Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1255/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1182/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1255
Ședința publică de la 07.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți - și -, împotriva deciziei civile nr. 1082/A/05.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, ).
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul - pârât, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), lipsind recurenții - reclamanți - și - și intimata - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimatului - pârât învederează că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Intimatul - pârât, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
În opinia sa, decizia pronunțată de către Tribunalul București este temeinică și legală, motiv pentru care criticile invocate nu se regăsesc în prevederile pct. 7 și 9 ale art.304 din Codul d e procedură civilă.
Având în vedere obiectul cauzei, prevederile art.480 și 481 din Codul d e procedură civilă, care reglementează dreptul de proprietate, în prezent, nu mai sunt aplicabile, fiind înlocuite cu normele speciale de drept substanțial, respectiv cu dispozițiile Legii nr.10/2001, sens în care, în baza dispozițiilor art.109 alin.2 din Codul d e procedură civilă, prezenta acțiune este inadmisibilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.13254/2.10.2007 Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția de inadmisibilitate a acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și; a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str.-.- nr.56,.1,.2, compus din 2 camere, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, pivniță și cota indiviză de 8,06% din părțile de folosință comună și 11,49. teren aflat sub construcție; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, că împrejurarea că reclamanții s-au adresat cu cerere către Comisia pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 nu exclude dreptul acestora de a se adresa instanței cu o acțiune pe calea dreptului comun, acțiune întemeiată pe prevederile art.480 Cod civil.
S-a apreciat că, deși reclamanții nu au înțeles să atace dispoziția Primarului General de restituire, această împrejurare nu exclude dreptul acestora de a se adresa instanței în temeiul art.480 Cod civil.
Cu privire la capătul de cerere privind compararea titlurilor de proprietate, instanța a reținut faptul că titlul invocat de reclamanți este titlul provenind de la autorul lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8172/1938 și certificatul de moștenitor nr.S 190/5.09.1966.
De asemenea, instanța a apreciat că titlul reclamanților este mai vechi decât cel invocat de pârâtă, fiind mai consolidat prin raportare la titlului Statului Român reprezentat de Municipiul B prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr.1082/05.05.2008 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei Primăria Municipiului B; a respins apelul formulat de aceasta, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă; a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că prin cererea completatoare depusă la termenul din 17.04.2007, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu acesta, să constate nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, situat în B,-, sector 1. Municipiul B, ca unitate administrativ-teritorială, este, conform art.21 alin.1 din Legea nr.215/2001, persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Unitățile administrativ-teritoriale sunt, în temeiul aceluiași text de lege, titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Apelul a fost formulat însă de Primăria Municipiului B, iar primăria constituie, potrivit art.77 din Legea nr.215/2001, o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, compusă din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului.
Chiar admițând că s-ar fi săvârșit o eroare materială în ceea ce privește indicarea denumirii apelantului de către persoana care a întocmit cererea, se reține că, în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, acesta figurează în dispozitiv în calitate de parte strict formal.
În consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei Primăria Municipiului B și a respins apelul formulat de aceasta pe acest considerent.
Tribunalul a reținut că noțiunea de inadmisibilitate, care nu a primit o definiție legală, nu vizează în realitate o excepție, ci efectul spre care tinde aceasta, respectiv o anumită modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamant, astfel că mijlocul de apărare formulat de către pârâtă privind raportul care există între norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare se încadrează tot în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea, înțeleasă ca fiind o constatare a inaplicării regulii de drept material invocată de reclamant ca urmare a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu nu constituie un fine de neprimire a cererii ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii, astfel că împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, dar solicitarea lor este respinsă în considerarea faptului că legea nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art.21 din Constituție și de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, proprietarul bunului poate în schimb să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art.18 lit.c, după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art.45 (fost 46) din Legea nr.10/2001.
Caracterul special nu se raportează astfel la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr.10/2001, numai acordarea de despăgubiri. Prin concept, caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamanților și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și, ca atare, nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.
Împrejurarea că Legea nr.10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Nici cadrul juridic instituit de art.480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Conform art.20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.
În speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art.1 din protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce îi privește pe reclamanții și, în hotărârea din 1.12.2005 pronunțată în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Curtea a considerat că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.
P de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19.10.2006, și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995 i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. În această cauză, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință, să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauza Sporrond și Lonnroth contra Austriei, pârâtul ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca reclamanții să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, independent de prevederile Legii nr.10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene (hotărârea pronunțată în cauza Tovaru contra României din 21 septembrie 2006.
Mai mult decât atât, prin dispozițiile Legii nr.10/2001 legiuitorul român și-a manifestat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea Europeană în speța Păduraru împotriva României, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu prin dispozițiile art.34 (fost 46) alin.2, potrivit căruia acestea sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință.
Ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (Păduraru contra României), ceea ce nu este cazul în speță, fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin contra României), situație care, deși se regăsește în speță, poate fi remediată ulterior, în timp ce ingerința care ar rezulta din admiterea acțiunii în revendicare este și contrară voinței legiuitorului român.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții intimați, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:
- decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii în sensul că, deși reține dispozițiile art.20 din Constituția României și jurisprudența (cazurile Păduraru și Raicu), totuși dă câștig de cauză pârâtei chiriașa cumpărătoare și nu reclamanților, foști proprietari, așa cum s-ar fi impus dacă hotărârile invocate erau aplicate în mod corect;
- în mod greșit instanța de apel a dezvoltat teoria inadmisibilității acțiunii de drept comun, fără a arăta textele legale încălcate de o acțiune în revendicare. Nu s-a motivat de ce se consideră că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 este singura cale de recuperare a unui imobil preluat abuziv de către stat;
- Legea nr.10/2001 nu interzice expres acțiunea în revendicare de drept comun ca mijloc de redobândire a imobilelor preluate abuziv de stat, existând chiar dispoziții de drept comun care ocrotesc dreptul de proprietate al foștilor proprietari (dispozițiile art.2 alin.2). Art.47 din Legea nr.10/2001 prevede posibilitatea pentru persoana îndreptățită să opteze între dreptul comun și procedura Legii nr.10/2001 și chiar să promoveze altă acțiune în revendicare. Nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători atâta vreme cât Legea nr.10/2001 reglementează și obligația subdobânditorului persoană fizică de a restitui apartamentul cumpărat pe Legea nr.112/1995;
- în prezenta cauză nu se aplică dispozițiile Legii nr.1/2009 care nu poate retroactiva și nici dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998;
- instanța de apel a încălcat prin decizia pronunțată și dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, art.21 din Constituție, art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de recurs care vizează existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate (art.304 pct.7 Cod procedură civilă), Curtea constată că instanța de apel și-a argumentat în mod corect decizia invocând principiile de drept rezultate din hotărârile CEDO și reținând că acestea nu sunt contrare legislației interne.
Instanța de apel a reținut că din hotărârile CEDO în domeniul proprietății se desprind o serie de principii de drept și că acestea trebuie aplicate conform art.20 din Constituția României de către instanțele țărilor membre UE.
În ceea ce privește criticile aduse de recurenți vizând "dezvoltarea de către instanța de fond a teoriei inadmisibilității acțiunii în revendicare", Curtea le va găsi nefondate atâta vreme cât excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca nefondată de către instanța de fond și menținută ca atare în decizia recurată.
Instanța de apel a cercetat pe fond acțiunea în revendicare făcând o comparație a titlurilor de proprietate ale pârâților prin prisma dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că "bunul", titlul pârâtei - apelante trebuie protejat de ingerința reclamanților - recurenți.
Decizia instanței de apel respectă Decizia în interesul legii nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care arată că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în anumite condiții, dar că atunci când ambele părți invocă un "bun" în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO instanțele de judecată trebuie să cerceteze în fond cauza și să decidă, aplicând principiile CEDO, cui îi revine bunul.
Ca atare, instanța de apel nu a reținut că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă, astfel încât criticile pe această chestiune de drept nu vor fi primite.
Recurenții invocă dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, temei de drept pe care instanța de apel nu l-a reținut în considerentele deciziei recurate.
Nici dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001 nu au fost reținute de instanța de apel și nici nu-și au aplicabilitatea în cauză, atâta vreme cât acțiunea în revendicare a fost introdusă de reclamanți la data de 13.03.2007 iar dispozițiile acestui text de lege au în vedere numai acțiunile în revendicare în curs de judecată la data adoptării Legii nr.10/2001.
Instanța de apel nu a reținut și nici nu a pus în discuția părților nici dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și nici dispozițiile Legii nr.1/2009 (care nici nu fusese adoptată la data pronunțării deciziei recurate), astfel încât nici instanța de recurs, ca instanță de control judiciar, nu va analiza incidența în cauză a acestor texte de lege neputând cenzura temeiuri de drept neinvocate de instanța de apel.
În ceea ce privește ultimul motiv de recurs instanța de recurs constată că au fost respectate dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și jurisprudența CEDO de către instanța de apel.
Se va reține că recurenții - reclamanți au sesizat pentru prima dată instanțele judecătorești în analizarea titlului statului asupra apartamentului în litigiu prin prezenta acțiune la data de 13.03.2007.
Curtea reține că recurenții nu dețin la acest moment un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Existența unui "bun" în sensul celui dintâi paragraf al art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție constă în recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
evaluării de legalitate este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către pârâta - intimată (prin contractul de vânzare - cumpărare nr-), chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate. Prin urmare, în soluționarea prezentei acțiuni, nu este suficient ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra apartamentului revendicat, ci și ca acest titlu să le fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea titlului statului vânzător asupra imobilului, și implicit existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților ceea ce nu este cazul în speță.
Simpla afirmație a reclamanților - recurenți, în prezenta acțiune, că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr.92/1950 nu conferă statului un titlu valabil, nu poate produce efecte asupra revendicării atâta vreme cât soluția dată nu este încă irevocabilă, iar recurenții nu au nicio altă hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens.
De altfel, în urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art.1 din Protocolul nr.1 în cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care reclamanții nu au obținut anterior o hotărâre judecătorească de natura celei prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimată în cauza Raicu contra României chiriașilor cumpărători care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. În această situație se află și pârâta - intimată care a dobândit apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare - cumpărare nr-, cu respectarea la acel moment a Legii nr.112/1995, contract ce nu a fost atacat niciodată de recurenți. Ca atare, la momentul introducerii prezentei acțiuni pârâta chiriașă cumpărătoare avea cel puțin o speranță legitimă în acest sens, unită cu o jurisprudență constantă pe aspectul valabilității titlului său de proprietate.
Curtea europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea și ) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună-credință (bună-credință care în speță este prezumată și nerăsturnată de recurenți prin neatacarea contractului pârâtei) nu trebuie aduse în situație de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat acest bun.
Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat acest principiu european și a statuat în Decizia 33/2009 că în această situație admiterea acțiunii în revendicare "ar avea efectul privării uneia din părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular".
În dezvoltarea acestui principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin aceeași decizie în interesul legii că atunci când statul a înstrăinat bunul revendicat, nemaiexistând posibilitatea ca statul să readucă bunul în patrimoniul revendicatorilor, acțiunea în revendicare își pierde caracterul real, obiectul revendicării urmând a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Această dispoziția a Înaltei Curți de Casație și Justiție înlătură caracterul iluzoriu la despăgubiri pe care reclamanții - recurenți l-ar avea în baza Legii nr.10/2001, știut fiind că Fondul Proprietatea este inoperabil și conferă recurenților posibilitatea de a fi despăgubiți, în mod real de către cel vinovat de preluarea nelegală a bunului din patrimoniul lor, respectiv de către statul român.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții - recurenți împotriva deciziei civile nr.1082 A/05.09.2009 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.1082 A/05.09.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
.
2 ex/21.01.2010
TB-5 -;
Jud.1-
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
