Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1401/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1934/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1401.
Ședința publică de la 27 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta - pârâtă -, împotriva deciziei civile nr. 253/A/22.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și cu intimații - pârâți SC "" SA, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru recurenta-pârâtă Ester, în baza împuternicirii avocațiale nr.32461 emisă de Baroul București -Cabinet Individual, avocat, pentru intimatul-reclamant scu, în baza împuternicirii avocațiale nr.- emisă de Baroul București - Cabinet Individual, consilier juridic, pentru intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General, în baza delegației depuse la dosar, lipsind intimatul pârât SC SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 97.09.2009, a relațiilor solicitate la Primăria Municipiului
Reprezentantul recurentei pârâte depune la dosar practică judiciară constând în certificatul de grefă referitor la dosarul nr-, ce privește același imobil dar alte părți.
Reprezentantul intimatului reclamant și cel al intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General, având pe rând cuvântul, arată că nu se opun depunerii certificatului de grefă anterior menționat.
Curtea, după deliberare, încuviințează apelantei pârâte să depună la dosar certificatul de grefă anterior menționat urmând a aprecia asupra relevanței acestui înscris.
Părțile declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței de fond respectiv în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea, în principal, ca inadmisibil iar în subsidiar ca neîntemeiat; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată; depune la dosar concluzii scrise.
Arată că, în cauză a fost urmată procedura administrativă specială ce nu a fost finalizată din culpa exclusivă a reclamantului.
Mai arată că, în conformitate cu dispoziția nr.1709/30.07.1998, s-au acordat despăgubiri în cuantum de 229.033.200 lei vechi, în măsura în care era singura variantă acceptată de lege, imobilul neputând fi retrocedat în natură iar faptul că nu s-a dorit ridicarea acestor despăgubiri sau că intimatul reclamant nu a contestat în termen legal această dispoziție, nu are cum să conducă la ideea că ne-am afla în prezența unei imposibilități de a primi despăgubirile, ceea ce ar putea atrage ca și consecință admisibilitatea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Solicită să fie avută în vedere la soluționarea cauzei decizia nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Mai arată că, în speță, nu s-a făcut niciodată dovada trecerii nevalabile a proprietății în favoarea statului, ca atare premisa analizării speței este greșită, cu atât mai mult cu cât instanțele s-au mulțumit să constate existența unei hotărâri judecătorești care nu îi este opozabilă pârâtei recurente sub niciun aspect, întrucât s-a pronunțat în contradictoriu cu Statul Român atunci când acesta nu mai are proprietar.
Reprezentantul intimatului reclamant solicită respingerea ca nefondat a recursului conform motivelor pe larg arătate în întâmpinarea depusă la dosar și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General solicită admiterea recursului și în consecință respingerea capătului de cerere privind revendicarea, în principal, ca inadmisibil iar în subsidiar ca neîntemeiat.
CURTEA,
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 21.03.2006 reclamantul scu a chemat în judecată pe pârâții Ester, și Municipiul B, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1501/25.11.1996 și obligarea pârâtei Ester să îi lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.11 situat în B, str.-. - nr.19, sector 2.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.480 Cod civil, art.1, 9, 14, 18, 19 din Legea nr.112/1995, Normele metodologice de punere în aplicare a acestei legi, art.948 pct.3 și 4 Cod civil, art.5, 42 alin.2 și 44 lit. f din Legea nr.69/1991, art.II din Decretul nr.92/1950, art.46 din Legea nr.10/2001.
Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea solicitând evacuarea pârâtei Ester din spațiul sus-menționat.
În ședința publică din 20.06.2006 instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pe primul capăt de cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B, prin Primarul General, pe cererea de revendicare și excepția lipsei calității procesuale pasive a. La aceeași dată a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Prin sentința civilă nr.3861/15.05.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Baf ost admisă în parte acțiunea completată și a fost obligată pârâta Ester să îi lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.11 situat în B, str.-.- nr.19, sectorul 2.
A fost respins capătul de cerere completator privind evacuarea aceleiași pârâte ca neîntemeiat.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că imobilul situat în B, str.-. - nr.19, sectorul 2, compus din teren de 1.387 mp și construcție cu subsol, mezanin, trei etaje, mansardă și garaj, a fost dobândit de scu și scu în anul 1929 conform mențiunilor din registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov - Secția notariat, o cotă de din imobil fiind constitut dotă în favoarea fiicei lor prin actul dotal autentificat sub nr.28309/1927, iar cealaltă cotă de fiind transmisă ca moștenire către cei doi copii scu și scu. scu a decedat la 15.12.1967, fiind moștenit de (scu) și scu. Acesta din urmă a decedat la 9.01.1989, având ca moștenitor unic pe reclamant care este și moștenitor unic al defunctei (scu), decedată la data de 24.04.1999.
S-a mai reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului nr.92/1950.
Prin sentința civilă nr.8179/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 B, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, a fost admisă acțiunea de revendicare formulată de reclamant și de (scu) în contradictoriu cu și, pârâții menționați fiind obligați să le lase acestor reclamanți imobilul în deplină proprietate și posesie.
Prin dispoziția nr.341/11.02.1998 s-a dispus restituirea imobilului către reclamant și (scu), dar cei doi au fost puși în posesie doar asupra mansardei și asupra unei garsoniere situată la parterul imobilului, plus terenul aferent, întrucât în temeiul Legii nr.112/1995, restul imobilului fusese înstrăinat către chiriași, între apartamentele vândute aflându-se și apartamentul nr.11 obiect al contractului nr.1501/25.11.1996.
Potrivit dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/ 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat - instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Față de modul în care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, instanța a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare. Astfel, dispozițiile art.8 din Constituția României adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii Decretului nr.92/1950, arătau că "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", prevăzându-se totodată în art.10 că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție".
Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantului, acesta păstrându-și calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului, s-a constatat că acesta deține un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzare a imobilului către chiriaș s-a realizat o privare a reclamantului de proprietatea sa.
S-a mai reținut că pârâta a invocat în apărarea sa buna sa credință și principiul aparenței de drept, conform art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, principiu cu privire la care instanța a apreciat că nu se regăsește în cauză, stabilind că nu a existat o eroare comună la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că admiterea instituțieierror comunis facit jusar avea drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane.
Referitor la buna - credință invocată s-a apreciat că, în măsura în care a existat, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu, reclamantul nu și-a pierdut bunul, dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu pot fi reținute în favoarea pârâtei, practica CEDO fiind constantă în a aprecia că o asemenea vânzare realizată de stat către chiriașul de bună credință reprezintă o privare de bun. Astfel, instanța a dat preferabilitate titlului reclamantului în revendicare.
Cu privire la evacuare, s-a reținut că prin efectul admiterii cererii de revendicare titlu pârâtei devine caduc, iar situația juridică a acesteia va fi una similară cu situația chiriașilor cărora le-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, adică de a beneficia de dispozițiile de protecție ale nr.OUG40/1999 (art.6 și 9), noțiunea de desființare incluzând atât caducitatea cât și nulitatea actului - reclamantul având deci obligația de a respecta acest act normativ.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Ester, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și respingerii în consecință a acestui capăt de cerere sau, în subsidiar, în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea ca neîntemeiat, păstrând ca fiind temeinice și legale celelalte probleme dezlegate de prima instanță.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, apelanta a apreciat că aceasta ar fi fost soluționată greșit de instanța de fond, întrucât față de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, chiar dacă s-ar constata că preluarea bunului a fost făcută fără titlu valabil, intimatul-reclamant avea la îndemână o procedură specială de restituire, prevăzută de Legea nr.10/2001, iar nu o acțiune de drept comun.
Mai mult decât atât, în măsura în care vânzarea-cumpărarea este la acest moment perfect valabilă, trebuia să se admită excepția, față de prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, în baza cărora persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelanta a susținut, în subsidiar, că prima instanță trebuia să rețină în cadrul acțiunii aplicabilitatea dispozițiilor speciale ale Legii nr.112/1995 și cele ale Legii nr.10/2001, prevederile art.45 alin.2 din acest ultim act normativ reprezentând criteriul în baza căruia legiuitorul a considerat că actele de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995 și cu bună-credință sunt preferabile celor provenite de la fostul proprietar, al cărui imobil a fost naționalizat. Apelanta a invocat în susținerea afirmațiilor sale și Hotărârea nr.498/18.04.2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, care statuează în sensul conservării dreptului de proprietate al cumpărătorului unui imobil ce intră sub incidența acestei legi, dacă actul a fost încheiat până la apariția Legii nr.213/1998. Sentința civilă din 1997 nu îi este opozabilă, fiind îndreptată împotriva unei instituții fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, apelanta a criticat hotărârea în ceea ce privește aspectele reținute de instanță în legătură cu aplicabilitatea în speță a principiuluierror comunis facit jus,susținând că eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și-a avut suportul în cadrul legislativ de la acel moment și, întrucât terțul subdobânditor a fost de bună-credință și actul încheiat este unul cu titlu oneros, toate cerințele sunt întrunite în cauză pentru ca aparența să fie creatoare de drept, fiind invocate de apelantă și cele statuate prin decizia nr.191/25.06.2002 a Curții Constituționale.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.
S-a susținut pe această cale față de excepția inadmisibilității, că s-a reținut corect de către instanță admisibilitatea acțiunii în revendicare, mai ales că operează autoritatea de lucru judecat decurgând din sentința civilă din 1997 prin care s-a stabilit că titlul reclamantului este preferabil.
Referitor la criticile apelantei vizând fondul acțiunii în revendicare, intimatul a arătat, în esență, că efectul sentinței civile nr.8179/1997 este acela al consolidării titlului său de proprietate anterior, instanța reținând corect că reclamantul are un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 al, iar pârâta opune doar un titlu provenind de la unnon dominus,mai ales că imobilul, contrar susținerilor apelantei, nu a fost trecut cu titlu în patrimoniul statului.
Nu s-au administrat alte probe în completarea probatoriului administrat deja în cauză.
Prin decizia civilă nr.253 A/22.02.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă Ester, ca nefondat, reținând că în mod corect prima instanță a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare, criticile apelantei-pârâte sub acest aspect neputând fi primite.
Dispozițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca lege specială de reparație, nu interzic în mod expres sau pe cale de deducere exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, stabilind doar un regim derogatoriu în raporturile generate între stat (sau orice altă persoană juridică de drept public) și persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă.
În lipsa altor prevederi exprese, derogatorii, acțiunea în revendicare întemeiată pe art.480 Cod civil, formulată împotriva persoanelor fizice ce dețin în prezent imobilele revendicate nu poate fi îngrădită, orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispozițiilor constituționale de protecție a acestui drept, și ca atare instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să soluționeze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care este fundamentată acțiunea de către reclamanți și, eventual, să compare titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.
Referitor la criticile formulate de apelantă vizând netemeinicia sentinței atacate față de soluționarea greșită a acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat în raport de materialul probator administrat că sunt neîntemeiate susținerile apelantei-pârâte referitoare la împrejurarea că în cadrul acestei acțiuni trebuia ca prima instanță să constate valabilitatea titlului său de proprietate, în temeiul prevederilor art.45 din Legea nr.10/2001, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constatare care ar determina respingerea cererii reclamantului.
Este evident că tocmai valabilitatea titlului pârâtei face necesară o comparare a titlurilor prezentate, pentru a stabili care drept de proprietate recunoscut prin acestea este preferabil.
Tribunalul a reținut că, așa cum a apreciat și prima instanță, reclamantul și-a dovedit pe deplin calitatea de proprietar, urmare a transmiterii succesorale a dreptului de la autorii proprietari ai imobilului în litigiu, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1929 și certificatele de moștenitor depuse la dosar.
Reținând în speță din actele dosarului că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, în mod justificat s-a constatat că dreptul de proprietate al autorilor reclamantului și ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al reclamantului trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului - reclamantul, cum corect a apreciat și prima instanță, deținând un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că statul dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare - cumpărare către alte persoane.
Comparând titlul reclamantului, în calitate de succesor al proprietarului deposedat abuziv și titlul pârâtei care invocă calitatea de subdobânditor de bună credință al aceluiași imobil, tribunalul a apreciat că nu se poate da câștig de cauză decât titlului reclamantului, care a dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.
B-credință, privită singular (iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu, în termenul prevăzut de art.1895 Cod civil, pentru invocarea uzucapiunii de către cel în favoarea căruia a curs termenul prescripției achizitive) nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
De altfel, în materia vânzării lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane - când vânzarea are o cauză ilicită și este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat la cererea cumpărătorului (sau a succesorilor acestuia) care a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art.480 Cod civil, iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.
Referitor la inopozabilitatea sentinței civile nr.8179/02.07.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 B, invocată de apelantă prin motivele de apel, tribunalul a apreciat că, deși, fără îndoială, o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi invocată totuși ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa - acest aspect fiind avut în vedere de prima instanță în examinarea titlurilor prezentate de părți.
Sunt deci lipsite de relevanță și afirmațiile apelantei privind nereținerea bunei sale credințe, inclusiv în contextul stabilirii aplicării principiului validității aparenței de drept, care nu poate fi opus în cadrul prezentei acțiuni, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, nu are la bază o eroare invincibilă, iar pe de altă parte, nu poate justifica ingerința în dreptul de proprietate, pentru argumentele reținute și de către prima instanță.
În plus, trebuie remarcat că nu poate fi omisă în contextul arătat tocmai jurisprudența relevantă recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în situații similare prezentului litigiu (cauza Străin și alții împotriva României ori în cauza Porteanu împotriva României, hotărâri invocate constant ulterior în jurisprudența Curții și a căror incidență în speță a fost stabilită corect de instanța de fond). S-a apreciat astfel că vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul său și, în acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară articolului 1 al Protocolului nr.1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special legea restituirii nr.10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni.
În consecință, în baza art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca fiind nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurenta - pârâtă Ester - solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei pronunțate de Tribunalul București în sensul admiterii apelului, schimbării, în parte, a sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B, iar, pe fond, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil; în subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Recurenta - pârâtă a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal și că aceasta nu cuprinde (cel puțin în privința constatării existenței unei erori comune și invincibile), motivele pe care se sprijină, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.9 și 7 Cod procedură civilă.
Recurenta - pârâtă a arătat că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 a fost greșit soluționată atât de către instanța de apel cât și de către instanța de fond.
Astfel, conform art.6 alin.2 Legea nr.213/1998, "bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari în măsura în care nu fac obiectul unor legi speciale".
Ca atare, chiar dacă s-ar constata că preluarea a fost făcută fără titlu valabil, intimatul-reclamant avea la indemână o procedura specială, Legea nr.10/2001 și nu o acțiune de drept comun.
Mai mult decât atât, chiar intimatul-reclamant își întemeiază în drept acțiunea pe prevederile acestei legi speciale, de reparație, deci aplicabilă în acest litigiu, în măsura în care cadrul procesual este stabilit de către reclamant.
Fără a îngrădi accesul liber la justiție sau dreptul de proprietate, regăsite sub forma unor drepturi fundamentale atât în legislația internă cât și în cea europeană, urmează să se observe că legiuitorul Raî nțeles, de-a lungul timpului, să statueze, în anumite materii prin norme derogatorii de la dreptul comun.
În art.20(1) din Legea nr.10/2001, modificată ulterior, se arată că "persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr.112/1995 pot solicita numai restituirea în natura, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Mai mult decât atât, în măsura în care vânzarea-cumpărarea este la acest moment perfect valabilă, excepția invocată este admisibilă, textul de lege fiind cel de la art.20 (2) din Legea nr.10/2001, "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.".
În opinia recurentei, o altă interpretare dată textului de lege amintit ar însemna golirea de conținut a normei legale, Legea nr.10/2001, care a fost adoptată tocmai pentru a reglementa și soluționa situația caselor naționalizate în perioada comunistă, printre care și cele care au fost înstrăinate cu respectarea legislației în domeniu, la acel moment.
În subsidiar, în măsura în care s-ar constata că primul motiv de recurs nu este fondat, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii, pe fond, a acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, reținându-se că a cumpărat imobilul în litigiu cu respectarea cerințelor impuse de Legea nr.112/1995, cu bună credință și aflându-se într-o eroare comună și invincibilă cu privire la adevăratul proprietar.
A susținut recurenta - pârâtă că preluarea a fost făcuta cu titlu legal, în măsura în care, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, masurile de naționalizare nu sunt de natură a fiab initionelegale, iar intimatul-reclamant nu arată și nu dovedește vreun motiv temeinic pentru care instanța să poată constata o preluare nelegală.
Faptul că autorii săi ar fi fost exceptați de la naționalizare rămâne o simplă afirmație fără suport probator, iar consemnarea a doar doi proprietari din trei nu are cum să fie un fapt care să conducă la consecința juridică a constatării unei preluări nevalabile.
Cât privește formularea unei acțiuni în justiție în contradictoriu cu un neproprietar, respectiv și SC SA, la data de 16.06.1997, soluționată la 02.07.1997 și rămasă irevocabilă, recurenta a arătat că nu îi este opozabilă sub vreo formă, fiind îndreptata împotriva unei instituții care nu avea calitate procesuală pasivă la acel moment întrucât înstrăinase deja bunul în discuție către terți.
În aceeași ordine de idei, arată ca susținerea din cadrul cererii introductive, conform căreia imobilul în litigiu ar fi fost înstrăinat în timpul acelui proces de revendicare, este nu numai falsă dar este și contrazisă de însuși intimat, care precizează că data de introducere a acelei acțiuni o dată ulterioară încheierii contractului a cărui anulare o solicită.
Astfel, instanța de apel, care reține că această hotărâre poate fi utilizată cu succes într-o acțiune în revendicare, unde "nu se invocă un caracter absolut al titlului ci prezumția de proprietate, decurgând din existența sa" încropește niște raționamente fără vreun temei legal, ele urmând a fi cenzurate în aceasta fază procesuală a recursului.
În speța de față sunt pe deplin aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001, conform susținerilor intimatului-reclamant și ale instanțelor de judecată care s-au pronunțat până în prezent.
În conformitate cu textul de lege amintit, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu urmează să fie menținut, în măsura în care cumpărătorul a fost de buna-credința la încheierea actului, situație incidentă în cazul de față.
Instanța de apel a reținut greșit modul de formulare a raționamentului de analiză a respectivei cai de atac și în acest fel a pronunțat o soluție nelegală. Astfel, recurenta a arătat că, în mod evident, o comparare de titluri se face între două acte valabile și că în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către aceasta are acest statut, situația se va corobora cu prevederile legislației speciale, care dau prevalență acestui din urmă act în defavoarea titlului exhibat de către fostul proprietar.
Tocmai de aceea, a invocat în susținerea afirmațiilor sale Hotărârea nr.498/18.04.2003, prin care au fost aprobate Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.10/2001, care statuează în sensul "conservării" dreptului de proprietate al cumpărătorului unui imobil ce intră sub incidența acestei legi, dacă actul a fost încheiat până la apariția Legii nr.213/1998.
Acest text de lege, art.45 alin.2 Legea nr.10/2001, reprezintă criteriul în baza căruia legiuitorul a considerat că actele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr.112/1995 și cu buna-credință, sunt preferabile celor provenite de la fostul proprietar, al cărui imobil a fost naționalizat.
Într-o interpretare contrară celor susținute anterior ar urma ca acțiunile în revendicare ale fostului proprietar să fie admise datorită unui titlu "mai caracterizat", iar recunoașterea valabilității unui contract să fie inutilă, prevederea legală arătată (art.45) neproducând nici un efect juridic. Or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce un efect și nu în sensul în care nu produce nici unul.
Criteriul arătat mai sus nu este explicit prevăzut în lege dar se deduce în mod implicit, iar explicit se regăsește acest raționament în prevederile art.20 din Legea nr.10/2001, enunțat.
În legătură cu aplicabilitatea principiuluierror communis facit jus, urmează a se constata că în hotărârea judecătorească atacată nu se regăsește vreo motivare legată de concluzia că acesta nu ar fi aplicabil în speța dedusă judecații, ceea ce atrage incidența prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Recurenta a arătat în acest sens, în fata instanței de apel și a celei de fond că "se cunoștea la acea dată (data cumpărării) existența unor litigii pe rolul instanțelor care au pus în discuție chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989." nu are un suport în realitate și nu poate produce efecte juridice, în măsura în care nu se bazează și pe un suport probator adecvat.
Mai mult decât atât, prima instanța a stabilit în privința caracterului invincibil al erorii în care recurenta s-a aflat la încheierea actului de vânzare-cumpărare, noi criterii, conform cărora ar fi fost necesară o "cercetare a temeiniciei aparenței titlului prezentat de vânzător".
Este evident că o asemenea cerința nu are cum să se regăsească în cadrul demersurilor pe care le face un eventual cumpărător în verificarea titlului de proprietate al vânzătorului, cu atât mai mult cu cât, la data de 25.11.1996, nici măcar instanțele de judecată nu puteau aprecia dacă acest titlu al statului era valabil sau nu, cu atât mai puțin recurenta.
Ca atare, prima instanță a analizat greșit motivul pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate și anume, incidența în cauză a principiuluierror communis facit jus, constatând nefondat că nu ar fi îndeplinite condițiile aplicării acestui principiu, iar instanța de apel, preia nemotivat această concluzie.
Eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat recurenta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și-a avut suportul în cadrul legislativ de la acel moment, care reglementa acest domeniu particular al imobilelor naționalizate în perioada comunistă.
În cauză este aplicabil principiulerror communis facit jus, conform căruia aparența este creatoare de drept în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ trei condiții și anume să existe o eroare comună și invincibilă, terțul subdobânditor să fie de bună-credința și actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.
Aceste condiții sunt întrunite în speța dedusă judecații, în măsura în care, la momentul dobândirii imobilului în litigiu, titlul Statului nu era contestat în instanță sau prin intermediul vreunui mijloc de a produce un asemenea efect, legea specială îi permitea să cumpere dacă era chiriaș și actele încheiate de către recurentă sunt cu titlu oneros.
Faptul că anterior cumpărării exista o cerere formulată în temeiul Legii nr.112/1995 nu reprezintă o contestare a titlului statului în măsura în care comisia specială nu avea îndrituirea să aprecieze asupra valabilității titlului statului, iar legea prevedea posibilitatea să fie restituite imobilele foștilor proprietari, dacă aceștia locuiau în ele, în calitate de chiriași sau imobilele erau libere.
Contestarea titlului statului s-a făcut de către intimatul-reclamant la un moment ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum el însuși recunoaște în cadrul cererii introductive (Ia 16.06.1997).
Aparența înșelătoare se referă la toți cei care s-ar fi putut afla în situația celui care a contractat cu proprietarul aparent, excluzându-l pe acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credință (este de notorietate ca în multe situații Statul a fost de rea-credință.
Pentru ca terțul să fie de bună-credință se impune ca acesta să fi crezut în realitatea situației aparente, dar această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă din partea lui, aceasta fiind situația în speța dedusă judecații.
Terțul subdobânditor este investit cu un drept de proprietate, "drept pe care nu îl primește de la adevăratul proprietar, cu care nu a contractat, nici de la proprietarul aparent, cu care a contractat dar care nu era proprietar, ci direct din lege", fiind un mod originar de dobândire a proprietății.
"Eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții juris de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar" (Decizia Curții Constituționale nr.191/25.06.2002).
Doctrina și practica instanțelor au extins, prin identitate de rațiune, teoria moștenitorului aparent și prevederile art.20 alin.2 Decret nr.31/1954 și la acest domeniu de interes general al imobilelor naționalizate.
În legătură cu solicitarea de repunere pe rol a cauzei, în temeiul prevederilor art.151 Cod procedură civilă, formulate printr-o cerere scrisă aflată la dosarul cauzei, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel.
Sentința Civilă nr.3861/15.05.2007, atacată cu apel, a fost pronunțată de către prima instanță în mod greșit, doar în contradictoriu cu intimatul-reclamant scu.
Astfel, deși reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și acesta a formulat cererea introductivă în contradictoriu cu recurenta și cu alte două persoane juridice, acestea din urma lipsesc din dispozitivul hotărârii, fără ca situația să poată fi încadrată la prevederile art.281 Cod procedură civilă.
Recurenta a arătat că a solicitat să se pună în discuția părților modalitatea în care aceasta "lacuna" a primei instanțe afectează însăși valabilitatea hotărârii judecătorești pronunțate.
Mai mult decât atât, recurenta a solicitat ca instanța de apel să constate că hotărârea judecătorească nu a fost comunicată și celorlalți pârâți, persoane juridice, care, conform normelor procedurale, se află în termenul legal pentru a ataca sentința, atât sub aspectul dezlegării excepțiilor prin încheierea de ședința de la 20.06.2006, cât și asupra fondului cauzei.
Cât privește o eventuală problemă a interesului recurentei în formularea acestei cereri, urmează să se aibă în vedere ca o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia s-a stabilit existența unor drepturi în patrimoniul intimatului-reclamant, în detrimentul său, în măsura în care este susceptibilă de a fi anulată, produce efecte juridice și față de aceasta.
Cu alte cuvinte, în măsura în care ambele persoane juridice, pârâte în primă faza procesuală, sunt în termen pentru a ataca hotărârea primei instanțe, pentru ca acest termen curge de la comunicarea hotărârii și instanța de apel nu avea posibilitatea și nici nu a făcut-o, de a efectua acest act procedural sub nicio formă, chiar și reclamantul are un interes, cu atât mai mult instanța și pârâta.
În opinia recurentei-pârâte, tribunalul urma să admită respectiva cerere și să repună cauza pe rol, să citeze toate părțile, să pună în discuția acestora situația invocată de către recurentă și abia apoi să se pronunțe asupra apelului în sine sau asupra unor excepții de ordine publică, respectând astfel prevederile art.129 (5) Cod procedură civilă.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de recurenta - pârâtă, intimatul - reclamant a arătat că dispozițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, ca lege specială de reparație, nu interzic în mod expres sau pe cale de deducere exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, stabilind doar un regim derogatoriu în raporturile între stat și persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv, în perioada comunistă.
În lipsa altor prevederi exprese, derogatorii, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, formulată împotriva persoanelor fizice ce dețin în prezent imobile revendicate nu poate fi îngrădită, orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispozițiilor constituționale de protecție a acestui drept, și ca atare, instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să soluționeze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care este fundamentată acțiunea de către reclamanți și eventual să compare titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.
Or, în speța de față ne aflăm într-o astfel de situație atâta vreme cât pârâții - chiriași dobânditori au cumpărat în condițiile în care exista cerere de restituire și imobilul era în litigiu.
Pe de altă parte, acțiunea în revendicare pe dreptul comun este admisibilă oricând, atâta vreme cât prin sentința pronunțată în urma primului litigiu prin care s-a revendicat imobilul în cauză de la Primăria Municipiului B prin Primar nu a fost constituit un titlu nou ci s-a statuat sub autoritate de lucru judecat faptul că titlul lor anterior are tărie mai mare decât titlul acestei din urmă pârâte.
Celelalte teorii și susțineri făcute de către recurenta - pârâtă nu mai pot fi primite atâta vreme cât asupra valabilității titlului intimatului - reclamant și a lipsei de validitate a titlului statului, exista autoritate de lucru judecat sus - menționată.
Cu referire la efectele sentinței civile nr.8179/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, intimatul - reclamant a arătat că îi consolidează, cu efect retroactiv, titlul de proprietate cu consecința nulității tuturor actelor de dispoziție efectuate de posesorii neproprietari; prin această hotărârea judecătorească irevocabilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că bunul în cauză a fost naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950.
Ca o consecință a recunoașterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantul are un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că vânzarea unei părți din imobil are ca efect privarea acestuia de bun.
A mai susținut intimatul - reclamant că recurenta - pârâtă a dobândit bunul în litigiu de la un non dominus și că vânzarea în temeiul Legii nr.112/1995 nu putea fi făcută decât după clarificarea situației juridice a acestuia.
Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.480 și 481 Cod civil, invocată de recurenta - pârâtă a fost respinsă prin decizia nr.399/19.03.2009 pronunțată de Curtea Constituțională.
În temeiul dispozițiilor art.129 alin.5 și art.305 Cod procedură civilă, Curtea a solicitat Primăriei Municipiului B relații despre stadiul soluționării notificării nr.2768/13.08.2001privind imobilul situat în B,str.- - nr.19, sector 2.
Cu adresa nr.22016/26.08.2009, Primăria Municipiului B - Direcția Juridic, contencios și Legislație a comunicat că notificarea nr.2768/13.08.2001, în urma căreia s-a constituit dosarul administrativ nr.13571 (conexat cu alte șapte dosare administrative) nu a fost soluționată întrucât nu s-au depus: copie legalizată certificat de moștenitor, istoric de rol fiscal - original, acte de stare civilă și contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 - fotocopii.
Prin notele scrise depuse la data de 27.10.2009 recurenta - pârâtă a arătat că admiterea recursului său se impune cu atât mai mult după apariția Deciziei nr.XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, întrucât prin Dispoziția nr.1709/30.07.1998 intimatului - reclamant i-au fost acordate despăgubiri în cuantum de 229.033.200 lei care, deși nu s-a dorit încasarea lor, reprezintă o despăgubire efectivă.
Cererea de recurs este scutită conform dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 și art.1 din nr.OUG32/1995 de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de recurs, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, Străin și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că, instanțele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamantul scu - invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului și au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorii reclamantului și că acesta nu constituie în sine(per se)un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea si garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 si 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2. 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și 11 din legea fundamentala de la acea data.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
În acest punct, raportat la primul motiv de recurs invocat în cauză, constând în nelegalitatea deciziei civile nr. 235/22.02.2008, din perspectiva soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii de revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, Curtea apreciază că acesta este nefondat, întrucât, conform deciziei instanței supreme, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, ceea ce semnifică faptul că, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, trebuie să se analizeze modul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, în patrimoniul cui se află bunul revendicat, ce demersuri a întreprins cel care se pretinde proprietarul bunului și care este stadiul procedurii administrative, caracterul adecvat, și nu doar iluzoriu al acestei proceduri, raportul care există între normele interne și normele convenționale, precum și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea acestor norme.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantei, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr1501/25.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de recurenta din cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele Străin și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, intimatul - reclamant deține un "bun", în sensul Convenției, nu doar în condițiile în care se recunoaște de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul solicitat, dar, mai ales, în condițiile în care aceasta dispune de sentința civilă nr.8179/02.07.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr9928/1997, prin care s-a admis acțiunea în revendicare, formulată de reclamantă încă din anul 1998, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B și SC "" SA care, însă, la acel moment, înstrăinase bunul imobil către terți. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că, în cauză, intimatul - reclamant scu justifică nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzaStrăin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre intimatul - reclamant și recurenta - pârâtă, Curtea observă că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, recurenta - pârâtă, deținătoare a unui titlu asupra apartamentului nr.11 situat în B, str.-.-, nr.19, sector 2, dispune, la rândul ei, de un "bun".
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, dreptul intimatului - reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașei cumpărătoare, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de recurentă, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesorului acestuia din urmă față de "bunul" subdobânditorului de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care a urmat procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - ) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - si, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit înca nicio despăgubire si nu au nicio garanție ca vor obține una în viitorul imediat.
Curtea apreciază că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al intimatului - reclamant, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care recurenta ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului său, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul său, în judecarea cererii în revendicare, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora,per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Convingerea recurentei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiși împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
Cu atât mai mult, recurenta - pârâtă are la dispoziție și prevederile Legii nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispozițiile legale care asigură o posibilitate efectivă de reparare a prejudiciului suferit de recurenta - pârâtă.
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenți privind nelegalitatea deciziei civile nr. 253/22.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, din perspectiva admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru un bun imobil ce nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare și cu privire la care reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească de restituire în natură și declanșase atât procedura administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995, cât și pe cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și a preferabilității titlurilor exhibate de părți, care, astfel cum s-a motivat în considerentele acestei decizii, nu se mai întemeiază pe criteriile jurisprudențiale clasice ale comparării de titluri, ci pe identificarea existenței unor "bunuri actuale" în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și pe analiza justificării acestei ingerințe, și, nu mai puțin, pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea reține, de asemenea, că în ceea ce îl privește pe intimatul - reclamant procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001 nu-i conferă posibilități reale de despăgubire având în vedere că notificarea formulată în anul 2001 nu a fost soluționată până în prezent deși Legea nr.10/2001 prevede un termen de 60 de zile pentru soluționare. Nu se poate reține culpa intimatului - reclamant în nesoluționarea notificării având în vedere că nu s-a făcut dovada că organul administrativ l-a înștiințat despre necesitatea completării dosarului administrativ.
În ceea ce privește susținerile recurentei - pârâte în sensul că intimatului - reclamant i-ar fi fost acordate despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995, nu s-au făcut dovezi în acest sens, nefiind depuse la dosar dispoziția nr.1709/30.07.1998 la cate aceasta a făcut referire.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat fără titlu valabil și deci nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Este nefondată și critica prin care s-a susținut nemotivarea deciziei recurate în ceea ce privește existența unei erori comune și invincibile întrucât această apărare se subsumează principiului " error communis facit jus" denumit "principiul validității aparenței în drept.
Instanța de apel a examinat această apărare a pârâtei însă a găsit-o lipsită de relevanță apreciind că buna credință inclusiv în contextul invocării principiului validității aparenței în drept (despre care a arătat că nu este aplicabil în speță), nu poate fi opusă în acțiunea în revendicare.
Prin urmare nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.151 Cod procedură civilă privind repunerea cauzei pe rol în apel, Curtea reține că această cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor în apel și viza repunerea pe rol pentru discutarea unui aspect procedural, respectiv necomunicarea sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B către pârâții Municipiul B și SC "" SA cu referire la care la data de 20.06.2006 s-a constatat lipsa calității procesuale pasive în ceea ce privește cererea de revendicare imobiliară.
Curtea reține că apelanta - pârâtă nu a formulat un motiv de apel distinct cu privire la acest aspect, motiv pe care nu-l putea invoca după închiderea dezbaterilor. Pe de altă parte, dispozițiile privitoare la comunicarea hotărârii nu sunt de ordine publică, astfel că nerespectarea lor poate fi invocată doar de persoana ale cărei drepturi procesuale au fost încălcate.
Prin urmare, apelanta - pârâtă nu justifică interes în formularea cererii de comunicare a sentinței către alte părți din proces care în apel au fost legal citate, astfel că aceasta nu a suferit o vătămare prin nerepunerea cauzei pe rol, instanța de apel neavând obligația de a da curs acestei cereri decât în situația în care găsește necesare noi lămuriri.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.253 A/22.02.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și intimații - pârâți SC "" SA și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
./CS
2 ex./14.01.2010
TB-3 -;
Jud.2 -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
