Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 129/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (479/2009)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 129
Ședința publică de la 18.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelanta - pârâtă - moștenitor al lui și de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1674 din 10.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, G și cu intimații - pârâți HERĂSTRĂU NORD și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 04.02.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 11.02.2010 și apoi la 18.02.2010, hotărând următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1674/10.11.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și G, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâta, cu pârâții-chemați în garanție Municipiul B prin Primar General și SC Nord SA, și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra bunului imobil situat în B, nr.20-28, scara B,.2,.51, sector 1, obligat pârâta să lase reclamanților și G în deplină proprietate și posesie imobilul situat la adresa de mai sus, compus din vestibul, 4 camere, baie, WC de serviciu, bucătărie, debara și balcon, în suprafață utilă de 83,53 mp, precum și cota indiviză de 0,94% din părțile de folosință comună a imobilului și 30,07 mp teren situat sub construcție, a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, precizată, a obligat chematul în garanție Municipiul B să plătească pârâtei echivalentul în lei la data plății al sumei de 174.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune, a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție SC Nord SA, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat chematul în garanție Municipiului B să plătească pârâtei suma de 5.860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
În ședința publică din data de 03.03.2008, tribunalul a pus în discuție, în temeiul art.137 alin.1 Cod procedură civilă excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul B, invocată de reprezentantul convențional al acestei părți la acel termen.
Prin încheierea de ședință din data de 13.03.2008, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul B prin Primar General, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pe cererea de chemare în garanție și a acordat termen la 14.04.2008.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut, în privința excepției lipsei calității procesuale pasive ridicată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, dar și de chematul în garanție Municipiul B, că aceștia au fost introduși în proces prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâta la data de 15.05.2007, solicitându-se ca, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, să se dispună obligarea chemaților în garanție la plata către pârâtă a despăgubirilor materiale constând în prețul actualizat al apartamentului ce face obiectul acțiunii, care este de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 euro.
Potrivit art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001 republicată, text invocat de pârâtă în cererea de chemare în garanție "(1) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2) Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare".
În aceste condiții, câtă vreme în prezentul proces instanța nu este învestită cu o cerere prin care să se solicite desființarea pe cale judecătorească a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, ci numai cu o cerere de revendicare imobiliară care nu exclude, de plano, posibilitatea ca pârâtul să posede bunul revendicat în temeiul unui act juridic valabil, iar instanța este chemată să compare cele două titluri exhibate de părți, se apreciază că norma specială (prin urmare de excepție și aplicabilă restrictiv) nu este incidentă, fiind reținută lipsa calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant al Statului Român.
In același context, se consideră că pentru eventuala admitere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtei, cererea de chemare în garanție formulată la rândul său de aceasta din urmă trebuie să se îndrepte împotriva Municipiului B, potrivit regulilor generale din materia răspunderii pentru evicțiune, motiv pentru care a fost respinsă excepția invocată de Municipiul B și a admisă excepția invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, examinând excepția privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că aceasta s-a întemeiat pe caracterul de lege specială al Legii nr.10/2001 față de dreptul comun, ceea ce îi împiedică pe reclamanți să formuleze o acțiune în condițiile Codului Civil, unica posibilitate aflată la îndemâna lor pentru realizarea dreptului pretins fiind procedura reglementată de Legea nr.10/2001.
Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură.
Legea nr.10/2001, respectând dispozițiile 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art.21 din Constituția României, nu prevede nicăieri o interdicție expresă privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr.112/1995, deținător actual al imobilului.
Or, unde legea nu interzice, este permis. Legea nr.10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil.
A mai reținut tribunalul că Legea nr.10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice sau juridice care au dobândit imobilul de la stat.
Acest fapt reiese cu claritate din analiza coroborată a art.1 și art.20, astfel: art.1 relevă că legea vizează acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, iar art.20 și următoarele, prevăzând procedura de acordare a acestor măsuri reparatorii, vorbesc despre notificarea deținătorului unitate, organ al administrației publice, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică și despre actele pe care aceste organe le emit în finalitatea acordării măsurilor reparatorii.
Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și dobânditorul de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr.10/2001 care au incidență, în ceea ce privește dreptul comun și care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar și dobânditorul de la stat sunt dispozițiile art.46, neincidente în speță.)
Pentru aceste considerente tribunalul a apreciat că excepția invocată de pârâtă nu reprezintă un fine de neprimire în contextul legal menționat mai sus și a respins-o excepția ca neîntemeiată.
A mai fost invocată și excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului statului asupra imobilului revendicat, pârâta întemeind această apărare pe dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, care restrâng posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni la ipoteza inexistenței unei acțiuni în realizarea dreptului pretins.
Tribunalul a constatat că cererea având ca obiect constatarea nulității titlului statului asupra imobilului revendicat, alături de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității deciziei nr.783/10.05. 1983 în baza căreia bunul a fost preluat de stat conform Decretului nr.223/1974, se circumscriu demersului procesual principal, care este acțiunea în revendicare imobiliară, urmărind în mod evident crearea premisei pe care se întemeiază acțiunea reclamanților, și anume pretenția lor în sensul că statul nu a preluat bunul în mod valabil și, prin urmare, dreptul lor de proprietate este valabil, cu consecința opunerii acestuia pârâtei.
Pe lângă caracterul accesoriu al acestor petite, tribunalul a reținut că sunt incidente în cauză și dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, care permit instanței judecătorești verificarea valabilității actului de preluare a bunului imobil de către stat, împrejurare în care, fiind subsumată acțiunii în revendicare imobiliară, cererea nu poate fi considerată ca inadmisibilă, astfel că și această excepție a fost respinsă.
A fost încuviințată și administrată pentru părți proba cu înscrisuri, depuse în fotocopie la dosar.
Analizând materialul probatoriu administrat, tribunalul a reținut următoarele:.
Reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.51 din imobilul situat în B, nr.20-28,.11, scara B, etajul 2, sector 1, prin contractul de construire nr.1134/9/13.07.1979, încheiat cu B (fila 6 dosar nr- al Judecătoriei Sectorului 1 B), act a cărui încheiere a fost urmată de emiterea titlului de proprietate nr.3813/16.06.1981 (fila 9 în același dosar), cele două înscrisuri constituind împreună titlul de proprietate conform Legii nr.4/1973.
La data de 10.05.1983 a fost emisă Decizia nr.783 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului B (fila 10 dosar nr- al Judecătoriei Sectorului 1 B), prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului nr.51 situat în B, nr.20-28,.11, scara B, etajul 2, sector 1, începând cu data emiterii deciziei, în temeiul Decretului nr.223/1974.
Apartamentul în discuție a fost ocupat de către pârâta în calitate de chiriași, potrivit contractului de închiriere nr.34565/1983 (fila 54 dosar nr-), încheiat cu și a fost înstrăinat la data de 10.04.1997 de către Primăria Municipiului B către aceeași pârâtă, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3971/25432/1997, încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995 (fila 52 dosar nr-).
Analizând cererea reclamanților, instanța a apreciat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Au invocat reclamanții împrejurarea că măsura de preluare a bunului imobil de către stat a fost nelegală și abuzivă, fără a avea ca efect dobândirea de către stat a dreptului de proprietate asupra imobilului.
Actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia de trecere în proprietatea statului a imobilului aparținând reclamanților, Decretul nr.223/1974, prevedea în art.2 alin.1 că"Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art.56alin.2din Legea nr.4/1973*) privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală.",iar în alin.2:"Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului."
Instanța a mai reținut în vederea examinării susținerilor reclamanților că art.6 din Legea nr.213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar alineatul 3 al aceluiași articol menționează că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Față de dispozițiile citate instanța apreciază că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, întrucât prin măsurile edictate era încălcat principiul consacrat constituțional în art.17 al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor României.
De asemenea, era încălcat art.36 din Constituție, care ocrotea dreptul de proprietate personală, preluarea imobilelor cetățenilor care își stabileau domiciliul în străinătate fiind în evidentă contradicție cu aceste principii.
Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art. 481 Cod Civil, care prevedea că,nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire",în cauză preluareanefiind realizată pentru motive de utilitate publică.
Față de aceste aspecte, instanța constată că, întrucât actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil de la reclamanți încălca dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării, statul nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, neavând un titlu valabil.
Legat de aceste aprecieri, tribunalul va înlătura apărările pârâtei, care a susținut că titlul statului asupra imobilul este valabil, precum și că era necesară invocarea excepției de neconstituționalitate pentru a se constata eventuala neconcordanță cu legea fundamentală a actului normativ în temeiul căruia s-a realizat preluarea.
Or, astfel cum însași pârâta a arătat, invocarea excepției de neconstituționalitate nu era admisibilă de vreme ce actul normativ nu mai este în vigoare, însă verificarea conformității sale cu Constituția (în vigoare la acel moment) este permisă tocmai de art.6 din Legea nr. 213/1998, text citat mai sus.
Mai mult, nu se pune în speță problema respectării prin acest act normativa Convenției Europene a Drepturilor Omului, tratatul internațional în discuție fiind ratificat de România în anul 1994, deci ulterior adoptării și apoi abrogării Decretului nr.223/1974, ci, dimpotrivă, instanța este ținută a verifica respectarea de către autorități a Convenției prin prisma evenimentelor ulterioare ratificării Convenției (respectiv înstrăinarea bunului către chiriaș).
În raport de considerentele reținute privind titlul statului, care este autorul pârâtei, la compararea titlurilor părților, specifică cererii de revendicare, se apreciază că titlul reclamanților este mai caracterizat decât cel al pârâtei persoană fizică și instanța, va da preferință acestuia, urmând să admită cererea cu privire la acest aspect și să dispună obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.
În acest sens va fi înlăturată apărarea pârâtei în sensul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.1l2/1995 a fost de bunăcredință, tribunalul constatând că demersul procesual inițiat de reclamanți are ca mijloc de realizare compararea caracterizării titlurilor și nu prezintă relevanță buna-credință a cumpărătorului pârât, care, de altfel, nu a fost contestată.
De asemenea, nu sunt aplicabile regulile teoriei validității aparenței în drept, dezvoltate în apărare de pârâtă, deoarece tribunalul a apreciat că la momentul dobândirii imobilului pretinsa eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu era invincibilă.
În consecința celor reținute mai sus cu privire la nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a reținut și netemeinicia argumentelor pârâtei legate de preferabilitatea titlului său în comparație cu al reclamanților, o astfel de concluzie devenind evidentă prin prisma susținerii pârâtei că titlul său este mai bine caracterizat deoarece statul a dobândit la rândul său bunul de la reclamanți cu titlu valabil.
Admiterea cererii principale va fi numai parțială, având în vedere că reclamanții au solicitat să se constate și nulitatea titlului statului și nulitatea deciziei de preluare nr.783/1983, însă instanța, astfel cum s-a consemnat și la momentul soluționării excepțiilor, apreciază că aceste cereri pot fi subsumate numai capătului de cerere: în revendicare și pot îmbrăca forma solicitării de a se constata nevalabilitatea titlului statului și nu în mod direct nulitatea actului administrativ de preluare a bunului.
Examinând cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Municipiului B prin Primarul General, tribunalul a reținut, pentru argumentele reluate mai sus la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a celor chemați în garanție, că în cadrul executării obligației vânzătorului pentru evicțiune, Municipiul B este ținut a răspunde de prejudiciul cauzat pârâtei prin evingerea sa totală ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 15.05.2007 (fila 50 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 B) pârâta a solicitat obligarea chemaților în garanție la plata sumei de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 Euro, reprezentând prețul de circulație al imobilului.
Această cerere a fost precizată la data de 12.09.2007 în fața judecătoriei, anterior declinării competenței, pârâta solicitând ca în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare chemații în garanție să fie obligați la plata contravalorii imobilului la momentul pronunțării hotărârii.
Cu toate acestea, prin probele administrate pârâta nu a dovedit care era valoarea de circulație a imobilului la data pronunțării hotărârii, singurul mijloc de probă administrat legat de valoarea bunului fiind raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de Business Consult SRL (filele 81-92 în dosarul judecătoriei), din care rezulta o valoare la data efectuării expertizei, aprilie 2007, de 174.000 Euro, echivalent în lei 591.600 lei, valoare comparabilă cu cea indicată de reclamanți pentru stabilirea competenței materiale a instanței (180.000 Euro).
Prin urmare, admiterea cererii de chemare în garanție se poate face numai în limita pretențiilor dovedite, de 174.000 Euro, care vor acoperi, potrivit art.1341 și art.1344 Cod Civil, atât prețul plătit de cumpărător, cât și sporul de valoare dobândit ulterior de bun independent de voința părților.
Pe de altă parte, reținând că anterior a fost admisă excepția cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor (chemat în garanție atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român), tribunalul a constatat că nici chematul în garanție SC Nord SA nu este ținut a răspunde pentru evicțiune, deoarece nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare din care izvorăște obligația de garanție, semnând acest contract în calitate de mandatar.
În ceea ce privește încasarea de către mandatar a unui comision ca urmare a încheierii actului, acesta privește raportul dintre mandant și mandatar, prețul fiind plătit de către cumpărător vânzătorului.
Pentru ansamblul acestor considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea principală, a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat, a admis în parte cererea de chemare în garanție, a obligat chematul în garanție Municipiul B reprezentat de Primarul General să plătească pârâtei echivalentul în lei la data plății al sumei de 174.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune, a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție SC Nord SA, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.
Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel pârâții și Municipiul B prin Primarul General.
Municipiul B prin Primarul General în apelul său arată următoarele:
In fapt, prin cererea înregistrată reclamanții și G au chemat în judecată instituția pentru a se constata nulitatea titlului statului și a Deciziei nr.783/1983 de preluare a apartamentului nr.51 situat în imobilul din B, nr.20-28,.B, etaj 2, sector 1, iar pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a instituției apelante pentru a fi obligată să plătească prețul actualizat al apartamentului sus-menționat, cerere admisă.
Consideră că în mod greșit instanța a admis acțiunea formulată de intimații-reclamanți sus-menționați și a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar prin admiterea cererii de chemare în garanție a obligat instituția apelantă la plata sumei de 174.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru evicțiune, către intimata-pârâtă, pentru următoarele argumente:
Municipiul B invocă excepția lipsei de interes a acțiunii formulată de intimații-reclamanți și G privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, nr.20-28,.B, etaj 2, sector 1, având în vedere următoarele argumente:
Solicită să se aibă în vedere prevederile art.1,alin. 1 și 2 din Legea nr.10/2001,astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 unde se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu.
De asemenea, situațiile în care se va dispune acordarea de despăgubiri pentru imobilele în care restituirea în natură este imposibilă.
Apreciază că atâta timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.
Mai mult, consideră că intimații-reclamanți sus-menționați nu au justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale.
Față de cele de mai sus, solicită admiterea excepției invocate de instituția apelantă și respingerea acțiunii ca lipsită de interes.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de intimata-pârâtă a instituției apelante, învederează următoarele:
În opinia apelantului, apreciază că, instanța a interpretat în mod greșit prevederile legale concluzionând că, instituția apelantă are calitate procesuală pasivă și nu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Consideră că, în ceea ce privește obligarea apelantului la plata sumei de 174.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru evicțiune, apreciază că, în mod cu totul greșit instanța a interpretat textele de lege aplicabile în speță și a ajuns la concluzia că, apelantul datorează suma sus-menționată cu titlu de despăgubiri.
Apreciază că, Municipiul B nu poate fi obligat la plata acestei sume, deoarece există o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nr.OG184/2002, precum și Legea nr.1/2009 prin care se arată cine are calitate procesuală pasivă și anume Ministerul Finanțelor Publice, față de aceste prevederii apreciază că, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.
Mai mult, consideră că prin obligarea instituției apelante la plata sumei de 174.000 Euro se tinde la o îmbogățire fără just temei a intimatei-reclamante susmenționate, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-a avut în vedere prețul apartamentului de la data respectivă ci s-a avut în vedere un preț preferențial.
Apelanta - pârâtă, critică sentința pentru următoarele motive:
Pe considerentul apariției Legii nr.112/1995 care permitea chiriașilor să achiziționeze imobilele deținute în baza contractelor de închiriere apelanta - pârâtă a solicitat "" aprobarea cumpărării imobilului în care locuia, situat în nr. 20-28,. B,. 2,.51. ("Imobilul)
La data depunerii acestei cereri, nu exista nici o pretenție asupra Imobilului. Lipsa unei notificări din partea fostului proprietar, prin care să i se aducă la cunoștință pretențiile sale, precum și inexistenta unei acțiuni în justiție având ca obiect revendicarea imobilului, i-au întărit convingerea că tratăm cu adevăratul proprietar al bunului, neexistând nici un indiciu care să înlăture această convingere.
Având în vedere că la acea dată se scursese termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile art.14 din Legea nr.112/1995 în care foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar fi putut formula notificări pentru restituirea în natură a imobilelor naționalizate, precum și faptul că nu se formulase nici o notificare de retrocedare în baza Legii nr.112/1995 și nici nu exista vreun litigiu pe rolul instanțelor de judecată având ca obiect imobilul în discuție, apelanta pârâtă a încheiat cu Nord contractul de vânzare-cumpărare nr.3971/10.04.1997, având ca obiect imobilul("Contractul de vânzare - cumpărare").
Ulterior, pe data de 9.08.2001, reclamanții au depus la o notificare de restituire în baza Legii nr.10/2001(nesoluționată), iar în martie 2007 reclamanții au introdus prezenta acțiune, solicitând (I) constatarea nulității titlului Statului asupra imobilului,(II)constatarea nulității Deciziei nr.783/10.05.1983 în baza căreia imobilul a fost preluat de către Stat și(III)obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul.
Prin încheierea de ședință din data de 03.03.2008 instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de pârâtă prin întâmpinare, apreciind că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă.
Prin Sentința Civilă nr.-.11.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, instanța a admis acțiunea reclamanților, considerând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, pârâta a fost obligată la restituirea Imobilului.
II. Încheierea pronunțată pe data de 03.03.2008 prin care instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii este netemeinică și nelegală.
Încălcarea flagrantă a "legii noi" - Legea nr.10/2001
Excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de pârâtă a vizat imposibilitatea valorificării dreptului reclamantului pe calea dreptului comun, o dată ce sunt în vigoare dispoziții speciale, derogatorii, care reglementează dreptul foștilor proprietari la restituirea în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest context, este evident că respingerea unei asemenea excepții are la bază raționamentul potrivit căruia foștii proprietari au la îndemână acțiunea în revendicare prevăzută de dreptul comun, chiar și după apariția Legii nr. 10/2001,ce conține dispoziții speciale.
Explicația pe care o reține instanța de fond în susținerea soluției sale este aceea că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio interdicție expresă privind formularea unei acțiuni în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995.
Or, legea specială prevede la art.1 că"Imobilele preluate în mod abuziv de stat.se restituie în condițiile prezentei legi"(subl.ns.).a contrario,numai în condițiile stabilite de Legea 10/2001 și nu și în temeiul altor legi, ar fi putea fi solicitată restituirea imobilelor abuziv preluate de Statul român. În consecință, o acțiune în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă, reclamanții având deschisă procedura prevăzută de Legea 10/2001, în condițiile și termenele stipulate prin aceasta.
Chiar dacă nu folosește în mod expres termenul de"inadmisibilitate",art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră tocmai această inadmisibilitate, a altor căi procedurale pentru restituirea imobilelor abuziv preluate de stat. De altfel, nici nu ar fi fost nevoie ca legiuitorul să stabilească în mod expres inadmisibilitatea, aplicarea vechiului principiu mai sus invocatspecialia generalibus derogant,guvernând întreg sistemul român de drept.
De fapt, instanța de fond a ignorat pur și simplu dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială de reparație, înlăturând principiul de drept care guvernează aplicarea actelor normative, potrivit căruia normele speciale se aplică cu prioritate față de cele generale.
Dacă s-ar accepta soluția instanței de fond, ar însemna:
(i) pe de-o parte, să se înlăture pur și simplu de la aplicare o lege specială care este încă în vigoare;
(ii) pe de altă parte, să se lase la îndemâna reclamanților-foști proprietari dreptul de a alege între legea specială și dispozițiile de drept comun, în funcție de care dintre acestea ar fi mai favorabilă, ceea ce ar duce la încălcarea gravă a dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 15 alin. (2), potrivit cărora dispoziții legale favorabile se pot aplica numai în materia dreptului penal sau contravențional.
Așadar, simplul fapt că dreptul comun (Codul civil) conține dispoziții în materia revendicării nu poate constitui un motiv pertinent pentru a decide că acțiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, instanța de fond trebuind să analizeze toate dispozițiile legale aplicabile.
Așa cum s-a arătat și în practica judiciară în această materie, o dată cu apariția Legii nr.10/2001 dreptul comun a fost înlocuit de această lege care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor de judecată.
Mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție arată că"această reglementare care interesează ordinea publică este de imediată aplicare, soluția fiind consacrată legislativ și prin art.6alin.(2)din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de statfără titlu valabilpot fi revendicate de foștii proprietari,dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparați".
Prin urmare, atât timp cât foștii proprietari aveau la îndemână dreptul prevăzut de Legea nr.112/1995 (în cazul imobilelor preluate cu titlu), și ulterior dreptul prevăzut de Legea nr.10/2001 (în cazul imobilelor preluate abuziv, fără distincție cu privire la existența sau valabilitatea titlului), aceștia nu ar mai putea formula totodată și acțiunea în revendicare pe dreptul comun.
De asemenea, în cauză devine incidentă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. Cu privire la aceste acțiuni, soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că concursul dintre legea speciala si legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Lipsa unui capăt de cerere privitor la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul special al unei acțiuni în revendicare formulată împotriva fostului chiriaș, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului. În acest sens, ne raportăm la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora"actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
Legea nr. 10/2001 este deci aplicabilă și în cazul acțiunii în revendicare din prezenta cauză. Aceasta înseamnă că sunt aplicabile în cauză inclusiv prevederile art.45 (fost art.46) alin. (2) teza ultimă, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil se mențin dacă au fost încheiate cu bună-credință.
Potrivit art.45 al.(5), dreptul la acțiunea în anularea actelor de înstrăinare se prescrie într-un termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin OUG nr.109/2001 și OUG nr. 145/2001, până la data de 14.08.2002.
Deci, după această dată, actele de înstrăinare neatacate cu acțiune în anulare sau consolidat, rămânând valabile.
Trebuie însă admis că aceste acte de înstrăinare rămân valabile nu doar într-o acțiune în anulare introdusă ulterior datei de 14.08.2002, ci și într-o acțiune în revendicare introdusă după această dată, prin care se solicită compararea titlului proprietarului inițial al imobilului cu titlul de proprietate al actualului deținător, fost chiriaș în imobil.
A nu admite că, procedând la o astfel de comparare a titlurilor, instanța este obligată să acorde preferință titlului fostului chiriaș, echivalează cu lipsirea de eficiență a art. 45 (fost art. 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Într-adevăr, dacă s-ar admite că proprietarul inițial, care nu a atacat cu acțiune în anulare actul de înstrăinare către fostul chiriași are întâietate față de acesta într-o acțiune în compararea titlurilor, înseamnă a contesta de fapt aplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Cu alte cuvinte, dacă s-ar considera că acesta nu se aplică decât într-o acțiune în anularea actului de înstrăinare, dar nu și într-o acțiune în revendicare, întemeiată pe compararea de titluri, care ar mai fi justificarea adoptării art. 45 alin. 2.
Prin urmare, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001,aplicarea acesteia este obligatorie în speță, inclusiv a art. 45 alin. (2), astfel că instanța este obligată să acorde preferință contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință de subsemnații, neatacate în termen de către reclamanți cu acțiune în anulare.
În caz contrar, art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001 nu ar mai avea nici o finalitate, din moment ce titlul pârâtei, deși valabil, ar fi inutil.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun se fundamentează, deci, în esență, și pe argumentele de ordin tehnic care conduc, pe de-o parte, la imposibilitatea aplicării unor regimuri juridice diferite cu privire la același imobil și, pe de altă parte, la imposibilitatea reclamantului de a face abstracție de dispozițiile legale care oferă o protecție specială unor categorii de dobânditori, tocmai în considerarea necesității de a oferi stabilitate circuitului juridic civil.
Astfel, chiar admițândpur ipoteticargumentarea oferită de către instanța de fond, se poate cu ușurință observa faptul că nu se pune în discuție valabilitatea actului de înstrăinare subsecvent, intervenit între stat și pârâți, respectiv contractele de vânzare-cumpărare cu privire la imobil. De altfel, valabilitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare nu ar mai putea fi pusă în discuție în acest moment, dat fiind termenul special de prescripție reglementat de actele normative aplicabile în materia acestei categorii de contracte, termen care în prezent este împlinit, așa cum am arătat mai sus.
Oricum, menținerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului "altuia" (rezultată, astfel cum s-a arătat, din imposibilitatea de a mai formula orice fel de contestație în prezent), consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului în speță al pârâților). Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.
Nu suntem în ipoteza comparării titlurilor de proprietate.
Operațiunea comparării titlurilor vizează exclusiv situația, inexistentă în speță, când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Or, în speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui autor comun care ar fi putut transmite proprietatea bunului iar, apoi, pe intervenția legii de naționalizare, care a dispus preluarea bunului de către stat și, prin convenție, înstrăinarea lui către subdobânditor.
În acest cadru, ipoteza cerută pentru compararea titlurilor lipsește, neexistând așadar nici un temei pentru înlăturarea efectului translativ de proprietate al actului de înstrăinare, validat judiciar prin lipsa oricărei acțiuni în anularea acestuia, în termenul special de prescripție reglementat de lege.
De altfel, instanțele au fost constante în a aprecia că revendicarea poate fi admisă numai dacă se va constata nul contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, nefiind posibilă admiterea cererii de revendicare cu menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că:"Aplicarea acestor dispoziții legale în cazul litigiilor având ca obiect retrocedarea imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate chiriașilor, cu titlu oneros, obligă pe judecători să observe că acțiunea trebuie îndreptată, inevitabil și cu precădere împotriva posesorului neproprietar care, firesc, nu poate fi decât subdobânditorul. Totodată, principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis impune ca, adiacent revendicării, obiectul acțiunii să cuprindă și cererea de constatare a nulității actului de înstrăinare opus de către subdobânditori.
Așadar, și din această perspectivă cererea reclamanților trebuia respinsă ca inadmisibilă, în condițiile inexistenței unui capăt de cerere privitor la valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei.
Incidenta Legii nr.1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001.
Prin adoptarea Legii nr.1/2009, legiuitorul a dorit să dea o rezolvare definitivă și unitară problemei restituirii proprietăților abuziv trecute în proprietatea statului înainte de anul 1989.
Astfel, art. 4 acestei legi a modificat art.7 din Legea nr. 10/2001,în sensul introducerii un nou aliniat, alineatul 11care prevede că"Nu se restituie în natură. ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege (subl.ns).
De asemenea, art. 4 Legii nr. 1/2009 modifică și art. 20 alin.2 a Legii nr. 10/2001 în sensul că "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare "(subl.ns),
Prin noul act normative, legiuitorul tranșează categoric și problema valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, consolidându-i forța juridică în situația în care s-ar proceda la compararea titlurilor. Astfel, art.11 prevede completarea articolul 45 din Legea 10/2001 cu alin. (2): "Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora" (subl.ns.).
legii noi reiese din mențiunea expresă prevăzută în art.13 alin (4) din Legea nr.1/2009, respectiv art.46 alin.(4) din Legea nr.10/2001, conform căruia prevederile noii legi se aplică cu prioritate.
III. Pe fondul cauzei, hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală.
Titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului a fost valabil în raport cu dreptul intern din perioada respectivă și în raport cu convențiile internaționale.
Decizia nr.783/10.05.1983,ca act administrativ de autoritate, constituie titlul Statului, fiind emisă în baza și în executarea legii, cu respectarea condițiilor de fond și de formă la acea dată.
Pentru a se constata nulitatea unei asemenea Decizii, instanța de fond ar fi trebuit să dovedească faptul că prevederile Decretului nr. 223/1974 nu s-au aplicat corect.
Or, instanța se rezumă în a aprecia că titlul Statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravine(i)Constituției din 1965,(ii)Codului Civil și(iii)Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998.
1. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr.223/1974 s-a făcut cu respectarea prevederilor constituționale.
În ceea ce privește constituționalitatea acestui decret, nu s-a invocat excepția de neconstituționalitate și nici nu se poate invoca, câtă vreme Curtea Constituțională a statuat că nu se poate discuta constituționalitatea unui act normativ abrogat.
La data emiterii Deciziei atacate, Decretul nr. 223/1974 era în vigoare, el fiind abrogat în anul 1989.
Mai mult, au fost respectate prevederile Constituției din 1965 potrivit cărora, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, imobilele putând fi expropriate numai cu plata unor despăgubiri. Or, reclamanții au fost despăgubiți, conform dispozițiilor legale de la acea dată.
2. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 nu a încălcat Codul civil.
Instanța de fond a reținut că Decretul 223/1974 contravenea și Codului Civil, întrucât reclamanții nu au primit "o dreaptă și prealabilă despăgubire". Despăgubire prealabilă au primit, însă aceasta nu este considerată "dreaptă", fapt pentru care solicită și restituirea în natură a imobilului. Or, dacă imobilul ar fi restituit în natură foștilor proprietari, s-ar încălca principiul îmbogățirii fără justă cauză, întrucât reclamanții ar beneficia de o reparație dublă.
3. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu respectarea tratatelor internaționale.
Decizia nr.783/1983 nu contravine nici Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât ratificarea acestei convenții de către România s-a făcut în anul 1994, deci ulterior transferului dreptului de proprietate. Transferul proprietății s-a realizat, așadar, înainte de ratificare, cu respectarea dreptului român la acea epocă.
Mai mult, practica Curții Europene în materie este în sensul că Statul trebuie să respecte principiulrestitutio in integrumconform dreptului intern și a Convențiilor Europene, în cazurile deposedărilor fără titlu. Or, în speță, trecerea bunului în proprietatea Statului s-a făcut cu titlu, dreptul de proprietate fiind transferat Statului în raport cu dreptul intern din epoca respectivă și în raport de convențiile internaționale la care România era parte la acea vreme.
Voința reclamanților a fost în sensul transferului dreptului de proprietate către stat. Reclamanții au beneficiat de despăgubirile stabilite conform dispozițiilor legale de la acea dată.
În speță, reclamanții au ales de bună voie să emigreze în SUA și să se stabilească acolo definitiv. Chiar ei recunosc prin cererea de chemare în judecată:"am cerut aprobarea plecării definitive din țară cu plata unei sume
stabilite de Stat".
La data încasării contravalorii imobilului, reclamanții au luat cunoștință de actul administrativ de trecere în proprietatea Statului, însă nu au înțeles să uzeze de mijloacele legale pentru a cere anularea lui.
Or, scopul urmărit de legiuitor în dispoziția art.4 din Decretul nr.223/1974 era acela ca persoana vizată în actul administrativ să ia cunoștință de măsura dispusă și să poată exercita împotriva ei calea de atac prevăzută de lege, ceea ce în cazul de față nu s-a întâmplat.
Abia acum, reclamanții consideră că suma primită nu reprezintă "valoarea reală a bunului, sau mai exact, despăgubirea rezonabilă".
Or, pentru o despăgubire care nu o consideră rezonabilă, reclamanții au la îndemână calea prevăzută de Legea 10/2001, respectiv Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, conform cărora pot fi îndreptățiți la diferența dintre suma primită la acea vreme și valoarea de circulație a bunului (pct. 2, lit. B, ultimul alineat). Așadar, reclamanții pot solicita cel mult despăgubiri, în nici un caz restituirea în natură a imobilului.
În mod eronat, instanța a acordat preferință titlului reclamanților
Instanța de fond a reținut că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, motivat exclusiv de faptul că titlul pârâtei ar "emana de la un neproprietar". Astfel cum s-a arătat și anterior în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, în speță nu se poate proceda la o comparare de titluri în sensul acțiunilor în revendicare clasice, întrucât:
- Pârâta a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare cumpărare a cărui valabilitate nu a fost contestată și nici nu ar mai putea fi pusă în discuție în prezent;
- Ipotetic, menținerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului "altuia" (rezultată din imposibilitatea de a mai formula orice fel de contestație în prezent), consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului (în speță, al pârâților). Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteza de probațiune a revendicării;
- socială nu poate justifica încălcarea unor reguli elementare privind stabilitatea circuitului civil, ignorând regulile privind menținerea valabilității actelor subsecvente de înstrăinare, încheiate cu titlu oneros, cu privire la imobile și cu subdobânditori de bună-credință;
-Articolul 45 alin (21) din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.1/2009,prevedecă:"Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora"(subl.ns.).
Chiar și în ipoteza unei comparații de titluri, instanța este obligată să
acorde preferință titlului actualului proprietar.
Așa cum s-a reținut în practica judiciară în materie"nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acțiunea împotriva subdobânditorului (fostul chiriaș al imobilului revendicat) trebuie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului și, apoi, buna-credință a părților actului juridic de înstrăinare".
Chiar și adoptând raționamentul instanței de fond și reținând faptul că Imobilul ar fi fost preluat de stat "cu titlu nevalid",tot ar fi trebuit să fie aplicate dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil se mențin dacă au fost încheiate cu bună-credință. A admite că dispozițiile art. 45 s-ar aplica doar în materia nulității, nu și în materia revendicării,ar fi lipsit de orice temei real. Legiuitorul nu face distincție cu privire la valabilitatea acestor acte, după cum aceasta este analizată într-o cauză având ca obiect nulitatea sau într-o cauză având ca obiect revendicarea.
Mai mult, jurisprudența CEDO este în favoarea foștilor chiriași, aspect ce reiese din hotărârile pronunțate în cauza Raicu contra României, Katzvs.Romania. În ultimul caz, CEDO a stabilit că"dacă autoritățile au achitat în mod efectiv proprietarului originar o despăgubire apropiată de valoarea de piață din acel moment a bunului, nu va exista în optica CEDO nicio violare a art.1Primului Protocol Adițional la Convenție, astfel încât admiterea unei acțiuni în revendicare introdusă în contradictoriu cu chiriașul-cumpărător nu va mai avea o acoperire convenționala, ci, eventual, va putea contraveni principiului siguranței circuitului juridic. În consecință, dată fiind situația de fapt reținută de C, rezultă în mod evident că nu contravine dispozițiilor art.6 par.1 din Convenție, respectiv dreptului la un proces echitabil, respingerea ca neîntemeiată de către instanța internă a unei acțiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașul cumpărător al bunului, argumentată de instanță prin acordarea de preferința titlului de proprietate al chiriașului-cumpărător, consolidat prin buna sa credință si de eroarea comuna si invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea statului de proprietar al bunului litigios. Astfel, chiar dacă în speța concretă dedusă judecății, instanța constată nevalabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunul litigios, faptul că nu procedează la o comparare de titluri, ci alege să eficientizeze teoria aparenței în drept, nu atrage încălcarea art. 6 din Convenție".
De asemenea instanța s-a pronunțat în sensul calificării preluării de către stat a imobilului în mod abuziv deși din practica judiciară rezultă în mod frecvent faptul că"preluarea abuzivă nu se prezumă, ci dimpotrivă, în functie de fiecare situație concretă trebuie dovedită,-, cât și ulterior în caz de investire. instanța judecătorească, este obligată să aprecieze, pe bază de dovezi, împrejurările respective ca încadrându-se sau nu în prevederile legii, (.).
În plus, Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin s-a admis recursul în interesul legii, este în favoarea chiriașilor reținându-se că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată" În cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice"(subl.ns.).
Dar, așa cum s-a mai menționat, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la întregul act normativ, și nu la situația concretă a imobilului din speță.
Există în doctrina de specialitate opinii conform cărora în realitate fostul chiriaș a dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate prin efectul legii, considerându-se astfel că a fost dobândit printr-un mod originar de dobândire a proprietății."Acest contract nu este prin el însuși izvorul dreptului de proprietate, ci se înfățișează ca un mijloc de realizare a dispozițiilor, a scopului legii, in concret".
Pentru aceste considerente, cât și pentru faptul că proba absolută a dreptului de proprietate o constituie numai modurile originare de dobândire a proprietății, instanța avea obligația să dispună în sensul aprecierii titlului pârâților ca fiind mai caracterizat în comparație cu cel al intimatului reclamant.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat că rațiunea pentru care pârâta a invocat buna-credință, a fost aceea de a demonstra preferabilitatea titlului său prin comparare cu cel al intimaților-reclamanți.
Este adevărat că în Codul civil nu este o prevedere cu caracter general care să reglementeze efectele bunei-credințe în raporturile juridice civile, buna-credință fiind invocată în general în legătură cu prescripția achizitivă, totuși este indubitabil faptul că acest text de lege (art.1898 Cod civil) are valoare de principiu, astfel că nu este aplicabil numai în situația menționată, ci și la orice alt raport juridic din cadrul altor instituții din dreptul nostru civil.
Din practica judiciară în această materie reiese că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al unui imobil a fost preferat cel din urmă. Această soluție este întemeiată, întrucât apără securitatea circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
Din punct de vedere juridic, principiul ce a stat la baza respingerii atâtor acțiuni de genul celei de față este exprimat prin adagiul "error communis facit ius".Pentru ca acest principiu să-și poată produce efectele, este necesar ca la momentul încheierii contractului să existe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului, și respectiv buna-credință a subdobânditorului.
În situația de față, buna-credință constă în credința dobânditorilor imobilelor că au contractat cu un veritabil proprietar, cu respectarea, la încheierea actului de înstrăinare, a prevederilor legale care permiteau înstrăinarea imobilelor.
Statutul deverus dominusal Statului înstrăinător rezultă din împrejurarea că titlul său asupra imobilului își avea consacrarea într-un text de lege.
Inclusiv în practica judiciară s-a reținut că"evocarea beneficiului aparenței de drept poate fi invocat de cei care, acționând cu bună-credință, au cumpărat imobilul de la proprietarul aparent".
Așa cum s-a arătat și în cuprinsul întâmpinării, buna-credință a pârâților în calitate de subdobânditori rezultă din mai multe aspecte:
În primul rând, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost notificată de reclamanți în legătură cu dorința acestora de a revendica imobilul.
La momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nu exista nici un litigiu pe rolul instanțelor de judecată cu privire la imobilul în discuție, pentru ca pârâta să pună la îndoială valabilitatea titlului Statului.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile Legii nr.112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut în art.14 în care foștii proprietari puteau formula notificări de restituire în natură.
Constatandu-se legal sesizata si competenta sa solutioneze calea de atac promovata si analizand actele si lucrarile dosarului si hotararea apelata prin prisma criticilor formulate si a dispozitiilor legale aplicabile in cauza, Curtea apreciaza ca apelul paratei este fondat si al chematului in garantie Mun B este nefondat, pentru urmaroarele considerente:
In ceea ce priveste apelul declarat de parata, examinand criticile formulate de apelanta, instanta constata ca, in esenta aceasta a criticat sentinta atacata sub aspectul gresitei solutionari a exceptie inadmisibiliatii actiunii in revendicare, iar pe fondul cauzei, sub aspectul modului in care prima instanta a procedat la compararea titlurilor prezentate de parti, ajungand in mod eronat(in conceptia apelantei) la concluzia preferabilitatii titlului intimatilor reclamanti.
Cu privire la primul motiv de apel, referitor la solutionarea in sensul respingerii a exceptiei inadmisibilitatii revendicarii de dispozitiile speciale ale legi 10/2001, Curtea apreciaza critica drept nefondata, avand in vedere faptul ca instanta suprema, prin decizia civila nr 33/2008 pronuntata intr-un recurs in interesul legii a transat aceasta chestiune a concursului intre legea speciala de reparatie si actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, reprezentate de art 480 cod civil.
Inalta Curtea de Casatie su Justitie a statuat ca, desi nu exista un drept de optiune pentru persoanele indreptatite la retrocedarea proprietatilor imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu inseamna ca actiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila de dispozitiile legii 10/2001. aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanta suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparatie. In acelasi timp, instanta suprema a aratat ca, neexcluzand de plano posibilitatea exercitarii actiunii in revendicare, datorita deficientelor de reglementare ale legi 10/2001, actiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, pana la o eventuala interventie legislativa care sa inlature neconcordantele legii 10/2001 cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, instanta suprema recunoaste necesitatea de a acorda prioritate Conventiei in cadrul unei actiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, o solutie contrara mergand catre ideea unei privari de proprietate precum si a unei incalcari a dispozitiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretentiei reclamantului.
Din decizia Inaltei Curti se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Coventiei in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecatii, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, sa nu se aduca atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Din aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unei bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utitlitate sau nu incursiunea instantei in privinta la celorlalte chestiuni, anterior enumerate.
Din adresa nr 8355/14 05 2007 emisa de Primaria Mun B, Directia de Evidenta Imobiliara si Cadastrala, Serviciul Evidenta Proprietatii, rezulta ca reclamanti intimati au formulat notificarea nr 2368/2001 prin care au solicitata acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul in litigiu, in conformitate cu prevederile legii 10 /2001. Avand in vedere ca dispozitiile acestei legi speciale reglementeaza in art 2 notiunea de preluare abuziva, ingloband in enumerarea exemplificativa pe care o face acest text de lege atat cazurile de preluare cu titlu(care poate fi in conceptia legiutorului valabil sau nevalabil) cat si cele de preluare titlu, precum si faptul ca statueaza in art 1 din lege principiul restituirii in natura iar in subsidiar acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, Curtea apreciaza ca legea speciala de reparatie recunoaste in favoarea celor care s-au prevelat de dispozitiile ei, depunand notificare in conditii de regularitete procedurala, existenta dreptului de proprietate asupra imobilului pe care il revendica pe aceasta cale speciala, drept care s-a conservat in patrimoniul lor in ciuda deposedarii o perioada indelunagata de timp.
Pornind de la faptul ca instanta de contencios european nu a recunoscut protectia instituita de art 1 din Protocolul Aditional nr 1 la CEDO privarilor de proprietate in ipoteza in care cauza prejudiciului nu constituie o incalcare a unui drept protejat de Conventie, (deposedarea fiind anterioara ratificarii CEDO de catre statul respectiv), potrivit regulilor care guverneaza competenta ratione temporis a Curtii, doctrina ararat ca situatia este cu totul alta cand statul a edictat o legislatie cu caracter reparator, care recunoaste caracterul abuziv al preluarii. Adoptarea unei astfel de legislatii indreptateste la concluzia ca aceste dispozitii legale au valenta de a reconfirma in patrimoniul fostilor titulari dreptul de proprietate imobiliara de care au fost privati. Acest aspect a fost expres recunoscut de legiuitor pana la data de 30 01 2009 prin prevederile art 2 al 2 din legea 10/2001, care statuau in sensul ca in ipoteza preluarii imobilului titlu valabil de catre stat, fostul proprietar isi pastra calitate de titular al dreptului de proprietate.
Abrogarea acestor prevedri legale nu este de natura sa schimbe situatia juridica a fostilor proprietari, in conditile in care acest text de lege nu facea altceva decat sa dea expresie unui principiu de drept(acela al legalitaii, in sensul ca se impune protejarea dreptului de proprietate in sensul de a recunoaste conservarea acestuia in patrimoniul fostului proprietar) care oricum, isi gaseste incidenta in cauza.
aplicarea acestor aspecte teoretice la speta de si avand in vedere ca reclamanti au un titlu de proprietate, reprezentat de contractul de construire incheiat in anul 1979 urmat de emiterea titlului de proprietate prorpiu-zis in anul 1981( care nu a fost anulat si nici nu s-a constatat ineficacitatea sa prin nici unul din mijloacele legale) si au urmat procedura reglementata de legea 10/2001,prin depunerea notificarii, Curtea apreciaza ca reclamantii beneficiaza de un bun in sensul Conventiei, cu consecinta admisibilitatii actiunii in revendicare formulate de acestia in vederea retrocedarii imobilului de care au fost deposedati abuziv.
Asa cum arata Curtea Europeana in jurisprudenta sa, notiunii de bun se subsumeaza atat drepturile reale (de proprietate), drepturile de creanta cat si speranta legitima conferita de legislatia si practica judiciara existenta de obtine recunoasterea dreptului sau si restituirea bunului sau o reparatie echitabila.
Avand in vedere ca reclamantii recunosc prin chiar cererea de chemare in judecata faptul ca au primit despagubiri de la stat in urma preluarii acestuia in baza Decretului 221/1973, instanta de apel apreciaza ca acestia beneficiaza de un bun in sensul Conventiei, insa nu sub forma dreptului de proprietate ci sub forma dreptului de creanta, avand ca obiect diferenta dintre suma primita cu titlu de despagubiri de la stat si valoarea reala a imobilului, in considerarea faptului ca sumele primite de la stat nu ar raspunde cerintei de proportionalitate in raport de valoarea reala a imobilului
Cu privire la celelalte argumente invocate de apelanta parata in sustinerea inadmisibilitatii actiunii in revendicare, referitoare la aplicabilitatea in cauza a dispozitiilor art 6 din legea 213/1998, la lipsa unui capat de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare incheiat de parata in baza legii 112/1995, la faptul ca nu ne aflam in ipoteza compararii titlurilor de proprietate precum si la incidenta prevederilor legii 1/2009 de modificare a legii 10/2001, Curtea le apreciaza ca nepretinente, pentru urmatoarele argumente.
In ceea ce priveste aplicabilitatea dispozitiior art 6 din legea 213/1998, care prevad ca bunurile preluare de stat titlu valabil pot fi revendicate, daca nu fac obiectul unei speciale de reparatie, instanta de apel considera ca acest text de lege recunoaste prioritatea legii speciale de reparatie de mijloacele dreptului comun, principiu care de altfel a fost avut in vedere si de catre instanta suprema la pronuntatea deciziei civile nr 33/2008 intr-un recurs in interesul legii si pe care Curtea a luat-o in considerare in analiza anterior expusa asupra exceptiei inadmisibilitatii revendicarii.
Cu privire la faptul ca reclamantii nu au promovat si un capat de cerere referitor la nevalabilitatea contractului de vanzare cumparare al paratilor, care reprezinta titlul lor de proprietate, Curtea apreciaza ca si acest argument este nepertinent, de natura si regimul juridic al actiunii promovate de reclamanti, in sensul ca actiune un revendicare urmareste readucerea bunului in patrimoniul reclamantului, care isi dovedeste dreptul sau de proprietate, ca admiterea actiunii sa aiba ca efect anularea titlului de proprietate al paratului, care desi, ramane in fiinta, bucurandu-se de prezumtia de validitate, este lipsit de eficienta juridica. Referirea apelantei-parate la dispozitiile art 45 din legea 10/2001 este nerelevanta in prezenta cauza de temeiul juridic al actiunii, care este o actiune in revendicare intemeiata pe dreptul comun, iar prevederile legale anterior mentionate isi gasesc aplicabilitate in sistemul reparator insituit de legea 10/2001. Instanta de apel are in vedere faptul ca, in conceptia legiuitorului care a edictat acest act normativ, restitutirea in natura a imobilelor vandute chiriasilor in baza legi 112/1995 este posibila numai daca contractul de vanzare-cumparare incheiat de fostul chirias este constatat nul in conditile art 45 din legae 10/2001, prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila. Avand in vedere ca in prezenta cauza nu ne aflam in sistemul reparator reglementat de dispozitiile legii 10/2001, ci in cadrul unei revendicari intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, Curtea apreciaza ca pentru admisibilitatea unei astfel de actiuni nu are relevanta daca titlul de proprietate al paratei este sau nu constat nul, instanta pornind in operatiunea de comparare a titlurilor de la premisa ca cele doua titluri sunt prefect valabile si sunt analizate strict sub aspectul legalitati transferului proprietatii.
Cu privire la penultimul argument invocat de apelanta parata, in sensul ca nu ne aflam in ipoteza compararii de titluri deoarece acestea nu provin de la autori diferiti, Curtea considera ca nefondate sustinerile paratei, avand in vedere ca operatiunea de comparare de titluri tine de esenta solutionarii unei actiuni in revendicare, o astfel de operatiune fiind prezenta atat in cazul in care titlurile provin de autori diferiti cat si in cazul in care acestea provin de la acelasi autor, diferind doar criteriile dupa care se face comparatia.
In cazul in care revendicantul este un fost proprietar deposedat abuziv de regimul comunist, operatiunea de comparare se face cu luarea in considerare a criteriilor stabilite de instanta suprema prin decizia civila nr 33/2008 pronuntata intr-un recurs in interesul legii, organul judiciar facand o analiza comparativa a drepturilor infatisate de parti prin raportare la dispozitile CEDO si la masura in care aceste drepturi pot reprezenta un bun in sensul Conventiei, urmand a da castig de cauza partii care, portivit legislatiei si practicii judiciare nu are la dispozitie mijloace concrete de obtinere a unei reparatii echitabile.
Concluzionand, Curtea constata ca suntem intr-o situatie de comparare de titluri, care provin de la autori diferiti, aceasta neputand consititui un argument in sensul inadmisibilitatii actiunii inrevendicare cu care a fost investita instanta.
In ceea ce priveste ultimul argument invocat de parata apelanta in sustinerea primului motiv de apel, Curtea de asemenea, apreciaza ca dispozitiile legii 1/2009 de modificare a legii nu-si gasesc incidenta in cauza, temeiul juridic al actiunii promovate. a relua considerentele expuse anterior, instanta de apel reaminteste faptul ca in prezenta cauza ne aflam intr-o actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile codului civil si nu in cadrul sistemului reparator al legii 10/2001, astfel simplul fapt al instrainarii imobilului in baza legii 112/1995 nu conduce automat la inadmisibilitatea revendicarii sau la netemeinicia acesteia, aceste chestiuni, fiind necesar sa fie analizate in raport de criteriile stabilite de Inalta C prin decizia civila nr 33/2008. Curtea apreciaza ca nu mai este necesar sa detalieze care sunt elementele in functie de care se face analiza, intrucat au fost deja expuse in cele ce preced.
In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de apel, care priveste fondul litigiului, parata a sustinut faptul ca preluarea imobilului s-a facut in mod valabil( in concordanta cu prevederile constituitonale, ale codului civil si ale tratatelor internatioanale) precum si faptul ca in mod eronat instanta de fond a acordat preferinta tutlului reclamantilor.
Referitor la primul argument al apelantei, Curtea apreciaza ca aspectele legate de valabilitatea tiltului statului nu sunt de natura sa faca obiect separat de analiza,in conditiile in care aceste chestiuni sunt absorbite de capatul de cerere privind actiunea in revendicare formulata de reclamanti. Valabilitatea sau nevelabilitatea tilului statului constituie o problema preliminara, care isi gaseste loc de analiza in cadrul operatiunii de comparare a drepturilor de proprietate pe care si le opun partile reciproc.
Urmand linia de gandire trasata de instanta suprema prin decizia pronuntata in interesul legii, trebuie stabilit cu prioritate,in prealabil oricarei alte analize, daca partile se pot prevala sau nu de un bun in sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Asa cum aratat in cele ce preced, reclamantii au un bun in sensul CEDO, insa nu sub forma dreptului de proprietate ci a unui drept de creanta. Parata este fostul chirias, care este titularul unui drept de proprietate asupra imobilului, dobandit in baza unui contract de vanzare-cumparare incheiat in temeiul dispozitiilor legii 112/1995, contract care nu a fost constata nul. Pe cale de consecinta, parata intra sub protectia dispozitiilor art 1 din Protocolul Aditional nr 1 la CEDO, in sensul ca dreptul sau de proprietate reprezinta in mod incontestabil un bun in sensul Conventiei.
de aceasta situatie, Curtea apreciaza ca in mod gresit prima instanta a considerat ca fiind preferabil titlul reclamantilor si admis actiunea in revendicare, cu nesocotirea dreptului de proprietate al paratei. Faptul ca reclamantii au primit despagubiri de la stat la momentul preluarii imobilului si acceptand ca nu s-a respectat principiul proportionaliatii sub aspectul cuantumului despagubirii, face ca acestia sa pastreze in patrimoniul lor cel mult dreptul la acordarea de despagubiri menite sa acopere eventuala diferenta de valoare intre suma primita si valoarea reala a imobilului.
Pe cale de consecinta, Curtea, vazand dispozitiile art 296 cod procedura civila, va admite apelul paratilor si va schimba in tot sentinta apelata in sensul respingerii cererii principale ca nefondate si a cererii de chemare in garantie formulate de parata, ca lipsita de obiect.
In ceea ce priveste apelul promovat de paratul-chemat in garantie Municipiul B, Curtea constata ca s-au formulat doua critici: una referitoare la cererea principala, invocand lipsa de interes a reclamantilor in constatarea nevalabilitatii titlului statului si cea de-a doua referitoare la cererea de chemare in garantie, invocand exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.
Cu privire la prima critica, instanta de apel considera ca raspuns deja in cele ce preced, in sensul ca cererea de constatare a nevalabilitatii titlului statului nu poate fi considerata un capat de cerere distinct, aceasta chestiune urmand a fi analizat de catre instanta in cadrul cercetarii capatului de cerere avand ca obiect revendicarea imobiliara, analiza care se va face prin raportare la dispozitiile CEDO, la principiile care se degaja din jurisprudenta Curtii Europene si la criteriile stabilite de Inalta C prin decizia civila nr 33/2008 pronuntata intr-un recurs in interesul legii.
Referitor la cel de-al doilea motiv de critica, avand in vedere ca vizeaza cererea de chemare in garantie si de solutia ce se va da acestei cereri, Curtea apreciaza ca nu se mai impune analiza sa.
Pentru toate aceste considerente, vazand si dispozitiile art 296 cod procedura civila, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de paratul-chematul un garantie Municipiul
aplicarea prevederilor art 274 coroborat cu dispozitiile art 298 cod procedura civila si constatand ca din documentele justificative depuse la dosar nu rezulta ca sumele descrise ca reprezentand contravaloarea asistentei juridice acordate in prezentul dosar au fost platite de apelanti parati(beneficiar figurand in cuprisul facturii SC 442 SRL), Curtea apreciaza ca nu sunt fondate cheltuielile de judecata solicitate de acestia. Scopul prevedeirlor art 274 cod procedura civila este de a transfera ponderea financiara a unui proces, suportata de partea care are castig de cauza,in sarcina partii care l-a pierdut. Or in acest sens, este necesar sa existe dovada ce acele cheltuieli au fost facute de partea care a avut castig de cauza, aceasta dovada nereiesind din actele justificative depuse da apelanti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă, cu domiciliul in B, nr 20-28, 11, B, 2, 51, sector 1 împotriva sentinței civile nr.1674/10.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, G, ambii domiciliați în B,- A,.7,.26, sector 2, intimații pârâți HERĂSTRĂU NORD, cu sediul în B,-, sector 1 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, str. - - nr. 13, sector 2.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea principală, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție, ca lipsită de obiect.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B, nr.291 - 293, sector 6, împotriva aceleiași sentințe.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanții pârâți, ca nefondată.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnored.S/
8 ex/23 04 2010
----------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Daniela Adriana Bînă
