Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1002/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1002/
Ședința publică din 9 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 2: Erica Nistor
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T, împotriva deciziei civile nr.380 din 14.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții și și cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin T, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâții recurenți Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T consilier juridic, iar pentru reclamanții intimați și se prezintă avocat, lipsă fiind pârâtul intimat Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, reprezentantul reclamanților intimați - avocat depune la dosar practică judiciară și concluzii scrise pentru a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta pârâților recurenți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea sentinței primei instanțe cu consecința respingerii cererii formulate de către reclamanții și, conform motivelor invocate în scris la dosar.
Reprezentantul reclamanților intimați solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, conform întâmpinării și concluziilor scrise depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
La data de 01.08.2008 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-, cererea formulată de reclamanții și - prin care au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâților (în calitate de actuali proprietari tabulari ai imobilului situat în T,--8,. C,. V,. 23, jud. T, înscris în CF nr. 25475 T, nr. top. 9148/1/1/3, 9166/1/2; 9149/3/XXIII, compus din 2 camere și dependințe cu 0,65/100% din părți comune indivize și cu 10/1444 mp din teren cu drept de folosință), la retrocedarea acestuia în considerarea calității de foști proprietari tabulari deposedați abuziv de proprietatea lor.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au fost deposedați abuziv de imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 223/1974, prilej cu care le-a fost radiat din cartea funciară dreptul de proprietate asupra acestuia și intabulat în favoarea Statului Român, apoi, că imobilul a fost atribuit în chirie.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 civ. art. 41 (1), art. 42, art. 44(2) din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 1 al acesteia, Decizia Civilă nr. 5691/06.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă.
La data de 16.09.2008 reclamanții au depus precizare și completare de acțiune, prin care au solicitat să se constate că imobilul în litigiu înscris în CF nr. 3572 T fost trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului Român și în administrarea operativă a T.
În motivare s-a arătat, prin raportare la noțiunea de "titlu valabil" definită de art. 56 alin 1 din Legea nr. 213/1998, că imobilul în litigiu a fost preluat fără un asemenea titlu întrucât Decretul nr. 223/1974 și art. 13 din Legea nr. 59/1974 sunt acte juridice nelegale, primul dintre acestea fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, potrivit căruia dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, iar cel de-al doilea text legal încălcând atât dreptul de liberă circulație prevăzut de art. 12 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și de art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ambele ratificate de România înainte de anul 1974, cât și dreptul fiecăruia de a dispune în mod liber de proprietatea sa, consacrat de art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dreptul comun, respectiv art. 480.civ. întrucât dreptul de proprietate este perpetuu, nelimitat în timp și nu se stinge prin neuz, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă extinctiv. Dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 care statuează că nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, nu trebuie interpretate în sensul înlăturării dreptului la acțiune în revendicare al reclamanților împotriva Statului Român, întrucât o asemenea interpretare ar fi neconstituțională prin faptul că ar institui o discriminare între proprietarii deposedați, în funcție de autorul deposedării, în condițiile în care o revendicare pornită împotriva unei alte persoane juridice sau fizice ar fi admisibilă. În susținerea acestor argumente se invocă și practica judiciară.
În drept au fost invocate și disp. art. 6 pct. 1,2,3 din Legea nr. 213/1998, art. 114, 129,132 Cod procedură civilă.
La data de 19.09.2008 pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tad epus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și excepția inadmisibilității acțiunii.
În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive s-a arătat că imobilul nu este de interes public și nu se află în administrarea Ministerului Economiei și Finanțelor.
În motivarea excepției inadmisibilității s-a invocat faptul că temeiul juridic indicat de reclamanți este greșit, întrucât aceștia ar fi trebuit să uzeze de dispozițiile Legii 10/2001, nu de dreptul comun, legea specială având are un caracter obligatoriu prin derogare de la dreptul comun.
În ședința publică din data de 30.09.2008 pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T, prin Primar au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 13340/28.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Timișoaraa respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a domnului avocat pentru reclamanții și -, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâților Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, Consiliu Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar, pentru constatare preluare imobil fără titlu valabil și restabilire situație anterioară.
A fost respinsă cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată și s-a luat act că celelalte părți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ost respinsă, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă, deoarece, potrivit art. 25 al. 1 din Decretul 31/1954, tatul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații iar potrivit al. 2, el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Economiei și Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Or, reclamanții au pretins că Statul Român a preluat fără titlu valabil un imobil proprietatea lor și au revendicat acest imobil în temeiul dreptului comun. În acest caz legea nu prevede un organ special care să reprezinte statul, motiv pentru care va fi reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii nstanța de fond a reținut că excepția este întemeiată. Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun în materie de revendicare, pretinzând că imobilul a fost preluat abuziv (fără titlu) de Statul Român deși o lege specială, Legea 10/2001, reglementează condițiile restituirii acestor imobile.
Or, este de principiu că legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant) astfel încât este inadmisibilă judecarea cererii în temeiul dreptului comun.
În același sens, sunt și dispozițiile art. 6 al. 2 din Legea 213/1998, conform cărora unurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Instanța de fond a avut în vedere și împrejurarea că o excepție de la principiul amintit este situația în care modalitatea concretă în care ar fi aplicată reclamanților Legea 10/2001 ar încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) la care România este parte, caz în care ar avea prioritate Convenția în temeiul art. 20 al. 2 din Constituție.
În consecință, instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților pentru constatare preluare imobil fără titlu valabil și restabilire situație anterioară.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, prima instanță a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată și a luat act că celelalte părți nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs (recalificat de instanță ca apel) reclamanții și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 26.01.2009, solicitând admiterea apelului și pe cale de consecință, să se modifice în tot hotărârea apelată și rejudecând cauza să se admită acțiunea reclamanților așa cum a fost formulată și precizată; să se constate că imobilul situat în T--8,. C,. V,. 23, județul T, identificat în CF nr. 25475 T, nr. top. 9148/1/1/3, 9166/1/2; 9149/3/XXIII, compus din 2 camere și dependințe cu 0,65/100% din părți comune indivize și cu 10/1444 mp din teren cu drept de folosință, a fost trecut fără un titlu valabil în proprietatea Statului Român și administrarea operativă a T la data de 17.02.1977 prin Decizia nr.214 emisă în baza Decretului 223/1974, intabulată în cartea funciară a imobilului sub nr. 3572/1977; să se dispună obligarea intimaților, în calitate de actuali proprietari tabulari ai imobilului mai sus evidențiat, la retrocedarea acestuia în considerarea calității de proprietari tabulari de care au fost deposedați abuziv prin Decizia nr. 214/17.02.1977 în baza Decretului nr. 223/1974, înscrisă în cartea funciară a imobilului sub nr. 3572/1977; să se dispună, pe cale de consecință admiterea primului capăt de cerere, reintabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în CF nr. 25475 T; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că instanța de fond nu a luat în considerare, la pronunțarea hotărârii, practica juridică depusă de către reclamanți, materializată prin hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, încălcând astfel un principiu fundamental de drept și anume acela de a asigura și urmări interpretarea și aplicarea unitară a legii. Încălcarea acestui principiu a dus la respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Reclamanții au arătat faptul că, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, definește noțiunea de " titlu valabil" pe care condiționează de intrarea imobilelor în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Decretul nr. 223/1974 constituie în sine un act normativ nelegal, care, pe cale de consecință, nu poate constitui un titlul valabil pentru preluarea de către Statul Român a imobilului în speță, aspect consacrat și notoriu datorită practicii juridice unitare în materie și hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești din România cât și cele pronunțate de CEDO, că Decretul nr. 223/1974 încalcă prevederile art. 36 din Constituția din 29.06.1965, și dreptul la liberă circulație prev. de art. 12 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Acțiunea reclamanților de revendicare este întemeiată pe prev. art. 480 civ. care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care există atâta vreme cât există bunul la care se referă și care nu se stinge prin neuz, astfel că acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă extinctiv.
În drept, au fost invocate prevederile art. 3041.pr.civ. și art. 312.pr.civilă.
Intimații pârâți Consiliu Local al Municipiului și Primarul Municipiului au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, întrucât raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, acțiunea reclamanților este inadmisibilă, având în vedere faptul că nu au solicitat, pe calea administrativă în baza Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu.
O atare interpretare este impusă și de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia potrivit cărora "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prev. art. 1, 2 și 47 din Legea nr. 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale.
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadru juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privință este de subliniat că disp. art. 11 din aceeași lege se referă, în mod expres, la "imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubiri primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare".
Ca urmare, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și de imediata aplicare, deoarece interesează ordinea publică.
Mai mult, se arată faptul că prin Constituția României este reglementat principiul neretroactivității legii, prevăzând, la art. 5 alin. 2 că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
În deplină concordanță cu această reglementare constituțională, Codul civil prevede în art. 1 că "legea dispune numai pentru viitor" și că "ea n-are putere retroactivă", instituind astfel principiul neretroactivității legii civile.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Așa cum rezultă din prevederile mai sus arătate, pentru restituirea imobilului preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, reclamanții nu au parcurs procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001, ignorând dispozițiile legii speciale aplicabile în cauză.
Având în vedere că aceleași raporturi juridice sunt reglementate atât de legea generală cât și de legea specială și, având în vedere faptul că, potrivit adagiului "specialia generalibus derogant", reclamanții nu aveau un drept de opțiune între cele două acte normative, fiind obligați să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
În concluzie, se consideră că prin Legea nr. 10/2001 este instituită o procedură specială nepermițând opțiunea între dreptul comun și aceasta.
Această procedură specială nu aduce atingere dreptului de proprietate astfel cum este definit de art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Mai mult, se arată faptul că prin decizia nr. 53/04.06.2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție B s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B prin care s-a stabilit că acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect imobilele preluate de Statul Român în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile.
De asemenea, se precizează faptul că, apartamentul nr. 23, situat în T,-, se află în folosința numitei în baza unui contract de închiriere încheiat de aceasta și instituția pârâtă.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Taf ormulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Pe cale de excepție s-a arătat că această instituție nu are calitate procesual pasivă chiar dacă bunul este în proprietatea Statului Român, însă nu este de interes public și nu se află în administrarea Ministerului Economiei și Finanțelor, apreciind că în astfel de spețe ce au ca obiect revendicarea bunurilor reprezentant al Statului este Consiliul local al localității în care se află bunurile imobile în litigiu.
Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate, astfel că legiuitorul prin dispozițiile legale date arată ca urmarea căii prevăzută de legea specială este obligatorie.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
La termenul de judecată din 14.04.2009, față de valoarea obiectului litigiului, respectiv 240.000 lei indicată de către reclamanți ( fila 45), având în vedere dispozițiile art. 282 ind. 1 alin. 1.civ.Cod Penal, tribunalul a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel, iar nu recurs.
Prin decizia civilă nr.380/A din 14.04.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanții și, împotriva sentinței civile nr. 13340/28.10.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. -, în contradictoriu cu pârâții intimați Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T, a desființat sentința civilă nr. 13340/28.10.2008 a Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, obiectul acțiunii promovate de reclamanți vizează revendicarea imobilului identificat mai sus, imobil ce a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974.
În prezent, imobilul în litigiu se află în proprietatea statului, nefiind înstrăinat unei terțe persoane, așa cum rezultă din extras CF nr. 25475
Raportat la actul normativ ce a stat la baza preluării imobilului de către stat, prima instanță a apreciat că imobilul respectiv constituie obiect de reglementare al Legii nr.10/2001, legea specială de reparație și, ca atare, acesta putea fi revendicat doar prin procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială (neurmată de reclamanți), fiind exclusă astfel o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, așa cum au procedat reclamanții în dosarul de față.
Prin Decizia nr.33/09.06.2008 dată în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial la data de 23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, așa cum este cea de față, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant" iar în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Întrucât prin hotărârea apelată, prima instanță a respins acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă iar decizia dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.3 pr.civ. se impune ca pretențiile reclamanților să fie examinate în raport de cele statuate de către instanța supremă, față de cazul concret dedus judecății, dispozițiile legii 10/2001 neputând constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, atâta timp cât bunul preluat în condițiile Decretului nr. 223/1974 se află în continuare în proprietatea Statului Român, motiv pentru care Tribunalul a admis apelul, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare în fond primei instanțe.
Impotriva deciziei civile nr.380/A din 14.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în termen legal, au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T, criticând hotărârea pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii sentinței civile nr.13340/2008 a Judecătoriei Timișoara.
In motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel în mod eronat a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, că soluția a fost consecința greșitei interpretări a dispozițiilor Deciziei nr.33 din 9.06.2008 pronunțată de Inalta C de Casație și Justiție B în soluționarea recursului în interesul legii, cât și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Au arătat că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, câtă vreme aceștia nu au solicitat, pe cale administrativă, în baza Legii nr.10/2001 restituirea imobilului, că Legea nr.10/2001 este singura lege aplicabilă în cauză potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
Au invederat faptul că, în Constituția României, este reglementat principiul neretroactivității legii, iar Codul civil, în concordanță cu reglementarea constituțională, prevede în articolul 1 că legea dispune numai pentru viitor neavând putere retroactivă. Ca urmare, Legea nr.10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate.
Cum reclamanții nu au parcurs procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr.10/2001, aceștia nu au un drept de opțiune între cele două acte normative fiind obligați să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv a Legii nr.10/2001.
Aceeași concluzie rezultă și din dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, text care prevede că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului "specialis generalibus derogant".
S-a precizat că apartamentul în litigiu situat în T,-, apart.23, se află în folosința numitei în baza unui contract de închiriere.
In drept, recursul a fost motivat cu dispozițiile cuprinse în art.304 pct.8 și 9.pr.civilă.
Analizând legalitatea hotărârii recurate, în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile cuprinse în art.304 și urm. pr.civ. Curtea stabilește că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanții și, în calitate de foști proprietari ai imobilului situat în T,--8,. C,. V,. 23, jud. T, înscris în CF nr. 25475 T, nr. top. 9148/1/1/3, 9166/1/2; 9149/3/XXIII, compus din 2 camere și dependințe cu 0,65/100% din părți comune indivize și cu 10/1444 mp din teren cu drept de folosință, au solicitat retrocedarea acestuia, întrucât trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr.223/1974 a fost contrară prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, potrivit căruia dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, a încălcat dreptul la liberă circulație prevăzut de art. 12 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ambele ratificate de România înainte de anul 1974, cât și dreptul fiecărei persoane de a dispune în mod liber de proprietatea sa, consacrat de art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Soluția pronunțată de prima instanță, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, apare ca nelegală, iar hotărârea instanței de apel d e desființare a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea pe fond a acțiunii, va fi păstrată de C pentru următoarele considerente.
Astfel, critica din recurs referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor Deciziei nr.33 din 9.06.2008 pronunțată de Inalta C de Casație și Justiție B în soluționarea recursului în interesul legii, va fi înlăturată, câtă vreme în Decizia nr.33/2008 Curtea amintește că "de principiu literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Aceeași Inaltă Cas tabilit și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și atunci când acestea nu aduc atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, ori securității raporturilor juridice.
In speța de față, apartamentul în litigiu nu a fost înstrăinat chiriașilor fiind liber din punct de vedere juridic, în prezent aflându-se în folosința numitei.
In mod greșit au susținut recurenții că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, pe motiv că aceștia nu au solicitat pe cale administrativă, în baza Legii nr.10/2001 restituirea imobilului și că Legea nr.10/2001 ar fi singura lege aplicabilă potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
Inalta C de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei civile nr.33/2008, menționează că Legea nr.10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare atunci când reclamantul nu se poate prevala de un bun al său în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional.
Soluția pronunțată de prima instanță, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților a fost greșită și în raport de disp.art.21 din Constituția României care consacră liberul acces la justiție al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și al intereselor sale legitime. Nici o lege - spune articolul sus-citat - nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Altfel spus articolul 21 din Constituție urmărește să garanteze efectivitatea și deplinătatea accesului liber la justiție ca drept fundamental.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne - spune art.20 din Constituție - au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
In funcție de circumstanțele concrete ale cauzei de față, cum apartamentul revendicat de către reclamanți este liber astfel că, nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, acesta nefiind înstrăinat către foștii chiriași, Curtea găsește că soluția instanței de apel, aceea de trimitere a cauzei la prima instanță, pentru rejudecare pe fond, este legală.
Articolele 480 și 481 cod civil prevăd că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
In speță, cele două instanțe nu au supus analizei titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, și anume Decretul nr.223/1974, dacă trecerea s-a realizat cu sau fără titlu valabil, dacă au fost sau nu încălcate dispozițiile Constituției în vigoare la data respectivă, în condițiile în care, acest act normativ a fost abrogat în mod expres prin Decretul-Lege nr.9 din 30 decembrie 1989.
Față de cele ce preced, Curtea găsește nefondat recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T, împotriva deciziei civile nr.380 din 14.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, motiv pentru care în temeiul art.312 pr.civ. urmează să-l respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului T, împotriva deciziei civile nr.380 din 14.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 noiembrie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red.:/25.11.2009
Tehnored./M/ 2 ex./25.11.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Președinte:Marinela GiurgincăJudecători:Marinela Giurgincă, Erica Nistor, Carmina Orza
