Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 9/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 9/
Ședința publică din 20 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - -
Pe rol judecarea apelului civil formulat de pârâții CONSILIUL LOCAL C și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 484 din 9 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța - Secția civilă în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul ales în C,-, -. B,. 15, județul C și la sediul cabinetului avocatului din C,--26, Hotel T, camera 123, județul C, având ca obiect contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții pârâți Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar prin d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale de substituire, fără număr, din 16.09.2009, și intimatul reclamant - prin d- avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria -, nr. 88994/11.11.2009.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul se referă asupra cauzei, după care;
Apărătorul apelanților pârâți învederează că nu se află în posesia listelor cu bunuri ce pot fi acordate în compensare aferente lunilor noiembrie, decembrie 2009, inclusiv luna ianuarie 2010, întocmite conform art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 de către Primăria Municipiului C și depune la dosar dovada demersurilor efectuate în vederea obținerii acestor înscrisuri.
Întrebate fiind, părțile prezente prin apărători învederează că nu sunt are acte noi de depus sau cereri formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, în raport de susținerile apărătorilor părților, în sensul că nu sunt înscrisuri noi sau alte cererii, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod proc. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra apelului.
Având cuvântul, apărătorul apelanților pârâți critică soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele considerente:
Cu privire la obligația de a acorda teren în compensare, stabilită în sarcina pârâților, solicită a se avea în vedere faptul că nu s-a făcut nicio probă în acest sens la instanța de fond, nefiind depuse listele cu terenurile ce pot fi acordate în compensare, întocmite și afișate conform art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001. Conform acestor liste, afișate lunar spre cunoștința publicului, având caracter de notorietate, nu există în patrimoniul Municipiului C bunuri ce pot fi acordate în compensare. Astfel că, în raport de această situație, apreciază că nu se poate stabili în sarcina pârâților obligația de a acorda un astfel de teren, obligația fiind imposibil de executat.
Referitor la obligația de a propune acordarea de despăgubiri, urmează a se avea în vedere că, în cauza de față Primarul Municipiului C nu are calitatea de pârât. Ori, conform dispozițiilor art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 această obligație incumbă primarilor. Prin urmare, nici Consiliul Local și nici Municipiul C nu le revine obligația de a emite dispoziția, persoana fiind abilitată în mod expres prin lege. Față de această împrejurare s-a invocat lipsa calității procesuale pasive a pârâților.
Totodată, în raport de modalitatea de formulare a subsidiarului cererii de chemare în judecată, apreciază că instanța de fond a depășit limitele investirii, în sensul celor arătate de disp. art. 129 alin. 6.pr.civ. acordând ce nu s-a cerut, respectiv obligarea pârâților de a întocmi propunerea pentru acordarea despăgubirilor, petitul acțiunii precizate fiind în mod clar exprimat în sensul obliga pârâții la acordarea de despăgubiri.
În legătură cu cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu de avocat, solicită a se face aplicarea disp. art. 274 alin. 3.pr.civ. în raport de complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.
Concluzionând, solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.
Luând cuvântul, apărătorul intimatului reclamant pune concluzii de respingere a apelului pârâților, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat, conform chitanței seria - - nr. -/20.01.2010 pe care o depune la dosar, având în vedere că soluția instanței de fond este temeinică și legală. Precizează că acțiunea a fost formulată de reclamant fără să aibă cunoștință dacă există sau nu terenuri ce pot fi acordate în compensare. Deși a fost motiv de apel, apelanții pârâții nu au dovedit că nu există terenuri pentru a fi acordate în compensare.
În replică cu privire la onorariu de avocat, apărătorul apelanților pârâți solicită a se cenzura valoarea onorariului de avocat.
Instanța rămâne în pronunțare asupra soluției în apel.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față;
Din examinarea lucrărilor constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța sub nr- reclamantul -, în contradictoriu cu pârâții Municipiul C prin Primar și Consiliul Local Cas olicitat instanței în principal, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 329. situat în C, strada -, fostă nr.36, iar în subsidiar, în eventualitatea în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de teren în compensare sau de despăgubiri bănești, obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru imobilul construcție, demolat conform decretului nr. 69/1960, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.
În expunerea situației de fapt a arătat reclamantul că, la data de 12.06.1945, tatăl său, a dobândit imobilul mai sus descris. În ceea ce privește construcția, aceasta a fost demolată în temeiul decretului nr. 69/1960, iar terenul a fost expropriat fără plata vreunei despăgubiri.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/ 2001.
În susținerea acțiunii s-au depus înscrisuri și anume: notificările nr. 60403/14.05.2003 ( fila 14), nr. 396/13.02.2002, nr. 909/5.01.2007 / fila 5), toate având ca obiect cererea de restituire a terenului în litigiu, extras din registrul Arhivelor Naționale ( fila 7), cu indicarea actului de vânzare cumpărare nr. 30517/18.06.1945, certificatul de moștenitor nr. 66/28.07.2003, decizia nr. 1463/30.12.1960 ( fila 24).
Deși nu au depus întâmpinare, pârâții au depus la dosarul cauzei documentația aferentă notificărilor și situația juridică a imobilului în litigiu.
În completarea probatoriilor s-a efectuat expertiza tehnică - imobiliară, având ca obiectiv identificarea imobilului în litigiu și stabilirea valorii de circulație a imobilului demolat.
Prin sentința civilă nr.848/09.04.2009, Tribunalul Constanțaa admis acțiunea reclamantului în parte și a obligat pârâții Municipiul C prin Primar și Consiliul Local C, ca prin decizie sau dispoziție motivată, să acorde reclamantului - un teren în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr.247/2005, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de reclamant, pentru imobilul teren în suprafață de 329. situată în C, str.- fostă nr.36 și imobilul - construcție - în prezent demolată.
În temeiul art.274 cod pr.civilă au fost obligați pârâții la 6600 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că, reclamantul se legitimează ca succesor legal al autorilor săi și, care au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr.30517/16.06.1945 dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 329. și o casă de locuit, imobil preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr.69/1969 - Decizia nr.1463/30.12.1960, și ulterior construcția a fost demolară, iar terenul afectat în totalitate de investiții ce au determinat măsura exproprierii.
În condițiile în care măsura restituirii în natură a terenului expropriat de la autorii reclamantului nu mai este posibilă, Tribunalul Constanțaa reținut că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, respectiv acordarea în compensare a unui teren echivalent, iar în ipoteza în care măsura nu este posibilă, pârâților le incumbă obligația de a propune reclamantului acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr.247/2005.
Reținând culpa procesuală a pârâților în declanșarea acestui litigiu, prima instanță i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant - respectiv 6000 lei onorariu avocat și 600 lei onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel pârâții Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
1. În mod greșit Tribunalul Constanțaa obligat pârâții să acorde reclamantului în compensare un alt teren, în condițiile în care la dosar nu s-a depus listă cu bunurile disponibile conform art. 1 alin.(5) din Legea nr.10/2001, iar reclamantul nu a făcut dovada că există astfel de terenuri la dispoziția Municipiului C, această obligație fiind imposibil de realizat.
2. În mod greșit s-a stabilit în sarcina pârâților Consiliul Local C și Municipiul C prin Primar să emită o dispoziție cu propunere de despăgubiri, în condițiile în care această obligație incumbă exclusiv Primarului, în timp ce Municipiul C și Consiliul Local C nu au calitate procesuală pasivă.
3. Instanța a depășit limitele investirii, întrucât reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, iar nu obligarea pârâților de a emite o dispoziție cu propunere de despăgubiri, cum a dispus Tribunalul Constanța.
4. Cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu de avocat sunt exorbitante în raport de volumul muncii depus de avocat, situație în care se impune reducerea acestuia, corespunzător pretențiilor admise.
În apel, conform art.295 cod pr.civilă, coroborat cu disp. art.1 alin.(5) din Legea nr.10/2001 republicată, Curtea a dispus ca apelanții pârâți să depună la dosar lista cu bunuri și servicii ce pot fi acordate de unitatea administrativă teritorială în compensare reclamantului pentru terenul ce nu mai poate fi restituit acestuia în natură.
Apelanții pârâți nu s-au conformat acestei dispoziții a instanței, neînțelegând să facă dovada îndeplinirii obligației legale de publicare lunară ofertei de bunuri și servicii ce pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite.
Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile pârâților, se constată că apelul este nefundat pentru următoarele considerente:
1. Critica ce vizează greșita stabilire în sarcina pârâților a unei obligații alternative, acordarea unui teren în compensare sau emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, atunci când nu există terenuri libere ce ar putea fi atribuite reclamantului în compensare sau când propunerea nu este acceptată, se reține a fi nefondată și urmează a fi respinsă.
Stabilirea unei obligații alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop tocmai evitarea pronunțării unei hotărâri judecătorești a cărei executare să fie imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeași reglementare pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă, este conținută de disp. art.26 din Legea nr.10/2001, care stabilește în principal ca măsură reparatorie compensarea cu alte bunuri și dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
În speță, raportat la situația juridică a imobilului - imposibil de restituit în natură - instanța de fond a reținut în mod corect ca modalitate de reparație, compensarea cu alte bunuri, teren în echivalent disponibil din patrimoniul unității administrativ teritoriale.
Acordarea de bunuri în compensare este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Cum identificarea unor astfel de bunuri, apreciere asupra caracterului lor disponibil (inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică și trecerea lor în proprietatea privată a statului) sunt în competența entității investite cu soluționarea notificării, iar în cauză pârâții nu au înțeles să depună liste cu bunuri sau servicii disponibile - întocmite lunar conform art. 1 alin.(5) din Legea nr.10/2001 și nici nu au probat că nu este posibilă acordarea unui teren în compensare în viitor, în mod corect prima instanță stabilit în sarcina acestora, în principal obligația de a oferi, după rămânerea irevocabilă a hotărârii un teren în compensare reclamantului.
Pentru ipoteza în care entitatea obligată la restituire nu poate identifica în patrimoniul său bunuri pe care să le ofere în compensare, hotărârea nu va fi lipsită de forță juridică, subzistând obligația subsidiară de propunere de despăgubiri conform legii speciale (Titlul VII din Legea nr.247/2005).
Față de aceste considerente se reține că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situația de fapt relevată de probele administrate, iar în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferință a acestora, rezultată din prevederile legale. Scopul stabilirii în mod alternativ a acestora a fost atât sancționarea conduitei unității administrativ teritoriale care nu a înțeles nici în fața instanței de fond și nici în apel să facă dovada îndeplinirii obligației impuse în sarcina sa prin dispozițiile art.1 alin.(5) din Legea nr.10/2001, cât și de a evita impunerea unei obligații imposibil de executat și prelungirea sine die a termenului în care reclamantul urmează să fie despăgubit pentru imobilul preluat abuziv și pentru care, deși a formulat o notificare în anul 2001, nu și-a văzut realizat dreptul, din culpa unității administrativ teritoriale, nici după aproape 9 ani.
2. Și critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local și a Municipiului C în prezentul litigiu, nu poate fi reținută ca fondată, pentru următoarele considerente:
modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă și alta contencioasă, iar în art.22 a stabilit părțile între care se desfășoară aceste proceduri și anume, "persoana îndreptățită la restituire" și "persoana juridică deținătoare a imobilului". Art.21 din lege stabilește categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietății către persoanele îndreptățite, prin dispoziția motivată a organelor de conducere, și prevede în alin.4 că au calitatea de unități deținătoare și unitățile administrativ teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziția motivată a primarilor ori, după caz, a președintelui consiliului județean.
"Persoana îndreptățită la restituire", care are calitate procesuală activă, și "unitatea deținătoare", care are calitate procesuală pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementată de Legea nr.10/2001 și nu pot fi înlocuite de o altă parte astfel că, în cazul în care bunul aparține patrimoniului unei unități administrativ teritoriale, obligația de soluționare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât "deținătorului", respectiv comunei, orașului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, iar nu reprezentantului lor legal, în nume propriu.
Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot găsi bunuri care cad sub incidența acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezultă cu evidență că în întreaga procedură de restituire primarul nu figurează în nume propriu, ci reprezintă unitatea administrativ teritorială.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin ca reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită și atribuția stabilită prin art.67 din Legea nr.215/2001, în sensul că emite o dispoziție motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările, iar nu aceea de a stabili o "obligație în nume propriu".
Ca atare, este corectă concluzia instanței de fond, în sensul că în litigiile fundamentate pe prevederile Legii nr.10/2001 calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ teritoriale, deoarece dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii nu este emisă de primar în nume propriu, ci ca reprezentant al deținătorului imobilului, respectiv al unității administrativ teritoriale.
Avându-se în vedere obiectul cererii reclamantului și împrejurarea că instanța a stabilit o obligație alternativă în sarcina pârâților pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant, în sensul acordării unui teren în compensare reclamantului, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, se reține că în mod corect prima instanță a reținut că și Consiliul Local al Municipiului C are calitate procesual pasivă în acțiunea reclamantului.
Conform art.10 și art.26 alin.(1) din Legea nr.10/2001 republicată, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea investită cu soluționarea notificării are plenitudine de competență în stabilirea măsurii reparatorii.
Acordarea în compensare de alte bunuri este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate - în speță, în patrimoniul Municipiului Cau nor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Includerea bunurilor sau serviciilor în categoria celor disponibile este o atribuție care revine Consiliului Local C, în temeiul art. 36 alin.(2) lit.c din Legea nr.215/2001, acesta fiind organul deliberativ al unității administrativ teritoriale care aprobă încheierea actelor de administrare și de dispoziție asupra bunurilor aflate în patrimoniul Municipiului C, fiind singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unității administrativ teritoriale trebuie sau nu menținut în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor Municipiului
3. Și critica ce vizează depășirea limitelor investirii instanței se reține a fi vădit nefondată și urmează a fi respinsă.
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul, în calitate de succesor al defuncților și, a solicitat instanței, în condițiile în care pârâții au refuzat să răspundă notificării autorilor săi, să oblige pârâții la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, iar în subsidiar, dacă restituirea nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri - teren, sau acordare de despăgubiri bănești.
Instanța de judecată, sesizată direct de reclamant căruia nu i s-a răspuns la notificare în termenul legal de 60 de zile a soluționat practic această notificare, limitele impuse atât în procedura administrativă, cât și în cea judiciară care o succede, fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legii speciale - Titlul VII din Legea nr.247/2005, cât și a principiului, neretroactivității legii civile Tribunalului Constanța, corect a reținut că unității administrativ teritoriale prin Primar îi incumbă în prezent obligația de a face numai o propunere de despăgubire pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură reclamantului, cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit în cadrul procedurii administrative ce se va derula conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Prin urmare, în mod corect prima instanță nu a obligat unitatea administrativ teritorială să acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat, ci a instituit în sarcina acesteia numai o obligație de a emite o dispoziție cu propunere de despăgubire, conform legii speciale, cuantumul și modalitatea de acordare urmând a fi stabilită de Comisia Centrală conform Legii nr.247/2005.
4. Se reține a fi vădit nefondată, cu consecința respingerii ei, și critica pârâților ce vizează acordarea onorariului de avocat neredus.
Conform disp. art.274 cod pr.civilă "partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată".
Conform disp. art.274 alin.(3) cod pr.civilă "judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat".
La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală. În contextul abordărilor referitoare la aplicarea art.247 alin.(3) cod pr.civilă, doctrina a subliniat că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv, prin urmare, atunci când constată că cel care a câștigat procesul a săvârșit un abuz de drept, instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.
Prin urmare, numai în cazuri temeinic justificate, instanța poate dispune reducerea onorariului de avocat, în raport cu echitatea ori cu activitatea depusă de către avocat.
În condițiile în care, în prezent legea nu stabilește "plafoane minimale "ale onorariilor de avocat, munca prestată de avocat rămâne un criteriu fundamental în raport cu care instanța poate statua în conformitate cu prevederile art.274 alin.(3) cod pr.civilă asupra posibilității de reducere a onorariului de avocat.
Munca avocatului are însă un caracter complex, iar potrivit art.132 alin.(2) și (9) din Statutul profesiei de avocat, onorariilor vor fi stabilite în raport cu dificultatea cazului, amploarea sau durata acestuia, avându-se în vedere și o serie de elemente precum: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, experiența și reputația avocatului, situația financiară a clientului.
În cauză, se reține că obiectul cererii dedusă judecății - soluționarea notificării formulate de autorii reclamantului conform Legii nr.10/2001, în condițiile în care unitatea deținătoare nu a înțeles să își îndeplinească obligația legală de a răspunde reclamantului de aproximativ 8 ani - constituie o cauză cu un grad relativ mare de complexitate, durata litigiului - de la momentul declanșării procedurii administrative (2001) și până la momentul soluționării acțiunii în justiție (9.04.2009); necesitatea administrării unor probe cu înscrisuri și expertiza imobiliară, au necesitat o activitate importantă a avocatului reclamantului, onorariul perceput de avocat - 6000 lei, nefiind unul exagerat în raport de munca prestată, de importanța și valoarea obiectului litigiului.
Nu este de neglijat nici importanța intereselor în cauză - redobândirea bunurilor imobiliare preluate de stat în mod abuziv de la autorii reclamantului și nici atitudinea culpabilă a pârâților, care au înțeles să rămână în pasivitate timp de 8 ani, fără să analizeze notificarea reclamantului într-un termen rezonabil conform Legii nr.10/2001.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr.civilă, se va respinge recursul pârâților ca nefondat.
Întrucât în recurs, recurenții pârâți au căzut în pretenții, în baza art.274 cod pr.civilă, Curtea va obliga recurenții la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant - reprezentând onorariu avocat, considerentele expuse mai sus menținându-și valabilitatea și în respingerea cererii recurenților de reducere a onorariilor de avocat plătit de intimatul reclamant în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil formulat de pârâții CONSILIUL LOCAL C și MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 484 din 9 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța - Secția civilă în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu domiciliul ales în C,-, -. B,. 15, județul C și la sediul cabinetului avocatului din C,--26, Hotel T, camera 123, județul C, ca nefondat.
Obligă apelanții la 4200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond:
Red.dec.apel-Jud.-/25.01.2010
Tehnored.gref.MG/6ex./08.02.2010
Emis 4 com./08.02.2010
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
