9 și 10 cod procedură civilă.
Dezvoltând motivele de apel susține că în mod greșit prima instanță a anulat dispoziția Primăriei obligând la acordarea de despăgubiri deși prin notificare s-a solicitat doar restituirea în natură,acordându-se un drept care nu s-a cerut (extra petit).
Arată că reclamantul avea încheiat din 1974 până în 1976 un contract de închiriere cu apelanta care reprezenta voința liberă a părților și nu putea fi obiectul unei constrângeri morale. Proprietatea reclamantului a fost preluată de Statul Român în anul 1977, astfel că în mod greșit instanța de fond a reținut că plecarea definitivă și legală a reclamantului în Israel ar fi fost condiționată de cedarea proprietății pentru un preț derizoriu. Astfel, prima instanță, în mod nelegal și netemeinic a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.1.4 lit. B din normele de aplicare a Legii 10/2001.
Apreciază că în mod greșit instanța a reținut că preluarea s-a făcut în condițiile unei constrângeri morale condiționate de plecarea reclamantului în Israel întrucât Decretul nr.223/1974 nu era emis la acea dată iar reclamantul avea prin contractul de închiriere venituri rezultate din exploatația bunurilor date pârâtului.
Întrucât imobilul avea o altă destinație decât aceea de locuință, consideră că instanța de fond trebuia să se pronunțe în mod clar dacă reclamantul este îndreptățit de despăgubiri sau trebuiau acordate despăgubiri prin echivalent.
Mai arată că prin dispozitivul sentinței atacate s-a stabilit o valoare estimativă de 4.414.456.000 lei fără a exista un astfel de capăt de cerere din partea reclamantului.
În fine, susține că nici motivele respingerii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată referitoare la cheltuielile cu expertiza și cu onorariul de avocat nu sunt temeinice și legale deoarece prin apărările sale a susținut respingerea cererii de restituire în natură, cerere care a fost admisă iar cheltuielile cu expertiza au fost determinate de împrejurarea că pârâta chiar în mod indirect a recunoscut faptul că societatea a realizat construcția înainte de 1990 cu o valoare mai mare de 50% raportat la valoarea construcțiilor reclamantului.
Prin întâmpinarea formulată în cauză SC SA a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamant arătând că restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă deoarece societatea a efectuat reparații capitale la construcțiile vechi și a edificat construcții noi a căror perimetru și valoare depășesc cu 50% construcțiile vechi revendicate. În drept face referire la prevederile art.9 alin.2 din Legea 10/2001 coroborate cu art.18 lit. c din lege și cu pct.18.3 din normele metodologice aprobate prin HG 498/2003 și art.24, 31 și 36 din Legea specială de reparație. Precizează că reclamantul până în prezent nu a solicitat despăgubiri bănești și ar fi inechitabil să primească în natură imobilele construcții edificate de terțe persoane fără să compenseze corespunzător pe cel care le-a edificat, altfel ar interveni îmbogățirea fără just temei în condițiile art.992 Cod civil.
Reclamantul,prin întâmpinarea depusă la dosar a cerut respingerea celor trei apeluri promovate de pârâți arătând că judecarea unui proces se face în funcție de dispozițiile normative, nu de cele administrative (HG 498/2003) și că restituirea în natură este singura modalitate de restabilirea a situației anterioare.
Prin decizia civilă nr.1907/A/2004 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA în dosar nr.3488/2004 au fost respinse apelurile declarate de reclamant și de pârâți împotriva sentinței primei instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în baza raportului de expertiză că imobilul a fost transformat și a devenit unul nou în raport cu cel existent la data preluării, astfel că nu se pot stabili decât măsuri reparatorii prin echivalent conform art.18 lit. C din Legea 10/2001.
S-a constatat că apelurile pârâților Ministerul Finanțelor Publice și SC SA sunt lipsite de interes deoarece prin hotărârea atacată a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant împotriva acestor pârâți.
Apelul pârâtei Primăria mun. A I, a fost respins ca nefondat reținându-se că deși reclamantul nu a solicitat expres despăgubiri bănești hotărârea primei instanțe este în acord cu dispozițiile art.1 alin.2 din Legea 10/2001. S-a mai constatat că normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 în art.1.4 lit. B adaugă la lege ceea ce nu este admisibil, legea având forță juridică superioară unor norme metodologice.
Prin decizia civilă nr.6388/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-secția civilă în dosar nr- au fost admise recursurile declarate de reclamant și de Primăria mun. AIp rin Primar împotriva hotărârii instanței de apel care a fost casată în parte.
S-a decis trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamant și de pârâta Primăria mun. A
S-au menținut restul dispozițiilor deciziei.
S-a respins recursul declarat de pârâta SC SA împotriva aceleiași decizii.
În considerentele deciziei s-a reținut că hotărârile atacate cuprind motivele pe care se sprijină acestea nu sunt contradictorii iar posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar și atunci când se solicită numai restituirea în natură rezultă din conținutul art.24 din Legea 10/2001 (art.26 alin.1 din legea republicată).
S-a apreciat că s-a reținut corect prin sentința tribunalului și decizia din apel caracterul abuziv al preluării în raport cu prevederile Legii 10/2001 și nu cu cele invocate de recurenta pârâtă deoarece reglementarea de la pct.1.4 lit. B din normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 contravine dispozițiilor acestei legi.
Preluarea imobilelor care fac obiectul notificării formulate de recurentul reclamant a fost abuzivă pentru că, deși Decretul nr.223/1974 folosea noțiunea înstrăinare, transferul dreptului de proprietate nu se realizează printr-un act care să exprime voința proprietarului de a înstrăina imobilul. Proprietarul nu putea înstrăina imobilul unei alte persoane cu scopul de a obține un preț corespunzător deoarece, potrivit art.5 din Decretul nr.223/1974, dacă înstrăinarea construcției se făcea în alt mod decât cel stabilit de art.2 din Decret, în scopul eludării prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept.
S-au reținut însă a fi întemeiate criticile formulate de reclamant și de Primăria mun. A I cu referire la modul de stabilire a măsurilor reparatorii.
Astfel, s-a constatat că în cauză greșit au fost aplicate prevederile art. 18 lit. C din Legea nr.10/2001, în vigoare la data soluționării acțiunii și a apelurilor, fără ca situația de fapt să fie pe deplin stabilită.
Prin art. 1(1), 7 și 9 din Legea 10/2001 este consacrat principiul restituirii în natură a imobilelor, în toate cazurile în care acest lucru este posibil. Măsurile reparatorii prin echivalent sunt aplicabile numai dacă restituirea în natură nu este posibilă, iar măsurile reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, puteau fi acordate anterior modificării Legii nr.10/2001 numai în cazurile prevăzute de lege.
Unul din cazurile în care măsurile reparatorii se acordau numai prin echivalent era cel prevăzut de art.18 lit.c din legea nr.10/2001, însă aplicarea prevederilor acestui text trebuia să se facă cu observarea dispozițiilor art.10 alin.3, care reglementau expres restituirea în natură a terenului pe care s-au edificat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 sau construcții ușoare ori demontabile autorizate sau neautorizate, indiferent de data executării lor.
De aceea, față de cererea reclamantului ca expertul să stabilească dacă noile construcții au fost edificate ulterior anului 1990 și dacă au existat aprobările necesare, de constatarea expertului că nu s-au găsit aprobări pentru efectuarea lucrărilor și de faptul includerii în suprafața nou construită a șoproanelor obținute prin montarea unei copertine metalice lângă peretele lateral, trebuia suplimentat probatoriul cu înscrisuri și completarea expertizei ori efectuarea unei noi expertize, pentru a se stabili când au fost executate construcțiile noi, dacă au fost autorizate și dacă parte din ele sunt ușoare sau demontabile, în sensul art.10 din Legea nr.10/2001.
Numai prin stabilirea acestor împrejurări era posibil să se hotărască dacă imobilul transformat este nou în raport cu cel preluat și să se stabilească măsurile reparatorii la care este îndreptățit recurentul reclamant.
În prezent, art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 este abrogat, însă prin Titlul 1 art.I pct.42 din Legea nr.247/2005 a fost introdus articolul 19, invocat de recurenți.
Prevederile Legii nr.10/2001, republicată, sunt de imediată aplicare, iar articolul 19, în alineatul 1, stabilește dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, în raport cu aria desfășurată a noilor corpuri, arie care se determină cu luarea în considerare a prevederilor art.10 alin.3 din lege.
În alineatul 2, articolul 19 reglementează însă în mod expres un caz de restituire în natură. Textul se referă la situația construcțiilor cărora după preluarea abuzivă li s-au adăugat pe orizontală sau pe verticală corpuri de sine stătătoare.
Pentru această situație, textul prevede că foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie în natură suprafața deținută la data trecerii bunului în proprietatea statului.
Împrejurările în raport de care se aplică prevederile art.19 din Legea nr.10/2001, republicată, și se stabilesc măsurile reparatorii la care este îndreptățit recurentul reclamant se pot stabili tot printr-o expertiză.
Recursul pârâtei SC SA s-a apreciat a fi nefondat deoarece acesta nu a justificat interes pentru a ataca cu apel sentința tribunalului.
Sub acest aspect instanța de recurs a constatat că în cauză, în limita obiectului pricinii, aceasta a triumfat în conflictul cu reclamantul, față de care nu a fost obligată la executarea vreunei prestații, iar în calitatea sa de intimată poate invoca mijloace de apărare în propriul interes. De aceea, împrejurările invocate de recurentă nu justificau interesul acesteia pentru folosirea căii de atac a apelului.
S-a concluzionat că soluția respingerii apelului declarat de această pârâtă pentru lipsa interesului este legală iar susținerile recurentei referitoare la măsuri reparatorii acordate reclamantului privesc raportul juridic născut între reclamant și pârâta Primăria mun. A
S-a recomandat instanței de trimitere ca în rejudecare, să aibă în vedere mijloacele de apărare invocate de părți și să administreze probele necesare stabilirii măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul în raport de prevederile Legii 10/2001.
Procedând la rejudecarea cauzei, Curtea constată următoarele:
În conformitate ce recomandările instanței de casare, Curtea la termenul de judecată din 12 ianuarie 2007 pus în vedere pârâtei SC SA să depună la dosarul cauzei înscrisuri cu privire la imobile din care să rezulte data edificării construcțiilor cât și împrejurarea că acestea au fost autorizate.
Totodată, în cauză s-a dispus și efectuat un raport de expertiză tehnică în specialitatea construcții. În termenul de pronunțare acordat în cauză reclamantul a formulat în scris cerere de repunere pe rol a cauzei motivat de faptul că expertul nu a răspuns cu claritate obiectivelor stabilite de instanță.
Curtea s-a pronunțat asupra oportunității completării raportului de expertiză în ședința publică din 13.02.2009 în sensul respingerii obiecțiunilor formulate de părți, astfel că solicitarea repunerii pe rol pentru acest motiv nu se mai justifică.
La același termen de judecată, reclamantul prin avocat a invocat oral excepția de nelegalitate a deciziei nr.362/1977 a Consiliului Popular al orașului A I și excepția de neconstituționalitate a art.19 din Legea 10/2001 republicată respectiv art.18 ind.1 din Legea 247/2005.
În termenul de amânare a pronunțării reclamantul a dezvoltat în scris motivele pe care își întemeiază cele două excepții.
Astfel, în ceea ce privește excepția de nelegalitate a deciziei nr.362/1977 a Consiliului Popular al orașului AIr eclamantul arată că sunt îndeplinite condițiile art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 în sensul că este vorba de un act administrativ, un act unilateral de voință ce emana de la unitatea administrativă a timpului având caracter individual și că de soluționarea acestei excepții depinde soluționarea litigiului pe fond.
Menționează că actul atacat, emis în temeiul Decretului nr.223/1974 încalcă art. 12 din Constituția din 1965, prevederile Cartei la care România a aderat din 1948 care garantau dreptul de proprietate dar și legislația internă, respectiv art. 480 și 481 Cod Civ.
Mai arată că Decretul nr.223/1974 se include și în categoria acestor normative interne, nerespectând niște condiții fundamentale: promovarea binelui general și respectarea simțului comun de dreptate. Actele normative ilegitime nu pot produce nici un efect legal și se cer a fi înlăturate cu toate consecințele lor imediat ce se reconstituie starea de drept.
Ca atare, solicită sesizarea instanței de contencios administrativ pentru a soluționa excepția cât și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției.
Atât oral, la termenul de judecată din 13.02.2009 cât și prin concluziile scrise depuse în cauză, intimata SC SRL a solicitat respingerea excepției de nelegalitate deoarece decizia atacată a fost emisă în baza Decretului nr.223/1974 deci este dată în baza aplicării unei legi și oricum este tardivă.
Curtea reține că prin decizia de casare,instanța de recurs a stabilit că preluarea imobilului în litigiu de către stat în temeiul Decretului nr.223/1974 a fost una abuzivă pentru că deși decretul folosea noțiunea de înstrăinare, transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voința proprietarului de a înstrăina imobilul. În baza acestui act normativ se realiza o vânzare forțată către stat iar preluarea imobilului se făcea cu plata unei despăgubiri stabilite conform dispozițiilor art.56 din Legea nr.4/1973, proprietarul neavând posibilitatea de a înstrăina imobilul și de a obține un preț corespunzător.
Aceste constatări ale instanței de control judiciar confirmă reținerile primei instanțe în sensul că prevederile Decretului nr.223/1974 erau contrare Constituției din 1965 și Declarațiile Universale a Drepturilor Omului și în același timp justifică soluția respingerii cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ, reclamantul neavând nici un interes în a solicita constatarea nelegalității actului menționat.
Sub aspectul dispozițiilor art.19 din Legea 10/2001 republicată identic cu art.18 indice 1 din Titlul I, art.I pct.42 al Legii nr.247/2005, reclamantul susține că acestea contravin dispozițiilor art.1 alin.5, art.15 alin.2, 16 alin1, 21, 23 și 44 din Constituția României din 2003. Consideră cu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art.29 din Legea nr.47/1992 și solicită suspendarea judecării cauzei până la judecarea excepției de către Curtea Constituțională.
Pârâta SC a solicitat respingerea excepției apreciind că textul de lege este constituțional, că Legea 10/2001 asigură principiul despăgubirii integrale iar legiuitorul a stabilit procentul de 100% pentru a nu prejudicia nici pe deținătorul ulterior preluării de către stat a imobilelor preluate în mod abuziv, altfel, printr-o eventuală obligativitate de restituire în natură a imobilului s-ar crea o altă inechitate în favoarea debitorului ulterior care este de bună-credință.
Față de dispozițiile art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992 Curtea va respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant constatând că textul de lege care face obiectul acesteia nu este incident situației deduse judecății prin acțiunea introductivă, împrejurare care rezultă din cele ce se vor expune cu ocazia analizării fondului cauzei.
Prin decizia de casare, instanța de apel a fost investită doar cu reanalizarea apelurilor declarate de reclamantul și de pârâta Primăria mun. A I, instanța de recurs confirmând soluția primei instanța de apel d e respingere a apelurilor declarate de pârâții SC SRL și Ministerul Finanțelor Publice.
Verificând sentința atacată prin prisma criticilor invocate de apelanții și Primăria mun. A I în conformitate cu dispozițiile deciziei de casare și cu dispozițiile art.315 Cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Instanța de fond a reținut în mod corect că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului român în baza Decretului 223/1974 ale cărui dispoziții erau contrare prevederilor constituționale, ale Codului civil cât și ale tratatelor internaționale care ocroteau dreptul de proprietate al persoanei.
Acest aspect a fost dealtfel confirmat de instanța de casare care a statuat că preluarea este una abuzivă în raport cu prevederile Legii 10/2001 și nu cu cele invocate de pârâta Primăria mun. AId eoarece reglementarea de la pct. 1.4 lit. B din normele metodologice contravine dispozițiilor legii.
Astfel se impune a se constata că actul de preluare, respectiv decizia nr.362/1977 a fostului Consiliu Popular al jud. A emis în baza unui decret care încălca normele în vigoare la acea dată referitoare la garantarea dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută și că imobilul supus discuției a fost preluat abuziv de stat.
Așa cum rezultă din extrasele de carte funciară depuse la dosar, imobilele care constituie obiect al notificării formulate de reclamant înscrise în CF nr.2915 A I nr. top 434/2/1/1/1, 434/2/1/2/1/1, 434 /1/3/1, 435/1, 436/1, CF nr.239 A I nr. top 434/1/1 și CF 2792 A I nr. top 431/2 și 432/2 se află în prezent în proprietatea statului român.
SC SA deține imobilul încalitate de chiriașîn baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria mun. A
Această societate a deținut imobilul cu acest titlu încă de la data când proprietar al imobilului era reclamantul care a închiriat societății pârâte construcțiile în vederea desfășurării de către aceasta a activității de confecționat mobilier.
Expertiza tehnică întocmită în cauză de expert relevă faptul că Statul român a preluat de la reclamant în anul 1977 terenul împreună cu următoarele construcții: atelier tâmplărie manuală, casa de locuit cu târnaț, atelier tâmplărie-vopsitorie, garaj, șoproane (demolate), respectiv 932,43 mp. suprafață construită ( 397 vol. III dos. apel).
Pe terenul în discuție, societatea chiriașă a edificat atât anterior anului 1990 cât și după această dată construcții definitive în suprafață de 834, 54 mp. și construcții ușoare, demolabile în suprafață de 611,15 mp. (398 vol. III dos. apel).
Așadar,imobilul în discuție se află în proprietatea Statului nefiind înstrăinat până la această datăiar societatea pârâtă nu are decât calitatea de chiriaș.
În raport cu această stare de fapt, incidente în cauză sunt dispozițiile art.9 alin.1 din Legea 10/2001 în forma aflată în vigoare la data introducerii acțiunii potrivit căreia imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini dar și dispozițiile art.20 alin.1 care prevede că imobilele, terenuri și construcții,preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă,o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale aste acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură
Aceste dispoziții legale excluzând incidența art.18 lit. c din Legea 10/2001 justifică soluția restituirii în natură a imobilului, respectiv anularea dispoziției atacate și obligarea pârâtei Primăria mun. A I să procedeze în sensul celor reținute mai sus. Pârâții Primăria mun. A Consiliul local al mun. A I și SC SRL vor fi obligate să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra acestuia.
De asemenea, se va admite și capătul de cerere privind întabularea în cartea funciară.
O astfel de soluție nu este de natură să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului deoarece, pe calea unei acțiuni distincte și în acord cu normele de drept comun, pârâta SC SRL are posibilitatea să-și valorifice pretențiile constând în contravaloarea construcțiilor noi sau a îmbunătățirilor aduse imobilului prezent, eventual putând solicita și un drept de retenție.
Nici împrejurarea că pârâta SA SRL nu ar mai avea acces la imobilele din CF nr.24680 și 4828/AAI nu se poate constitui într-un impediment la restituirea în natură deoarece societatea pârâtă are deschisă acțiune în stabilirea unei servituți de trecere în condițiile prevăzute de codul civil.
Față de toate aceste considerente în temeiul art.296 proc. civ. Curtea va admite apelul reclamantului și va proceda în sensul celor reținute mai sus.
În baza aceluiași text de lege dar și în conformitate cu art.315 proc. civ. va fi respins apelul Primăriei mun. AIr eținându-se că asupra celor două motive de apel invocate s-a pronunțat deja instanța de recurs care a stabilit că, pe de o parte posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent rezultă din conținutul art.24 din Legea 10/2001 și că, pe de altă parte, reglementarea de la pct. 1.4 lit. B din normele metodologice contravine dispozițiilor legii.
În temeiul art.274 proc. civ. pârâții Primăria mun. A I, Consiliul local al mun. A I și SC SA vor fi obligați să plătească reclamantului cheltuielile de judecată dovedite în sumă de 1756 lei reprezentând onorariu expert (f 157-158 dos. fond, f 376, 282 și 98 dos.apel).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu judecarea excepției de neconstituționalitate formulată de reclamantul.
Respinge excepția de nelegalitate invocată de același apelant.
Admite apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.198/2004 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr.4409/2003 pe care o schimbă în parte, în sensul că admite acțiunea civilă formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Primăria mun.A I prin Primar, Consiliul local al mun.A I și SC SA și în consecință:
Constată că imobilul înscris în Cf nr.2915 A I, nr.top.434/2/1/1/1, 434/2/1/2/1/1, 434/1/3/1, 435/1 și 436/1 în suprafață de 1041 mp, CF nr.239/II A I nr.top.434/1/1 în suprafață de 353 mp și CF nr.2792 A I nr.top.431/2 și 432/2 în suprafață de 1457 mp a fost preluat abuziv de Stat.
Anulează dispoziția nr.367/2003 emisă de Primăria mun.A
Restituie în natură reclamantului imobilul identificat mai sus și obligă pârâții să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra acestuia.
Dispune întabularea în cartea funciară.
Respinge apelul declarat de Primăria mun.A I prin Primar.
Obligă pârâții Primăria mun.A I, Consiliul local al mun.A I și SC SA să plătească reclamantului 1756 lei cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 20 Februarie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - - |
Grefier, |
Red.
Dact.9ex/14.04.2009
Jud.fond
Președinte:Daniela MărgineanJudecători:Daniela Mărginean, Cristina Gheorghina Nagy Nicoară
