Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 515/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 515/R/2009 | |
Ședința publică 4 martie 2009 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Traian Dârjan | - - |
JUDECĂTORI: Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania | - - - - - |
GREFIER: | TARȚA |
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantele și, și respectiv, de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI C-N împotrivadeciziei civile nr. 634/A din 14 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr-, având caobiect plângere în baza Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal, la prima și la a doua strigare a cauzei se prezintă reprezentanta reclamantelor recurente și, avocat, lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent Primarul Municipiului C-
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate în termenul legal, s-au comunicat părților și sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reprezentanta reclamantelor recurente a solicitat cauza la amânări fără discuții întrucât dorește să solicite un nou termen de judecată pentru a încerca să afle dacă Protocolul de predare-primire a imobilului nr. 786/45/26.11.2008, la care face referire pârâtul recurent în penultimul paragraf al memoriului de recurs, există într-adevăr, având în vedere că părțile nu i-au adus la cunoștință despre existența acestuia, iar pârâtul recurent nu l-a depus la dosar în copie. Arată de asemenea că nu i s-a comunicat recursul pârâtului, însă a luat la cunoștință conținutul acestuia din dosar.
Curtea, verificând dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, constată că s-a comunicat reclamantei recurente un exemplar din recursul recurentului (fila 10 din dosar).
Cauza este lăsată la rând pentru a da posibilitatea reprezentantului pârâtului recurent să se prezinte la cauză.
La reluarea cauzei, la apelul nominal se prezintă reprezentanta reclamantelor recurente, lipsă fiind reprezentantul pârâtului recurent.
Curtea, din oficiu, pune în discuția reprezentantei reclamantelor recurente un motiv de recurs de ordine publică, respectiv competența de soluționare a cererii în primă instanță de către Judecătoria Cluj -N, raportat la temeiul juridic al acesteia.
Reprezentanta reclamantelor recurente arată că în opinia sa, judecarea cererii în primă instanță, raportat la temeiul juridic al acesteia, revenea Tribunalului Cluj și nu Judecătoriei Cluj -
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamantelor recurente solicită admiterea recursului în sensul desființării în parte a sentinței cu privire la lipsirea de folosință și pune concluzii în sensul respingerii recursului declarat de pârât. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 9540/08.09.2008 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj -N, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului C-
A fost obligat pârâtul la punerea în posesie a reclamantelor cu privire la apartamentele restituite în natură și individualizate în dispozițiile de restituire nr.1527/27.02.2008 și nr.1528/27.02.2008.
A fost respins capătul doi al cererii, ca neîntemeiat.
S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut că prin Dispoziția nr.2176 din 30.08.2005 a Primarului municipiului C-N a fost dispusă restituirea în natură, în favoarea reclamantelor și a numiților - și - a apartamentelor nr.4, 10, 13, 17, 34, 41, 42, 43 și cota de 144/627 parte din terenul curte din imobilul situat în municipiul C-N,-.
Prin Dispoziția nr.2178 din 30.08.2008 tot în natură s-a dispus restituirea în favoarea reclamantelor și persoanelor anterior indicate și a apartamentelor nr.4, 5 și a cotei de 110/140 parte din terenul - curte din imobilul situat în municipiul C-N,-.
Ulterior, prin Dispozițiile nr.1527 și respectiv nr.1528 din 27.02.2008, Dispozițiile nr.2176/2005 și nr.2178/2005, au fost modificate în sensul că din imobilul nr. 20 situat în - - a fost dispusă restituirea în natură numai față de reclamante a apartamentelor nr. 4, 5 cu terenul aferent atribuit în proprietate precum și cota de 110/140 parte din terenul curte în cotă parte de 3A pentru reclamanta și respectiv 1/4 parte pentru reclamanta -, pentru aceleași cote fiind dispusă restituirea de asemenea numai față de reclamante a apartamentelor nr.4, 10, 13, 17, 34, 41, 42 și 43 cu terenul aferent atribuit în proprietate și cota de 144/627 parte din terenul curte a imobilului situat în C-N,-.
Astfel cum rezultă din adresa nr.90004/452 din 09.06.2008, reclamantele au solicitat punerea în posesie asupra imobilelor anterior menționate, pârâtul refuzând executarea acestei obligații pe motivul neîndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară de către acestea și necomunicării în consecință a acestor documente, conform art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001. Atitudinea procesuală a pârâtului constând în refuzul punerii reclamantelor în posesia apartamentelor în discuție a fost reținut de instanță și pe baza întâmpinării depuse de acesta la filele 23-25 dosar, care sub aspectul apărărilor formulate a fost reținută drept o mărturisire judiciară spontană, în condițiile art.1204 Cod civil.
În drept judecătoria a avut în vedere ca potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr.10/2001, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
De asemenea, nr.HG 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 prevede că art.25 alin. 4 din legea nr.10/2001 consacră caracterul complex al dispoziției de aprobare a restituirii în natură, fiind astfel expres detaliate caracterele acestui act administrativ, ca: 1. având forța probantă a unui act autentic; 2. reprezentând actul de bază pentru efectuarea formalităților de publicitate imobiliară și 3. constituind titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
Așadar, fără loc de interpretare, legiuitorul a condiționat numai puterea executorie a dispoziției de aprobare a restituirii în natură de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară iar nu și forța probantă ori valoarea sa de titlu de proprietate.
În contextul acestor precizări, judecătoria a apreciat că reclamantele au dovedit cu respectarea dispozițiilor art. 1169 cod civil și art.129 alin.1 teza finală Cod procedură civilă, calitatea lor de titulare ale dreptului de proprietate asupra apartamentelor restituite în natură și individualizate în Dispozițiile nr. 1527 și nr. 1528 din 27.02.2008 și deci îndreptățirea la punerea lor efectivă în posesie de către pârât asupra acestor imobile.
Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanța a avut în vedere și împrejurarea că în prezent îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară nu are efect constitutiv de proprietate, ci numai de opozabilitate față de terți (art.27 alin.1 din Legea nr.7/1996). In plus, pârâtul în calitatea sa de emitent al Dispoziției de restituire nu poate fi apreciat ca fiind terț față de conținutul actului menționat, acesta fiindu-i opozabil.
Punerea în posesie a reclamantelor reprezintă un fapt personal al pârâtului, fiind de competența sa exclusivă în condițiile art.25 din legea nr.10/2001.
În consecință, în această ipoteză reclamantele în calitatea lor recunoscută de creditoare nu ar putea obține executarea în natură a obligației în discuție prin mijloace de executare directă și nici nu ar putea proceda ele însele la executare pe cheltuiala debitorului.
În ceea ce privește apărările realizate de pârât prin întâmpinare, judecătoria constatat că acestea nu sunt de natură a-l exonera de la îndeplinirea de îndată a obligației de punere în posesie instituită în sarcina sa.
În acest sens, în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că executarea unei sentințe judecătorești, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din integrantă din "proces", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, dreptul de acces la justiție fiind iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. în același sens, Curtea a decis și că procedurile administrativ-jurisdicționale trebuie integrante noțiunii de proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenția, aprecierile expuse anterior fiind astfel incidente speței.
În cauză, instanța a reținut că reclamantele au parcurs și o procedură judiciară finalizată prin emiterea deciziei civile irevocabile nr.342/A/2005 a Curții de Apel dar și o procedură administrativ-jurisdicțională finalizată cu emiterea Dispozițiilor de restituire depuse la dosar.
Cu toate acestea, obligația de punere în posesie, instituită de Legea 10/2001, nu este nici în prezent executată din cauza refuzului debitorului, motivat de efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către reclamante.
Chiar dacă valoarea de titlu executoriu este condiționată de Legea nr. 10/2001 de îndeplinirea demersurilor arătate, judecătoria a reținut prin prisma considerentelor ce succed că pârâtul, parte componentă a administrației de stat, trebuie să-și îndeplinească de bună-voie obligația de punere în posesie a reclamantelor iar nu să aștepte demararea procedurii executării silite în condițiile în care dreptul de proprietate al petentelor asupra imobilelor din speță a fost legal stabilit.
Cum administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, atunci când administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului își pierd orice rațiune de fi (cauza Șandor contra României).
Mai mult decât atât, constatând că dreptul de creanță al reclamantelor este corelativ unei obligații care revine în ultimă instanță chiar Statului român prin organele sale legal abilitate, judecătoria a avut în vedere că în aceeași jurisprudență europeană s-a statuat cu valoare de principiu că nu este oportun să pretinzi unei persoane care, în urma unei proceduri administrativ-jurisdicționale (asimilată uneia judiciare), a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (cauza Metaxas contra Greciei).
Așadar, obligațiile care incumbă debitorului, astfel cum au fost ele stabilite prin dispozițiile depuse la dosar, trebuiau aduse la îndeplinire de bună-voie, fără a se invoca lipsa îndeplinirii unor formalități care nu afectează în niciun mod dreptul de proprietate al reclamantelor, legal recunoscut chiar de pârât.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, în conformitate cu dispozițiile art.40 din Legea nr. 10/2001 și nr.HG250/2007, prima instanța a reținut că reclamantele în calitatea lor de noi proprietare a imobilelor în discuție au dreptul la plata din partea pârâtului, ca deținător al apartamentelor restituite în natură, a unei sume calculate pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor restituite. Cu toate acestea, instanța nu a putut reține ca temeinică pretenția astfel formulată de petente, suma respectivă nefiind individualizată de lege și nici dovedită în cauză pe bază de probe. Cu alte cuvinte, reclamantele nu au dovedit că valoarea prejudiciului pe care îl încearcă prin lipsirea lor de folosința bunurilor arătate are un cuantum de 5.000 lei pe zi de întârziere de fiecare apartament, suma fiind fixată printr-o apreciere unilaterală a acestora nesusținută de probe, motiv pentru care instanța a dispus respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr. 643/A/14.11.2008 Tribunalului Clujs -au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantele și - și de pârâtul Primarul municipiului C-N, împotriva sentinței civile nr. 9540/08.09.2008 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj -N, pe care păstrat-o în întregime.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul reținut următoarele:
1. In ceea ce privește apelul declarat de reclamante, tribunalul a reținut ca potrivit art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001 proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite in natura imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, in mod obligatoriu, in termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, daca protocolul nu a fost semnat, se va încheia in prezenta executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului.
Totodată, conform art.40 din aceeași lege nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia ii revine aceasta obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.
Raportat la aceste dispoziții legale, apelantele-reclamante sunt îndreptățite să obțină despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor restituite, in condițiile in care de la data rămânerii definitive a dispozițiilor nr.2176/2005 si 2178/2005, modificate prin dispozițiile nr.1527/2008 si nr.1528/2008 au trecut mai mult de 30 de zile, fără ca pârâtul Primarul municipiului C-N sa procedeze la încheierea protocolului de predare - primire.
Cu toate acestea, deși au solicitat obligarea paratului la plata sumei de 5000 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru fiecare apartament, reclamantele nu au dovedit in nici un fel, conform dispozițiilor art.1169 civ. ca suma solicitată reprezintă in mod real contravaloarea lipsei de folosință a fiecărui apartament.
Nici in fata primei instanțe si nici in apel reclamantele nu au solicitat, in conformitate cu prevederile art.112 pct.5, art.132 si art.292 alin.1 proc.civ. administrarea de probe pentru a dovedi cuantumul despăgubirilor solicitate.
In consecință, tribunalul a considerat că soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantelor pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor este legală si temeinică.
2. Referitor la apelul declarat de pârât, tribunalul a constatat că acesta a invocat in apărare dispozițiile art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii in natură a imobilului face dovada proprietarii persoanei indreptatite asupra acestuia, are forța probanta a unui înscris autentic si constituie titlu executoriu pentru punerea in posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliara.
Prima instanță a reținut in mod corect ca potrivit art.25 si 26 din Legea nr.7/1996 îndeplinirea formalităților de înscriere in cartea funciara a dreptului de proprietate nu are efect constitutiv de proprietate, ci doar de opozabilitate fata de terți, iar paratul nu are calitate de tert, fiind emitentul dispozițiilor de restituire.
Totodată, tribunalul constatat că potrivit art. 25 alin.5 din Legea nr.10/2001, menționat mai sus deținătorul imobilului este obligat sa încheie cu proprietarii un protocol de predare-preluare in termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, in caz contrar proprietarii fiind îndreptățiți sa încheie, in prezenta unui executor judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului, fără ca pentru încheierea protocolului sau a procesului-verbal sa fie necesara îndeplinirea vreunei formalități de publicitate imobiliara.
Pe de alta parte, așa cum a reținut si prima instanța, dispozițiile art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001, care condiționează punerea in posesie de îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, încalcă prevederile art.6 din CEDO, atât timp cât permit unui reprezentant al statului sa refuze punerea in executare a unei hotărâri judecătorești, deși prin această hotărâre s-a stabilit in mod irevocabil dreptul de proprietate al unei persoane, iar celelalte dispoziții legale pertinente in materie nu condiționează punerea in executare a hotărârii de îndeplinirea anumitor formalități.
Nici criticile apelantului - pârât privind nerestituirea de către reclamante a despăgubirilor primite in temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi primite, raportat la dispozițiile art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora persoanele care au primit despăgubiri in condițiile <LLNK 11995 112 10 201 0 18>Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea in natura, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primita, actualizata cu indicele inflației, daca imobilul nu a fost vândut pana la data intrării in vigoare a prezentei legi.
Astfel, dispozițiile legale menționate prevăd obligația persoanelor care revendică imobilele de a restitui sumele reprezentând despăgubirile primite in condițiile <LLNK 11995 112 10 201 0 18>Legii nr. 112/1995, însă nu condiționează nici restituirea in natură, nici punerea in posesie, de achitarea in prealabil a acestor sume.
In consecință, tribunalul a considerat că și apelul formulat de pârât este nefondat, soluția primei instanțe de obligare a acestuia la punerea in posesie a reclamantelor fiind legală si temeinică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal atât reclamantele, cât și pârâtul.
Reclamantele și, au solicitat modificarea ei în parte, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii și cu privire la dezdăunarea reclamantelor cu suma de 5000 lei, pentru fiecare apartament/zi de întârziere, începând cu data emiterii dispoziției de restituire și până la intrarea efectivă în posesia reclamantelor
În motivarea recursului reclamantele au arătat că, prin hotărârile instanțelor de fond s-a reținut culpa pârâtului privind omiterea punerii lor în posesie cu privire la apartamentele restituite în natură.
Apreciază că potrivit art.40 din Legea nr.10/2001, s-a instituit tragerea la răspundere a organului administrativ care nu-și îndeplinește obligația de punere în posesie a titularilor dispozițiilor de restituire a imobilelor naționalizate.
Pe acest principiu al responsabilizării - era firesc ca, cei vinovați de tergiversarea executării dispozițiilor de restituire,sa răspundă material prin dezdăunarea celor in cauză. Începând cu anul 2005, respectiv 2007, data investirii cu formulă executorie a dispozițiilor de restituire emise de pârât, apelantele sunt in așteptarea punerii in posesie.
Reaua-credința manifestata de pârâtă este evidentă, lipsirea lor de folosință cu privire la apartamentele restituite, este nejustificată si ilegala, mai mult, pârâtul si in acest moment încasează chiria de la chiriași.
Prin recursul declarat de pârât s-a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și respingerii în totalitate a acțiunii civile formulate de către reclamante.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că prin Dispoziția nr.1527/27.02.2008 și nr.1528/27.02.2008 emisa in baza Legii nr.10/2001 s-au restituit in natura apartamentele nr.4,10,13,17,34,41,42 si 43, precum si cota 144/627 parte din terenul curte, din imobilul situat in-, in favoarea lui in cota de 3/4 parte si d-nei in cota de 1/4 parte din imobil. Pentru restul apartamentelor din imobil care au fost înstrăinate in baza Legii nr. 112/1995 precum si cota de 483/627 parte din terenul-curte s-a propus acordarea masurilor reparatorii prin echivalent constând in despăgubiri acordate in condițiile legii speciale privind regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin art.2 al dispoziției mai sus arătate, se dispune in sarcina reclamantelor faptul ca restituirea in natura este condiționată de restituirea sumei reprezentând despăgubirea primita in baza Legii nr.112/1995, pentru apartamentele si pentru terenul restituit, actualizat la data plații, obligație care nu a fost îndeplinita pana in prezent. Prin urmare, având in vedere dispozițiile art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, reclamantele vor obține restituirea in natura a imobilelor "daca vor rambursa despăgubirea primita actualizata cu indicele inflației".
În altă ordine de idei, potrivit art.22 din Titlul VII Legea nr. 247/2005, în cazul obligațiilor reciproce de plată și respectiv restituire unor despăgubiri rezultate din aplicarea legilor nr. 112/1995 și 10/2001, se va dispune compensarea acestora, până la concurența celei mai mici dintre ele.
Reclamanta, care nu încasat despăgubiri, fost pusă în posesie cu cota de parte din apartamentele nr.4,10,13,17,34,41,42 și 43 și parte teren - curte din cota 144/627 parte din imobilul situat in-, în acest sens fiind întocmit și protocolul de predare- preluare imobilului nr. 786/45/26.11.2008.
Procedând la judecarea recursurilor, la termenul de judecată din 4.03.2009, curtea, din oficiu, invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj -N de a judeca litigiul în fond, raportat la obiectul și temeiul de drept al acestuia.
Analizând recursurile prin prisma acestei excepții de ordine publică invocată în recurs, curtea constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:
Așa cum reiese din însăși cuprinsul acțiunii introductive și așa cum au reținut instanțele de fond, acțiunea se întemeiază pe disp. art. 25 alin.5 din Legea nr.10/2001 și art.40 din acest act normativ.
Potrivit art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001 proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite in natura imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, in mod obligatoriu, in termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, daca protocolul nu a fost semnat, se va încheia in prezenta executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului.
Totodată, conform art.40 din aceeași lege nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația destinatorului căruia ii revine aceasta obligație de a plați noului proprietar o suma calculata pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit.
Reiese că ambele pretenții formulate de reclamante - atât cea de obligare pârâtului să-și îndeplinească obligația de punere în posesie a reclamantelor cu privire la apartamentele ce au făcut obiectul restituirii în natură, în baza a două dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și cea de obligare la plata sumei de 5000 lei, calculată pe fiecare zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a fiecărui apartament din imobilul restituit - își au fundamentul juridic în dispozițiile Legii nr.10/2001.
Acțiunea reclamantelor constituie practic demersul acestora de punere în executare silită a celor două dispoziții, emise în cadrul procedurii administrativ - jurisdicționale.
Întrucât, pe de o parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că și procedurile administrativ - jurisdicționale se integrează în noțiunea de proces echitabil, în sensul art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar, pe de altă parte, dispozițiile emise în aplicarea Legii nr.10/2001 constituie titluri executorii pentru punerea în posesie potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr.10/2001, executarea silită celor două dispoziții de restituire emise pe numele reclamantelor, trebuie asimilată cu executarea silită unei hotărâri judecătorești.
Doctrina și practica au statuat că, executarea silită este cea de-a doua fază procesului civil având ca scop realizarea definitivă și practică a unor drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu.
Potrivit art. 373 alin.2 Cod proc.civ. instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Curtea constată că, dat fiind faptul că titlul executoriu cu privire la care reclamantele au demarat procedura executării silite - cele două dispoziții - s-a emis în baza unei legi speciale - Legea nr.10/2001 - în privința punerii în executare a acestor titluri competența revine instanței desemnate de actul normativ special în baza căruia s-au emis titlurile executorii.
Toate dispozițiile Legii nr.10/2001, Cap. III, " Proceduri de restituire", când fac referire la procedura contencioasă atribuie competența în primă instanță Secției civile a tribunalului: art.26 alin. 3, art. 27 alin. 6, art. 28 alin. 3, art. 32 alin. 2.
Totodată, prin Decizia nr. IX / 20.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr.10/2001, este Secția civilă a tribunalului în cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție reținut că, în condițiile în care potrivit art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, decizia sau dispoziția de respingere notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi contestată de persoana care se consideră îndreptățită la Secția civilă a tribunalului - din rațiuni de simetrie, refuzul persoanei juridice notificate de soluționa notificarea poate fi contestat tot la aceeași instanță.
Curtea apreciază că dacă din întreaga economie prevederilor Cap. III, " Proceduri de restituire" din Legea nr.10/2001 procedura contencioasă ivită cu ocazia aplicării dispozițiilor acestui act normativ este atribuită spre competentă soluționare Secției civile a tribunalului și dacă Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii a statuat că aceleiași instanțe îi revine competența soluționării cererilor prealabile emiterii deciziilor sau dispozițiilor de soluționare a notificărilor, mutatis mutandis, tot această instanță este competentă în primă instanță să soluționeze și cea de-a doua fază procedurii contencioase născută din aplicarea Legii nr.10/2001 și anume, cea a executării silite, constând în obligarea emitentului dispoziției de restituire în natură să procedeze la punerea efectivă în posesie.
Față de considerentele expuse, reiese că soluționarea în primă instanță a acțiunii reclamantelor și, de către Judecătoria Cluj - s-a făcut de o instanță necompetentă material, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1, 6 raportat la art.304 pct.3 Cod proc.civ. curtea va admite ambele recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 634/A din 14 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o va casa și rejudecând apelurile declarate de reclamante și pârât, în baza art. 297 alin. 2 Cod proc.civ. va admite apelurile împotriva sentinței civile nr. 9540/08.09.2008 a Judecătoriei Cluj -N pronunțată în dosarul nr-, pe care o va anula și va trimite cauza spre judecată în prima instanță Secției civile a Tribunalului Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele și și recursul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI C-N împotriva deciziei civile nr. 634/A din 14 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o casează și rejudecând apelurile declarate de reclamante și pârât, admite apelurile împotriva sentinței civile nr. 9540/08.09.2008 a Judecătoriei Cluj -N pronunțată în dosarul nr-, pe care o anulează și trimite cauza spre judecată în prima instanță Secției civile a Tribunalului Cluj.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 4 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - TARȚA
Red. MV dact. GC
3 ex/12.03.2009
Jud.apel:,
Președinte:Traian DârjanJudecători:Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania
