Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 123/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2339/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.123
Ședința publică de la 17 februarie 2010.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Mihai Negoescu Gândac
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți, și -, împotriva sentinței civile nr. 986 din 01.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, PRIMARUL MUNICIPIULUI B, K, și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 10 februarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 17 februarie 2010, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr-, la data de 29 mai 2009, reclamanții, și, au solicitat în contradictoriu cu pârâți Municipiul B prin Primarul General, Primăria Municipiului B, SC - SR, SC SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamanților, situat la data naționalizării în B, (),-, (în prezent B, șos. - nr. 199, sectorul 2), având suprafața consemnată în actul de tranzacție și partaj voluntar autentificat sub nr. 8675/1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială ("5 pogoane și 300 mp. sau cât va fi chiar mai mult"); să se dispună obligarea pârâților care dețin imobilul să îl lase în deplină proprietate și liniștită posesie, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 986 din 01 iulie 2009 Tribunalul București - Secția a IV Civilă a admis excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere; a respins cererea de constatare a nevalabilității titlului statului ca lipsită de interes; a respins excepția autorității de lucru judecat; a admis excepția de inadmisibilitate a capătului 2 de cerere; a respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicare, formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și Primarul Municipiul B, SC - SRL, SC SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat reclamanții să plătească pârâtei SC - SRL, 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că se impune admiterea excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului:
Pornind de la art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit alin. 2 "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
În alineatul următor, art. 6 prevede că "instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor cuprinse în alin. 2 și 3 ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că, în măsura în care s-a apreciat că fostul proprietar are deschisă calea unei acțiuni în revendicare, întrucât bunul revendicat nu face obiectul unei legi speciale de reparație, stabilirea valabilității titlului statului se va face în cadrul acțiunii reglementate de art. 6 alin. 2.
Analiza separată a valabilității titlului statului, ca cerere distinctă, apare ca lipsită de interes, câtă vreme soluția rezultată din această analiză nu aduce reclamanților nici un folos practic.
Lipsa folosului practic al cererii de stabilire a valabilității titlului statului rezidă din faptul că, pe de o parte, în măsura în care fostul proprietar are deschisă acțiunea în revendicare, valabilitatea titlului statului este analizată ca un aspect de temeinicie al acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, dacă fostul proprietar beneficiază de o lege specială de reparație, analiza valabilității titlului statului se va face în procedura reglementată de legea specială.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare s-au reținut următoarele:
Tribunalul a constatat că în cauză suntem în prezența unei acțiuni în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (29 mai 2009) de moștenitorii fostului proprietar al imobilului naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Reclamanții din prezenta cauză au înțeles să urmeze procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 pentru terenul revendicat.
Inadmisibilitatea este sancțiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare (cum este cazul pârâtei SC SA), cât și în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terțului subdobânditor (cazul pârâtei SC - ), pentru următoarele argumente:
Din dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care de altfel reclamanții au și înțeles să o urmeze. În acest sens, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Rezultă că foștii proprietari au deschisă acțiunea în revendicare pentru bunurile preluate fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terțe persoane.
Un argument în plus, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile ipotezei de față, este dat de interpretarea fostelor dispoziții ale art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții abrogate în prezent prin Legea nr. 1/2009. Astfel, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. S-a stabilit în acest fel un mod de exercitare a dreptului material la acțiune din conținutul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri prealabile accesului la justiție. Potrivit acestui articol, dreptul de proprietate se exercită numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Așa fiind, dispozițiile art. 2 alin. 2 nu pot fi folosite ca un argument tocmai în sensul formulării acțiunii în revendicare de drept comun, textul prevăzând că, dreptul de proprietate poate fi exercitat exclusiv numai în baza deciziei sau a hotărârii judecătorești emise, în temeiul acestei legi.
Aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acțiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, reclamanților li se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează protecția dreptului de proprietate.
Analizând fiecare condiție în parte, este de observat că dreptul de acces la un tribunal, fiind un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acțiune - dreptul la acțiunea în revendicare - care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară propriu-zisă. Prin urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanței dreptului, în condițiile în care, dacă au formulat notificare, după expirarea termenului de soluționare a notificării, se puteau adresa instanței să ceară soluționarea notificării, în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluționări nefavorabile a notificării în procedura administrativă, foștii proprietari sau moștenitorii acestora puteau contesta modul de soluționare al notificării, tot în fața unui tribunal.
Cât privește cea de-a doua condiție, s-a observat, că legiuitorul a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă, într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acțiunii în revendicare. Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptățite de a reclama imobilele în cadrul unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu poate fi socotită ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă, asigură acestor persoane dreptul la restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat.
A treia condiție, referitoarea la raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit - este de remarcat că această condiție este respectată, câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este perpetuă ci este limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluționarea notificări. După împlinirea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are dreptul să se adreseze tribunalului și să solicite soluționarea pe fond a notificării, sau, în cazul în care este nemulțumit de o eventuală decizie de respingere a notificării să conteste această decizie, în temeiul art. 26 alin. 3 din aceeași lege.
Se poate concluziona așadar, că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acțiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 paragraful din Convenție.
Revenind la cauza de față, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada modului de derulare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10 /2001, pentru a putea analiza, în funcția de situația concretă, dacă procedura administrativă a fost eficientă sau nu în ceea ce îi privește, pentru a ajunge astfel la o concluzie privind încălcarea dreptului de acces la o instanță, cu reținerea considerentelor din cauza invocată de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanții, și.
În motivele de apel se arată că, în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei de interes a apelanților în ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, solicită să se respingă excepției lipsei de interes.
Scopul demersului este evident acela de a se verifica legalitatea actului de naționalizare, dacă naționalizarea a constituit un mod legal și legitim de dobândire a dreptului fundamental de proprietate.
practic pe care l-au obținut ca urmare a exercitării acestei cereri ar fi exact acela că, dacă s-ar admite cererea, s-ar constata că statul comunist nu a dobândit nici legitim și nici legal dreptul fundamental de proprietate asupra bunului preluat de la autorul lor, cu consecința juridică și firească că acest drept a continuat să existe în patrimoniul autorului lor, iar prin moștenire s-a transmis apelanților.
Or, statul "democrat" a decis să garanteze exercițiul dreptului fundamental de proprietate, prin art. 41 alin. 1 din Constituția din 1991, privitor la "Protecția proprietății private".
Totodată, cu mult înainte de Legea nr. 213/1998 și de Legea nr. 10/2001, legi care au fost avute în vedere de prima instanță în soluționarea excepției lipsei de interes, prin Legea nr. 30/1994, România a ratificat în dreptul intern Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Rezultă fără dubiu că, încă din 1991, Statul Român, autodeclarat "stat de drept", și-a asumat obligația de a garanta exercițiul dreptului fundamental de proprietate privată, în toate atributele acestuia.
Jurisprudența anterioară ori ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar și două legi consideră abuzivă naționalizarea săvârșită prin Decretul nr. 92/1950 (Legea nr. 112/1950 și Legea nr. 10/2001).
Nici o lege specială "reparatorie", deși afirmă ca abuzivă naționalizarea, nu stabilesc ferm dacă naționalizarea a constituit sau nu un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate.
În absența unei asemenea clarificări este limpede că această analiză poate fi făcută prin intermediul instanțelor judecătorești, existând interesul justificat de a se constata atât că naționalizarea nu a fost un mod valabil de dobândire de către statul comunist a dreptului de proprietate, că acest drept a continuat să existe în patrimoniul persoanei de posedate și că exercitarea sa, în ce privește toate prerogativele sale este garantată atât de Legea Fundamentală cât și de acte internaționale ce fac parte din dreptul intern, având de norme constituționale, aspect de natură să înlăture orice normă juridică de inferior de la aplicare.
În mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii apelanților de obligare a intimaților - pârâți SC - SRL să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul naționalizat Decretul nr. 92/1950, situat azi, în B,-, sector 2. Respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Prima instanță a apreciat ca, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare este inadmisibilă, pentru că "singura cale admisă de legiuitor în prezent pentru redobândirea dreptului de proprietate pierdut" este cea a procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prima instanță a apreciat, în esență, că prin abrogarea prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, intenția reală a legiuitorului a fost aceea de a se preciza că "dreptul foștilor proprietari nu va putea fi exercitat pe viitor, decât dacă acesta este redobândit pe calea legii speciale".
Prima instanță a apelat la o strategie foarte interesantă pentru a ajunge la o concluzie care să fie "justificată" legal: întâi a considerat că nu avea interesul să cerceteze nevalabilitatea titlului statului, cu consecința că titlul statului rămâne nedesființat, deci continuă să-și producă efecte, iar apoi a considerat că pentru a se putea exercita acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să aștepte o lege care să stabilească redobândirea dreptului de proprietate.
În acest fel, fără a mai ține seama de caracterul nelegal al naționalizării, dimpotrivă, prima instanță legitimează naționalizarea, azi, când prin Constituție ea este interzisă (art. 44 alin. 4 Constituția României, revizuită în urmă cu șase ani), și trece apoi, fără clipească și fără nici cea mai mică remușcare la verificarea dreptului apelanților de acces prin prisma prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanță a refuzat cu o consecvență demnă de compasiune să cerceteze acțiunea în revendicare, argumentând cu existența procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, "bătându-le obrazul" că nu s-au adresat instanțelor judecătorești, după expirarea termenului de soluționare a notificării.
Apelanții face referire la faptul că nu vor să întrebe instanțele din România dacă până la deciziile nr. 9/2006 și 20/2006, pronunțate în recursuri în interesul legii erau atât de consecvente încât să se adreseze lor să se soluționeze pe fond notificarea (să se observe că vânzarea - cumpărarea dintre SC SA și SC - SRL este intervenită înainte de cele două decizii). vreo instanță că vor primi imobilul în natură, așa cum l-au solicitat și în baza Legii nr. 10/2001, notificare care nu a fost rezolvată nici până În prezent.
În viziunea apelanților, așa cum au arătat mai sus, prima instanță a refuzat de-a dreptul să le cerceteze pe fond acțiunea în revendicare argumentând opțiunea sa prin prisma unei proceduri speciale care nu a dus nici după opt ani la rezolvarea "amiabilă" a unei notificări simple.
În consecință, apelanții apreciază că prima instanță a respins în mod nelegal și netemeinic cererea acestora în revendicare ca inadmisibilă.
Apelanții consideră că este vădită negarea a dreptului acestora de acces la o instanță judecătorească.
Așa cum au menționat și în motivarea acțiunii, acestora li s-a mai respins ca lipsită de interes și ca inadmisibilă o acțiune similară anterioară, iar pentru acest fapt au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De aceea, apelanții vor să aducă la cunoștința instanței europene faptul că instanțele din România refuză să soluționeze pe fond cererile acestora.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea reține următoarele aspecte.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, curtea reține că prezenta acțiune în revendicare este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiția "unități deținătoare", în sensul dat de art.21 din Legea nr.10/2001, și nici în ipoteza art.29 alin.3 precum și împotriva subdobânditorului acestui imobil SC SRL.
Astfel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe drept comun în cazul bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, care fac obiectul unor legi speciale de reparație, luând în considerare că dispozițiile Legii nr.213/1998 reglementează regimul juridic al proprietății publice, prin art.1 din lege stabilindu-se că "dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
Mai mult, în practica judiciară sunt considerate admisibile, fiind judecate pe fond, acțiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice, aceeași rațiune existând și în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat.
De asemenea art.45 din Legea nr.10/2001 nu face nici o distincție între actul de înstrăinare a unui imobil către o persoană fizică și cel către o persoană juridică, în cadrul procesului de privatizare.
Nu se poate reține nici inadmisibilitate a acțiunii în revendicare ce ar fi impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, întrucât o asemenea soluție nu este consacrată prin decizia sus menționată. Astfel, se motivează în cuprinsul deciziei că, nu se poate aprecia că existența legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Pe de altă parte, se arată că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamant și pârât, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual, situație în care în mod greșit tribunalul a admis această excepție.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii împotriva României ( cauza Lupaș, ) a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu restrângă accesul deschis acestei persoane, în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă.
A constata că există accesul la justiție, numai pentru a declara inadmisibilă o procedură inițiată de reclamanți, nu corespunde exigențelor impuse de art. 6 din Convenție, fiind necesar ca accesul să fie efectiv, adică să presupună o analiză în concret a fiecărei cauze.
Nu este însă întemeiată critica vizând admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților, în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului atâta timp cât legiuitorul, prin legea 10/2001 a declarat abuzive toate modalitățile de preluare a imobilelor proprietatea privată a persoanelor fizice, în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989. În aceste condiții, o atare solicitare a părții este lipsită de interes, în condițiile în care soluționarea acțiunii în revendicare, pe fond nu se poate face fără a ține cont și de dispozițiile legii 10/2001.
Prin urmare, curtea apreciază că se impune admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanța investită cu rejudecarea urmând să verifice dacă, atâta timp cât bunul a fost preluat de stat, indiferent de titlu, reclamanții mai pot justifica un drept de proprietate sau au pierdut acest drept.
În raport de aceste considerente în baza art. 297 alin. 1. pr. civ curtea admite apelul, schimbă în parte sentința apelată și trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, și toți cu domiciliul ales în B, str. -. - nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 986 din 01 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General și Primarul Municipiului B ambii cu sediul în B,-, sector 5, - SRL cu sediul în B, șos. - nr. 199, sector 2, SC SA cu sediul în B,-, sector 2, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5.
Schimbă în parte sentința apelată în ceea ce privește cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu - SRL și SC SA.
Trimite cauza spre rejudecarea capătului doi de cerere, aceleiași instanțe.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
-
Red.
Tehnodact.
10ex./10.03.2010
-4.-
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Mihai Negoescu Gândac
