Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 110/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(2482/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.110
Ședința publică de la 15 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Haralambe Mariana
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.984 din 13.07.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta-reclamantă, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.365 din 15.01.2010, emise de Baroul București, aflată la fila 13 dosar și intimații-pârâți și, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.9/2010, emise de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 12 dosar, lipsind intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-au depus relațiile solicitate de la SC SA, conform dispozițiilor încheierii de la termenul anterior.
Se mai învederează și faptul că intimații-pârâți și au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 10.02.2010, întâmpinare.
Curtea înmânează un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar de intimații-pârâți, avocatului apelantei-reclamante.
Avocatul apelantei-reclamante solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării comunicatE astăzi în ședință publică.
Avocatul intimaților-pârâți și lasă la aprecierea instanței, cererea de amânarea formulată de avocatul apelantei-reclamante.
Curtea, având în vedere data depunerii întâmpinării, fiind respectat termenul legal de depunere a acestui act procedural, în conformitate cu dispozițiile art.289 al.2 din Codul d e procedură civilă, respinge cererea de amânare a cauzei pentru ca avocatul apelantei-reclamante să ia cunoștință de conținutul întâmpinării comunicate astăzi în ședință publică și dispune lăsarea dosarului la a doua strigare, pentru a se permite părții apelante să ia cunoștință de conținutul actului procedural depus.
La reluarea pricinii, se prezintă apelanta-reclamantă, prin avocat, în baza împuternicirii de la dosar și intimații-pârâți și, prin avocat, în baza împuternicirii de la dosar, lipsind intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra excepției inadmisibilității acțiunii, excepție invocată prin întâmpinarea depusă la dosar, iar în continuare, asupra apelului formulat.
Avocatul intimaților-pârâți și arată că această excepție a invocat-o și la instanța de fond, astfel că își menține punctul de vedere, în sensul că acțiunea este inadmisibilă, față de dispozițiile legii speciale, fiind formulată pe dreptul comun, în temeiul art.480 Cod civil, iar de la apariția Legii nr.10/2001, apreciază că sunt aplicabile doar aceste dispoziții speciale.
Avocatul apelantei-reclamante consideră că, dat fiind faptul că s-a invocat această excepție și la instanța de fond, iar partea adversă nu a atacat soluția instanței cu privire la această excepție și nici nu a formulat cerere de aderare la apel, în condițiile art.293 din Codul d e procedură civilă, nu poate fi invocată excepția în această cale de atac și înțelege să invoce excepția inadmisibilității invocării acestei excepții a inadmisibilității.
Avocatul intimaților-pârâți și susține că poate invoca și în apel, inadmisibilitatea acțiunii.
Avocatul apelantei-reclamante apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii, este nefondată, având în vedere că în dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, nu se prevede, în mod expres, nici implicit inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. O asemenea situație ar viza doar cazul în care imobilul este preluat fără titlu și se află încă în proprietatea statului. Apreciază că și în raport de considerentele reținute în Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această acțiune întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, întrucât se menționează că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude în toate cazurile posibilitatea promovării unei acțiuni pe dreptul comun.
De asemenea, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea sentinței de fond, respingerea excepției lipsei de interes al primului capăt de cerere și admiterea cererii așa cum a fost formulată, considerând că cele două capete de cerere sunt în strânsă conexiune, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților-pârâți și, având cuvântul, solicită în continuare admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, pentru argumentele pe care le-a evidențiat deja și pentru că nu au contestat faptul că Înalta Curte de Casație s-ar fi pronunțat altfel, numai că acțiunea trebuie privită și prin prisma actelor normative care i-au permis apelantei, să atace contractul de vânzare-cumpărare, fapt care nici până în prezent nu a fost realizat.
Din punctul intimaților de vedere, pentru a fi admisibilă acțiunea în revendicare, trebuie îndeplinită o primă condiție: ca acest contract, prin care intimații au devenit proprietari, să fie nul, or contractul acestora potrivit Legii nr.112/1995 este perfect valabil.
Sub aspectul apelului promovat, arată că sunt cumpărători de bună-credință, că timp de 12 ani, apelanta nu a depus nici o cerere în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.112/1995 și nu a făcut nici o diligență pentru obținerea bunului.
Totodată, precizează că au cumpărat apartamentul la fel ca și apelanta în cauză în condițiile Legii nr.4/1973, iar aceasta a primit despăgubiri exact cum prevede legea, iar din lecturarea procurii date mamei sale, deși la început a susținut că nu a primit, nu știe, apoi că nu-și mai aduce aminte, rezultă clar din înscrisurile depuse la dosar de către SC SA, că prin mama sa, a primit despăgubirile cuvenite și nu le-a contestat, astfel că avea cunoștință de regimul juridic al apartamentului la acel moment. Intimații au cumpărat apartamentul, în condițiile Legii nr.112/1995, fiind chiriași de foarte mult timp, împreună cu familia compusă din trei copii.
La interpelarea instanței cu privire la aprecierea eventualei existențe a unei legături strânse între cele două capete de cerere ale acțiunii, arată că și-au exprimat punctul de vedere și pentru primul capăt de cerere și pentru al doilea capăt de cerere.
Susține respingerea apelului, ca nefondat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B sub nr. 8277/300 din 31 iulie 2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Municipiul B prin Primar General, și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul nr. 29 situat în B, sos. -, nr. 2,. 11 B,. A, sector 2 fost preluat fără titlu valabil, iar pârâții persoane fizice să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.
În fapt, reclamanta a arătat ca ulterior contractului de construire nr. 745 din 23 mai 1975 încheiat cu întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor B s-a emis titlul de proprietate nr. 3/2677 din 10 decembrie 1975 în baza căruia reclamanta a devenit proprietara apartamentului în litigiu. Prin decizia nr. 783 din 05 mai 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de Biroul permanent al Comitetului Executiv al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului B, apartamentul proprietatea reclamantei a fost trecut în proprietatea statului. S-a invocat faptul că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil raportat la art. 36 alin. 1 din Constituția din 1965, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, art. 480 Cod civil, art. 20 Constituția României și art. 1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, statul a înstrăinat un drept de proprietate pe care nu îl deținea în patrimoniu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 Cod civil, Legea nr. 213/1998, art. 20 Constituție și art. 1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În dovedire reclamanta a atașat la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: titlul de proprietate, contract de construire, proces - verbal de predare - primire, decizia nr. 783 din 15 mai 1987, contract de vânzare - cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, alte înscrisuri.
Legal citat, pârâtul Municipiul Bad epus la dosar întâmpinare la data de 27 septembrie 2007, invocând excepția lipsei de interes, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Pârâții și au depus la dosar întâmpinare la 31 octombrie 2007, solicitând instanței respingerea cererii ca inadmisibilă, ținând seama de dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură în condițiile acestei legi, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 s-a apreciat că reclamanta nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare. În subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare se invocă faptul că pârâții au calitatea de cumpărători de bună - credință, exercitându-și dreptul prevăzut de Legea nr. 112/1995. Au avut credința ca vânzătorul avea toate însușirile pentru a transmite proprietatea, neexistând nici cel mai mic dubiu asupra calității sale de proprietar.
La termenul din data de 11 decembrie 2007 instanța a respins ca neîntemeiata excepția lipsei de interes invocata de pârâtul Municipiul B, iar la termenul din data de 22 ianuarie 2008 fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocata de pârâții și.
La termenul din data de 26 februarie 2008, la solicitarea instanței, reclamanta a evaluat bunul imobil la suma de 300.000 lei/ron, pârâții invocând excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 B, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.
Față de dispozițiile art. 137, art. 105 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. b și art. 159 pct. 2 Cod de procedură civilă, instanța a acordat prioritate de soluționare excepției necompetenței materiale, încuviințând la cererea pârâților efectuarea unei expertize tehnice imobiliare specialitatea construcții, raportul de expertiză fiind depus la dosar la 04 aprilie 2008.
Prin sentința civilă nr. 4416 din 13 mai 2008, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă.
În motivarea excepției necompetenței materiale, Judecătoria Sectorului 2 Baa rătat că prin cererea de chemare în judecata având ca obiect revendicare, reclamanta a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții Municipiul B, și, ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul nr. 29 situat în B, țos. -, nr. 2,. 11B,. A, sector 2, fost preluat fără titlu valabil, iar pârâții persoane fizice să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat. Reclamanta a evaluat bunul imobil la suma de 300.000 lei/ron. Pârâții și au contestat evaluarea făcută de reclamantă.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară imobiliară specialitatea construcții, pentru imobilul - apartament ce face obiectul acțiunii în revendicare a fost estimată o valoare de circulație de 523.741 lei, utilizându-se ca metodă de evaluare metoda comparației directe.
În drept, potrivit art. 2 alin. 1 pct. 1 lit. b Cod de procedură civilă. Tribunalul judecă în primă instanță "procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei/rol. (500.000 lei/ron), cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar".
Dispozițiile art. 15 pct. 2 Cod de procedură civilă prevăd că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad.
S-a observat că în acest caz, competența de primă instanță a tribunalului este delimitată de cea a judecătoriei după criteriul valorii obiectului litigiului.
Deși potrivit art. 112 pct. 3 reclamantul este cel care trebuie să indice în cererea de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui, totuși, dat fiind caracterul imperativ al competenței materiale, pârâtul poate contesta evaluarea făcută de reclamant în scopul invocării excepției de necompetență materială, raportat și la dispozițiile art. 105 alin. 1 Cod de procedură civilă care prevăd că actele de procedură efectuate de o instanță necompetentă sunt nule. În plus, în cazul acțiunii în revendicare, stabilirea valorii bunului nu influențează cu nimic soluția pe fondul cauzei.
Reclamanta prin apărător a achiesat la excepția necompetenței materiale solicitând declinarea în favoarea Tribunalului București, înțelegând să nu conteste evaluarea rezultată în urma efectuării raportului de expertiză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a Va Civilă sub nr-.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarea situație de fapt:
În baza contractului de construire nr. 745 din 23 mai 1975 încheiat între reclamantă și întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor B, filele 8 - 9 dosar fond, a fost emis titlul de proprietate nr. 3/2677 din 10 decembrie 1975, fila 6 dosar fond, în baza căruia reclamanta a devenit proprietara apartamentului nr. 29 din imobilul situat în B,-,. 11B,. A,. 8, sector 2. Ulterior, în baza cererii reclamantei de plecare definitivă din țară, prin Decizia nr. 783 din 13 mai 1987, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, fila 14 dosar fond, s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a imobilului proprietatea reclamantei.
În baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 29 din imobilul situat în B,-,. 11B,. A,. 8, sector 2, fost înstrăinat pârâților și cu contractul de vânzare -cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, filele 17 - 18 dosar fond.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâții și, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, susțin pârâții că reclamanta nu ar mai putea pretinde vreun drept de proprietate asupra imobilului, câtă vreme pentru bunul preluat de stat, reclamanta ar fi primit despăgubiri. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este considerată ca fiind "preluare abuzivă" și situația în care persoana care a făcut cerere de plecare definitivă din țară, a fost obligată să înstrăineze locuința către stat, situație în care la stabilirea despăgubirilor urmează a se avea în vedere și cuantumul despăgubirilor efectiv încasate, având în vedere că o asemenea înstrăinare venea în contradicție cu reglementările constituționale de la acea dată.
În consecință, câtă vreme reclamanta afirmă un drept de proprietate în legătură cu imobilul revendicat, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată.
Referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâții și, instanța a constatat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, nici expres și nici implicit, acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. În temeiul art. 480 Cod civil, fostul proprietar are deschisă calea acțiunii în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat, și care astfel a intrat în circuitul civil.
Prin urmare, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acțiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin. 1 din legea specială de reparație este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. Nu s-a putut reține interpretarea în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi instituit o procedură prealabilă obligatorie înainte de sesizarea instanței de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu persoane fizice.
Cât privește dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, instanța a reținut că într-adevăr, potrivit acestora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Legea nr. 213/1998 reglementează însă proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, astfel încât interpretarea corectă a acestor dispoziții legale este în sensul că vizează numai revendicările formulate împotriva statului, în condițiile în care există o lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. De altfel, prin Legea nr. 10/2001 se stabilește o procedură specială de restituire a imobilelor aflate încă în proprietatea statului și nu a unor persoane fizice.
De asemenea, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună - credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.".
În consecință, câtă vreme se impune analiza circumstanțelor concrete ale cauzei, acțiunea nu poate fi respinsă de plano ca fiind inadmisibilă, motiv pentru care excepția inadmisibilității urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În ce privește fondul cauzei, instanța a constatat că pârâții și au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 29 din imobilul situat în B,-,. 11B,. A,. 8, sector 2, cu contractul de vânzare - cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, contract în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Acțiunea reclamantei nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună - credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
În consecință, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare în speță nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Din cele mai sus expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. În consecință, instanța a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul B prin Primar General prin întâmpinare, a respins ca atare acest capăt de cerere.
Totodată, față de toate aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiat capătul doi al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.
Împotriva sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței criticate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru următoarele argumente:
Hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea normelor legale incidente în materia revendicării.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că, în speță, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul intimaților pârâți este preferabil.
Din interpretarea prevederilor Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reiese că vânzarea realizată de către stat către chiriași, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al apelantei, reprezintă o privare de bun, constituind o în dreptul de proprietate.
Urmare a acestei vânzări, apelanta nu a avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta. În consecință, această situație a avut ca efect privarea acesteia de proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (, ).
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 urmează a fi analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al apelantei. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
În speță, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat, astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriași era lipsită de bază legală, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Întrucât imobilul în litigiu nu a trecut valabil în proprietatea statului, această situație fiind recunoscută cu efect retroactiv, apelanta deținea un bun în sensul art.1 din Protocol.
Existența unei hotărâri judecătorești prealabile prezentei care să constate nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, pentru a reține existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocol, nu este necesară.
Este suficient ca prin hotărârea judecătorească dată asupra litigiului în care se opun titlul fostului proprietar și titlul cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 să se rețină caracterul nevalabil al preluării imobilului de către stat, pentru a se recunoaște fostului proprietar un bun actual.
În raport de cele menționate anterior reiese și interesul apelantei în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, capăt de cerere soluționat în mod greșit de către prima instanță prin admiterea excepției lipsei de interes.
Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziții potrivit cărora cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți in mod arbitrar de un drept de proprietate contrare prevederilor constituționale de la acea epocă, a art. 480 Cod civil, și a tratatelor internaționale.
Intimații - pârâți au cumpărat imobilul de la un non dominus, având în vedere natura abuzivă preluării bunului și exceptarea de la vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, situație în care solicită să se constate că titlul apelantei este mai bine caracterizat, fiind preferabil celui opus de către intimați.
În drept, și-a întemeiat motivele de apel pe dispozițiilor art. 282 Cod de procedură civilă.
La data de 10 februarie 2010 au formulat întâmpinare pârâții și.
Prin întâmpinare se solicită respingerea apelului formulat de apelanta - reclamantă, ca nefondat, invocând mai mulate apărări, între care:
Promovarea prezentei acțiuni în revendicare după 12 ani de la data cumpărării de către intimații - pârâți persoane fizice a imobilului, consideră că nu poate fi admisă și că neadmiterea ei nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În situația în care fostul proprietar nu a făcut nici un demers în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș, care a cumpărat în baza acestei legi, beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său.
În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
La solicitarea Curții, s-au obținut relații la dosar de la SC SA prin care se face dovada cu procesul - verbal din 16 iulie 1987 că a încasat suma de 132.540 lei despăgubiri pentru imobilul revendicat, preluat la stat în baza Decretului nr. 223/1974 - fila 21 - prin procurator conform procurii autentificate nr. 7158 din 20 mai 1987 la fostul notariat de Stat al Sectorului 2 B, fiind anexate procura, extras virament și proces de evaluare - filele 22 - 24.
Nu s-au administrat alte probe.
Intimații - pârâți au reiterat în concluziile puse în fața instanței, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată potrivit art. 480 Cod civil, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod greșit fiind respinsă de către prima instanță, întrucât concursul între legea specială și dreptul comun se rezolvă în sprijinul legii speciale, astfel cum statuează și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, reclamanta nedeținând o hotărâre de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare și excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, având ca obiect cercetarea nevalabilității titlului statului, întrucât cele două capete de cerere într-o acțiune în revendicare a imobilului de la persoanele fizice, nu se află în conexiune.
Apelanta - reclamantă a solicitat respingerea excepției lipsei de interes a cercetării primului capăt de cerere pe fond, invocând inadmisibilitatea invocării excepției de inadmisibilitate a acțiunii, asupra căreia prima instanță deja s-a pronunțat.
Analizând cu prioritate excepțiile reiterate, Curtea constată următoarele:
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, în contra cumpărătorilor - chiriași ai imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât o astfel de inadmisibilitate este unanim admisă potrivit practicii judiciare clar conturată, doar atunci când revendicarea este îndreptată împotriva statului, revendicarea împotriva cumpărătorilor - persoane fizice rezolvându-se dimpotrivă, prin cercetarea fondului cauzei, ieșind practic din cadrul strict reglementat prin Legea nr. 10/2001, neexistând un impediment în revendicare, faptul că nu s-a constatat în prealabil nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Inadmisibilitatea reiterări acestei excepții în apel, deși prima instanță s-a pronunțat prin respingerea acestei excepții nu poate fi, de asemenea primită, întrucât excepția este una de ordine publică, pârâții contestând soluția pe acest aspect la prima instanță, în apărările formulate în apel.
Apelul este însă fondat cu privire la soluția greșită a primei instanțe privind admiterea excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere formulat de reclamantă în acțiunea sa, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.
Este cert că suntem în prezența unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele cod civil și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, îndreptată împotriva cumpărătorilor - chiriași, prin compararea titlurilor, fiind chemat în judecată și Municipiul B spre a se cerceta, deopotrivă, valabilitatea titlului vechi al reclamantei și titlul pretins nevalabil al pârâților - cumpărători, ca urmare a nevalabilității titlului statului, a cărei cercetare pe fond se impune, spre a se pune apoi în comparare, cele două titluri.
Refuzul cercetării nevalabilității titlului statului care a stat la baza transferului proprietății către cumpărătorii - pârâți, astfel cum a înțeles reclamanta să-și construiască acțiunea, prin respingerea primului capăt de cerere, ca lipsit de interes, este greșit, încălcându-se accesul la justiție, reclamanta având dimpotrivă, interes, prezent, legal și apreciabil într-o cercetare pe fond și a acestui capăt de cerere, spre a-și susține apoi revendicarea prin compararea de titluri, astfel cum a solicitat.
Pârâții - cumpărători își formulează, la rândul lor, apărările, în temeiul bunei - credințe și respectării Legii nr. 112/1995, precum și a ocrotirii dreptului lor câștigat și ocrotit prin prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009, invocându-se inclusiv art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în favoarea lor.
Judecătorul este chemat astfel, să analizeze acțiunea dedusă judecății, în integralitatea ei, pe fond, ca și apărările pârâților, spre a da câștig de cauză, titlului mai preferabil.
Respingând primul capăt de cerere al acțiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a pășit la analizarea comparată a celor două titluri, în mod parțial, incomplet, nefiind practic analizate, toate susținerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă judecății, fiind incidente prevederile art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă care atrage nulitatea sentinței apelate.
În consecință, Curtea va respinge excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes a primului capăt de cerere ca nefondate, ca și inadmisibilitatea reiterării excepției inadmisibilității acțiunii în apel, va admite apelul potrivit textului de lege sus-menționat, va desființa în tot sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității invocării excepției inadmisibilității acțiunii, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondate.
Respinge excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, ca nefondat.
Admite apelul formulat de apelanta - reclamantă cu domiciliul ales la.Av. " " cu sediul în B,-, - 8,. 5, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiului B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, și domiciliați în B, șos. - nr. 2,. 11B,. A,. 8,. 29, sector 2.
Desființează în tot sentința și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact.
6ex./05.03.2010
-5.-
Președinte:Haralambe MarianaJudecători:Haralambe Mariana, Fănica Pena
