Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 139/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1160/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.139
Ședința publică de la 22.02. 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Ilie MARI -
GREFIER - - -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta reclamantă-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 204/12.02.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți-reclamanți și și cu intimatul-chemat în garanție MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 08.02.2010, fiind consemnate la acea dată, fiind parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea consecutiv la 15.02.2010 și apoi la 22.02.2010.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.05.2007 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, astfel cum a fost precizată la 18.06.2007, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții și, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B,-, parter,. 1bis, sector 1, în suprafață utilă de 132,69 mp, inclusiv terasă, astfel cum este descris în contractul de vânzare - cumpărare nr. /1996, suprafața de 55,29 mp teren situat sub construcție și cota de 20,15% din părțile de folosință comune ale imobilului, constatând că titlul reclamantei este mai bine caracterizat.
La data de 27.09.2007, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate pe cale incidentală că titlul său este determinat, provenind de la un proprietar, pe când titlul autorilor reclamantei nu a existat și să se constate buna sa credință la întocmirea dosarului premergător încheierii contractului de vânzare - cumpărare și că nu au fost notificați de nicio persoană cu privire la o eventuală revendicare sau cerere reparatorie.
La data de 14.02.2008, pârâta a formulat precizări la cererea reconvențională, prin care a solicitat introducerea în cauză a Municipiului B, prin Primarul general în calitate de chemat în garanție, în baza art. 1351 Cod civil, pentru ca vânzătorul să apere cumpărătorul contra pretențiilor ridicate de terț.
Prin sentința civilă nr. 204 din 12.02.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea principală precizată formulată de reclamanta, a admis excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale și a respins cererea reconvențională ca lipsită de interes, precum și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, pe fondul cauzei că, întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.
În speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
În speța dedusă judecații, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună credință, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâților operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin.2 Cod civil, art. 486 și art. 487 Cod civil.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune că titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, tribunalul a reținut ca pârâții au fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care a apreciat că titlul pârâților este pe deplin valabil și legal având preferința față de titlul reclamantului conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/ 2001 (fost art. 46).
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărâreaRaicu contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 (art.18 lit. d) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art.18 lit. d din Legea nr. 10/2001 se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate, pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr.10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.
Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar in echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege (art. 7 alin.1 ind. 1).
Totodată, tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Așadar, și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin.3 Cod procedură civilă s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei și condiționat de existența unei notificări și nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în aceasta situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferința titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 Cod civil. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr.112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr.10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor, atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.
În consecință, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea ca neîntemeiat.
Totodată, toate susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate legile internaționale, astfel încât ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente:
Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărâreaPăduraru împotriva României, hotărâreaStrăin împotriva României, hotărâreaSăvulescu împotriva României, hotărâreaPopescu și împotriva Românieietc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului În baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995 aceștia au deținut, ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul B prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Reclamanta nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu a notificat niciodată pârâții că înțelege să revendice imobilul, nu a avut formulată nicio acțiune în revendicare îndreptată împotriva Statului Român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrară art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Tribunalul a precizat că în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâta.
Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001, prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului; or, potrivitart. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
De altfel, potrivit art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate".
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauzaPincova și Pinc contra Cehiei) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobanditorului nu a fost anulat, iar masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea pe piața imobiliară a bunului.
În acest sens, este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc contra în care s-a arătat: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (. ); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credința să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (par. 58, citat și în cauza Raicu contra României).
În concluzie, în raport de considerentele sus menționate tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Ca efect al respingerii acțiunii în revendicare, pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție, pârâta necăzând în pretenții.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale invocate de către reclamantă, tribunalul a apreciat că este întemeiată întrucât prin interes, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, se înțelege folosul practic urmărit de către persoana care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv de către pârâtă.
Altfel spus, persoana care formulează o cerere de chemare în judecată este datoare să justifice printre altele și faptul că în urma admiterii cererii sale ea ar dobândi un anumit folos practic; în caz contrar, dacă admiterea cererii nu ar schimba cu nimic situația actuală a pârâtei, cererea sa ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes.
În speța dedusă judecății, pârâta nu are un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea cererii reconvenționale, întrucât reclamanta nu a contestat în niciun moment valabilitatea contractului de vânzare cumpărare deținut de către pârâtă ca act de proprietate și nici buna-credință a pârâtei la dobândirea bunului, astfel încât nu există interesul de a se constata aceste aspecte prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești.
Obiectul acțiunii este revendicarea imobilului; or dacă acțiunea în revendicare s-ar admite ar fi evident lipsită de interes solicitarea pârâtei prin cererea reconvențională, întrucât oricum pârâta tot ar pierde posesia imobilului, indiferent dacă este de bună sau rea - credință.
de aceste aspecte, tribunalul a constatat că oricum cererea reconvențională este defectuos formulată și motivată, în realitate cererile formulate fiind apărări pe fondul cauzei și nicidecum capete de cerere de sine stătătoare.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 08.04.2009 a declarat apel reclamanta-pârâtă, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 25.05.2009, solicitând în principal, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, având în vedere că nu a fost soluționat fondul cauzei, iar în subsidiar admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, parter,.1 bis, sector 1.
1. În motivarea cererii sale, depusă la termenul din 29.06.2009, apelanta - reclamantă a arătat că prin hotărârea atacată prima instanță a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, însă din redactarea considerentelor rezultă fără urmă de îndoială că de fapt la pronunțarea soluției instanța de fond a avut în vedere inadmisibilitatea acțiunii, iar nu netemeinicia acesteia.
În mod greșit, instanța a reținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.1/2009, care nu își găsesc aplicabilitatea în cauza de față. Dispozițiile art. 1 din Codul Civil stabilesc că "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă", iar dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României prevăd că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". Aceste dispoziții legale se constituie înprincipiul neretroactivității legii civile noi, ceea ce înseamnă că o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare. Excepția de la acest principiu o constituie legea interpretativă, care face corp comun cu legea interpretată, însă, în cazul de față, Legea nr. 1/2009 nu este o lege interpretativă.
Cât despre prevederile Legii nr. 10/2001, deși instanța de fond a precizat că acest act normativ nu atrage inadmisibilitatea, totuși motivarea soluției pronunțate face trimitere în mod direct la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei.
Prima instanță a apreciat astfel că, față de prevederile art.18 lit. d din Legea nr. 10/2001, titlul fostului chiriaș are prioritate, întrucât într-o asemenea situație Legea nr. 10/2001 prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri, cu condiția formulării notificării prevăzute de lege.
Deși tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 18 lit. d din lege nu atrag inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, totuși a făcut vorbire despre condiția formulării unei notificări și despre faptul că "a considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile dreptului comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului. ".
Așadar, opinia tribunalului nu este constantă, unitară.
Așa cum reiese din enunțurile anterioare, instanța de fond se contrazice în propria motivare.
Astfel, tribunalul a apreciat că: "după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului.", "este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres, singura acțiune permisă", ". legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească. ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ. ".
Argumentele expuse de judecătorul fondului în motivarea sentinței pronunțate vizează fără nicio urmă de îndoială inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Apelanta a arătat că înțelege să combată motivarea instanței de fond, astfel:
Este de notorietate că, printr-o hotărâre recentă pronunțată în cauzaFaimblat contra României, a decis cărespingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pe motivul că ar fi trebuit ca reclamanții să urmeze procedurii prevăzută de legea specială, încalcă prevederile Convenției care garantează dreptul la un proces echitabil.
Motivând această decizie, Curtea a arătat că accesul oferit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la obținerea măsurilor reparatorii în viitorul apropiat.
Împrejurarea că decizia amintită face trimitere la o acțiune în constatare (care, oricum, avea ca finalitate redobândirea imobilului naționalizat), iar nu la o acțiune în revendicare propriu-zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții fiind pe deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare, pentru identitate de rațiune.
Raționamentul care a stat la baza pronunțării acestei decizii constă în faptul că negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă, concretă.
Așadar, acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt perfect admisibile, în situația în care mecanismul oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt pentru a nu se cauza un nou prejudiciu persoanei îndreptățite.
Față de motivele invocate și față de jurisprudența, care a remarcat, în fiecare dintre cauzele soluționate, obstacolele juridice care îi împiedică pe foștii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit (cauza Porțeanu împotriva României) acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este perfect admisibilă.
Referitor la decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în interesul legii, apelanta a arătat că, în motivarea acesteia, s-a reținut că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional".
S-a reținut, de asemenea, în motivarea aceleiași decizii, că "este însă necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului".
Acest argument este în concordanță cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, potrivit cărora aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului are prioritate.
În speța de față, nu trebuie pierdut din vedere faptul că reclamanta se prevalează, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la.
Nici chestiunea securității raporturilor juridice nu poate constitui motiv de inadmisibilitate a prezentei cauze.
Semnificația acestui principiu este aceea că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauzaBrumărescu contra României), iar în speța de față nu a fost pronunțată o soluție definitivă.
În consecință, în temeiul art. 297 alin.1 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
2. În situația în care instanța de apel va aprecia că soluția pronunțată vizează fondul acțiunii, apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate și, pe fond, admiterea acțiunii precizate și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, parter,. 1 bis, sectorul 1, pentru următoarele argumente:
Tribunalul a apreciat că, în vederea soluționării cauzei, trebuie să procedeze la compararea titlurilor părților, însă criteriile pe care le-a avut în vedere au fost greșit alese/interpretate.
Astfel, în mod greșit tribunalul a reținut că titlul pârâților ar avea preferință față de titlul reclamantei, în considerarea dispozițiilor art. 45 alin.2 (fost art. 46) din Legea nr.10/2001.
Nu poate fi reținută motivarea instanței de fond în sensul că Legea nr. 10/2001 ar stabili un criteriu legal de preferință în favoarea dobânditorilor de bună-credință, întrucât acest act normativ nu reglementează acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci reglementează o procedură administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat.
acțiunea în revendicare, dispozițiile ei nu pot aduce modificări ale regimului juridic al acțiunii în revendicare prin introducerea unor criterii de preferință noi.
Prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilesc că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Aceste dispoziții legalenuîși găsesc aplicabilitatea în cauză de față, întrucât reclamanta nu a solicitat nici anularea/nulitatea titlului pârâților și nici nu a contestat buna-credință pe care aceștia ar fi avut-o la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult, Legea nr. 10/2001 nu vizează raporturile juridice dintre persoane fizice, ci este aplicabilă raporturilor juridice dintre stat, prin unitățile sale administrativ-teritoriale, pe de o parte, și persoane fizice pe de altă parte.
Dacă am accepta motivarea judecătorului fondului, în sensul că art. 45 din Legea nr. - conferă preferabilitate legală titlului cumpărătorilor de bună-credință în cadrul unei acțiuni în revendicare, ar însemna să interpretăm Legea nr. 10/2001 (care califică drept abuzivă preluarea de către stat a unor imobile) ca și cum ar valida deposedarea abuzivă și ar conferi preferabilitate unor titluri care provin de la un neproprietar.
Această apreciere ar echivala cu o nouă naționalizare, cu o nouă deposedare abuzivă și ar fi de neacceptat. De altfel, întregului text al Legii nr.10/2001 nu i se poate da o astfel de interpretare.
În plus, a arătat că,la data formulării acțiunii, erau în vigoare dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării".
Se poate afirma că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantei; dimpotrivă, pârâții nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat de la un non-proprietar, întrucât statul nu a deținut niciodată acest imobil în baza unui titlu valabil.
Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, fiind nelimitat în timp și durează atâta timp cât durează bunul care face obiectul acestuia.
Motivarea tribunalului referitoare la valabilitatea și legalitatea titlului pârâților și la buna-credință a acestora ar fi fost potrivită numai în situația în care instanța de fond ar fi fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în nulitate. Prezenta acțiune are ca unic obiect revendicarea unui bun imobil, și nicidecum nulitatea unui act juridic. Mai mult, reclamanta a dezvoltat pe larg, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare și în acțiune, motivele pentru care apreciază că nu este necesar, în cauza de față, să solicite și constatarea nulității titlului pârâților.
Apelanta-reclamantă a mai arătat că nu a invocat reaua-credință a celor doi pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului revendicat. B-credințănuvalorează proprietate, nu are efecte constitutive de drepturi reale și are relevanță numai în ceea ce privește raporturile dintre vânzător și cumpărătorul din actul de vânzare-cumpărare respectiv.
Actul juridic (în individualitatea sa) ce reprezintă titlul de proprietate al pârâților nu face obiectul cauzei de față.
Prin promovarea acțiunii, reclamanta a solicitat ca titlul pârâților să fie comparat cu titlul său, în temeiul art. 480 Cod civil, pentru a se da preferabilitate titlului mai bine caracterizat.
proprietate, buna-credință nu poate constitui un criteriu pentru analizarea preferabilității unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară.
Numai în situația în care niciuna din părțile implicate în proces nu deține un titlu de proprietate și nici nu poate invoca dobândirea bunului prin alte mijloace legale, instanța procedează la analizarea celor două posesii în conflict, urmând a câștiga partea care invocă o posesie neviciată, de bună-credință. Or, în cauza de față, ambele părți dețin un titlu de proprietate, astfel încât nu se poate pune problema analizării posesiilor.
În mod greșit instanța de fond a apreciat că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă care ar fi creat convingerea acestora că adevăratul proprietar al imobilului ar fi statul. Inclusiv la data încheierii acestui contract, erau de notorietate preluările abuzive efectuate de stat în timpul regimului comunist, precum și împrejurarea că aceste "operațiuni juridice" au fost incriminate și considerate neconstituționale, nelegale, prin acte normative sau prin hotărâri judecătorești ce au putere de lege. Cu alte cuvinte, cu minime diligențe, intimații-pârâții ar fi putut afla situația juridică reală a imobilului. Imobilul ce face obiectul prezentei cauze nu este un apartament tipic construit de regimul comunist.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost vândut chiriașului, nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărător în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât raporturile dintre aceștia nu sunt guvernate de Legea nr. 10/2001.
Legiuitorul nici nu ar fi putut prevedea în acest caz restituirea în natură a imobilului, întrucât unitățile deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu mai puteau dispune de aceste bunuri, care nu se mai aflau în deținerea lor, fiind înstrăinate către chiriași.
Apelanta reclamantă a mai arătat că titlul său și al autorilor săi este perfect valabil și legal din punct de vedere al condițiilor de fond și de formă: imobilul a fost dobândit de în temeiul unui contract oneros și cu titlu particular, pentru care a plătit un preț real și just. Cumpărătorul a fost de bună-credință. În plus, pe lângă faptul că și titlul apelantei-reclamante întrunește toate caracteristicile titlului intimaților-pârâți, titlul acesteia provine chiar de la adevăratul proprietar - singurul care avea prerogativa transmiterii dreptului de proprietate.
Or, așa cum chiar și instanța de fond a arătat în cuprinsul motivării, soluționarea unei acțiuni în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun presupune compararea titlurilor părților. Compararea titlurilor înseamnă a stabili care titlu este mai bine caracterizat și provine de la adevăratul proprietar.
Pornind de la această idee, a solicitat instanței de apel să constate că titlul reclamantei este cel real, just, preferabil.
Așa cum s-a arătat chiar în cuprinsul motivării acțiunii, bunicul autorului reclamantei, respectiv, a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.8068/07.05.1912 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat.
Astfel, titlul reclamantei provine de la un proprietar real, necontestat și capabil din punct de vedere juridic să transmită în patrimoniul cumpărătorului de la acel moment dreptul de proprietate asupra imobilului.
Mai mult, dreptul de proprietate dobândit de în anul 1912 nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul proprietarului de drept, statul neavând asupra imobilului un titlu valabil, ci doar o posesie de fapt "fondată" pe violență și, deci, incapabilă de a transmite în patrimoniul statului dreptul de proprietate.
Statul nu a deținut niciodată imobilul în baza vreunui titlu valabil, astfel că nici intimații-pârâți nu puteau dobândi proprietatea de la un neproprietar.
Preluarea de către stat a imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr.92/1950, carenua constituit un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât încălca în mod flagrant Constituția în vigoare la acel moment.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948, "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, iar proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială", iar potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948, "orice persoană are dreptul la proprietate (. ), iar nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Faptul că aceste dispoziții legale erau în vigoare la data naționalizării conduce la ideea că preluarea abuzivă a operat și în cazul de față, autorii reclamantei fiind deposedați de bunul imobil, deși dreptul de proprietate era garantat chiar prin Constituția din 1948.
Referitor la optica tribunalului în privința aplicării cu prioritate a normelor cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și în privința jurisprudenței numai cu condiția existenței unei situații premise, trebuie făcute următoarele remarci:
Nici un act normativ și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu interzic și nu condiționează admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun de existența unei hotărâri judecătorești anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 (prin care statul sau unitatea administrativ-teritorială să fi fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate și posesie reclamantului) sau prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului. Nevalabilitatea titlului statului se analizează pe cale incidentală în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, nefiind necesar ca instanța de judecată să pronunțe o soluție de sine stătătoare în acest sens. Nici un act normativ nu obligă la o astfel de procedură.
Decretul nr. 92/1950 - care a reprezentat titlul statului în speța de față - a fost calificat ca fiind abuziv prin prevederile art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001. Așa acum a mai arătat, aceste prevederi erau în vigoare la data introducerii acțiunii.
De aceea, pentru aceleași considerente, nu poate fi primită nici motivarea referitoare la neanularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul intimaților-pârâți.
În acest sens, a arătat că actul de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voință prin care vânzătorul se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate, iar cumpărătorul să plătească prețul. Însă, în cazul vânzării de către un neproprietar a bunului altuia, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948 Cod civil, efectul translativ al dreptului de proprietate nu se produce, pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului, iar acesta nu poate transmite ceva ce nu are.
Așadar, împrejurarea că apelanta reclamantă nu deține o altă hotărâre judecătorească anterioară promovării prezentei acțiuni nu reprezintă un obstacol în ceea ce privește analizarea temeiniciei acțiunii de față.
Dreptul de proprietate al autorilor reclamantei nu a fost contestat; pârâții însă au dobândit imobilul de la statul român, care îl preluase abuziv, deci de la un neproprietar.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", în vigoare la data formulării acțiunii, se poate afirma că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantei; din contră, pârâții nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat de la un non-proprietar, întrucât statul nu a deținut niciodată acest imobil în baza unui titlu valabil.
Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, fiind nelimitat în timp și durează atâta timp cât durează bunul care face obiectul acestuia.
Având în vedere că imobilul situat în B-,.1 bis, sectorul 1 fost preluat de stat în mod abuziv, solicită instanței să retină că apelanta-reclamantă, prin autorii săi, și-a păstrat calitatea de proprietar, avută la momentul preluării.
Revendicarea prin comparare de titluri presupune, prin definiție, existența a două titluri valabile din punct de vedere al condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru validitatea actului juridic, urmând a se da preferință celui mai bine caracterizat.
Contractul încheiat de pârâți cu statul reprezintă acordul de voință al părților, însă nu produce efectul specific, adică acela al transmiterii dreptului de proprietate, pentru că dreptul de proprietate nu aparținea statului la momentul încheierii acestui contract, astfel că statul nu putea transmite acest drept.
Faptul că nu s-a formulat cerere de constatare a nulității titlului pârâților nu conferă acestui titlu o deplină preferință, întrucât acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate pus la îndemâna proprietarului împotriva persoanelor care invocă un titlu valabil.
Dreptul proprietarului inițial nu a încetat să existe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 - în vigoare la data formulării acțiunii.
Singurul aspect care trebuie analizat în vederea soluționării acțiunii în revendicare este preferabilitatea unui sau altuia dintre titluri, nefiind necesar a se pune în discuție valabilitatea titlurilor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și urm. Cod procedură civilă.
La termenul din 28.09.2009, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile apelate ca temeinică și legală.
În motivare, intimata - pârâtă a arătat că atât din acțiunea introductivă de instanță, cât și din motivele de apel, rezultă că apelanta - reclamantă a solicitat compararea titlurilor (atâta timp cât și reclamanta, cât și pârâții au prezentat câte un titlu) pentru a stabili care dintre ele este preferabil, deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Consideră că a opera cu o astfel de soluție este total greșită.
Această concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua - credință a pârâților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.18 lit. c) din Legea nr.10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Din interpretarea acestor norme legale rezultă că, în situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr.10/2001.
În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat vânzare cumpărare este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună credință, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea lor operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. 2 Cod civil, art. 486 și art. 487 Cod civil.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român), creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și ca situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare - cumpărare.
În concluzie, în mod corect tribunalul a reținut că pârâții au fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, motiv pentru care titlul acestora este pe deplin valabil și legal.
Intimata pârâtă a mai arătat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauzaGolder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Intimata a mai arătat că apelanta-reclamanta nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr.112/1995, nu a notificat niciodată pârâții că înțelege să revendice imobilul, nu a avut formulată nicio acțiune în revendicare îndreptata împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de apel, Curtea reține că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de dreptului procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest considerent, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
În cauza de față, cererea formulată de către reclamantă nu a primit însă o asemenea soluție, de refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său, nici chiar prin prisma considerentelor hotărârii pronunțate de către prima instanță.
Se impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prinanalizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridicănu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâților la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
II. 1. Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
2. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum s-a arătat anterior, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ prin care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor de către stat.
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de despăgubiri atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
De aceea, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii reținând că, în materia specială a regimului juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și s-a institui indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiții,criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie uncriteriu legal de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Curtea mai reține și că este corectă susținerea reclamantei conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să aibă câștig de cauză proprietarul imobilului. În această materie, ca efect al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate se regăsește însă în patrimoniul pârâtului, care a contractat cu statul cu respectarea dispozițiilor legale și cu bună credință, deși acesta din urmă nu avea în patrimoniul său dreptul respectiv. Ca și în cazul uzucapiunii ori al dobândirii bunurilor mobile, și în acest caz excepțional se produce în temeiul legii o ruptură în continuitatea dreptului de proprietate privată, adică o dobândire a unui drept de către o persoană fără consimțământul titularului său.
3. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
ii. Sub un prim aspect, se constată că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanta deține în un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite,creanțeal căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Viașu împotriva României din 9 decembrie 2008, par. 58) . Prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 a fost recunoscut dreptul reclamantei de a obține restituirea bunului în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, iar în virtutea textului de lege menționat aceasta are un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanță respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei despăgubiri efective, constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea acestui "bun" al său.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâților și, care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, Pincova și Pinc). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, în contextul în care proprietarul deposedat abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamant ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenție.
3. Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamantului de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâtului de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantului adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene (inclusiv cele mai recente, pronunțate la data de 26.01.2010 în cauzele Loewenton contra României și Niță contra României).
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, Curtea urmează ca, în majoritate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat.
În privința cereri intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea urmează să o respingă, având în vedere că, deși obligația respectivă îi revenea în temeiul art. 1169 Cod civ. și art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, aceasta nu a făcut dovada efectuării lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă, cu domiciliul ales în B,-, sector 2, la Cabinetul de Avocat " ", împotriva sentinței civile nr. 204/12.02.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți - reclamanți, cu domiciliul în B,-, parter,.1 bis, sector 1, cu domiciliul în B,-, parter,.1 bis, sector 1 și în B,-,. 103,. A,. 4,. 12, sector 3 și cu intimatul chemat în garanție MUNICIPIUL B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Respinge, ca nefondată, cererea intimatei pârâte privind cheltuielile de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - MARI - - -
Red.
Tehnodact.,
Ex. 7/07.04.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Ilie
