Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1412/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1941/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1412
Ședința publică de la 27 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 360 din 11.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC AL SA.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 20 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 27 octombrie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 18.12.2006, sub nr. 24289/30.11.2006, reclamanta a chemat în judecata pe pârâții MUNICIPIUL B prin Primarul General și SC AL SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a titlului statului, respectiv Decizia nr.1338/02.09.1986, emisa de B - Comitetul Executiv Biroul Permanent, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B,-, -.B,. 2, nr. 23, sector 3.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea asupra acestui apartament în baza contractului de construire nr.2107 din 03.02.1976 încheiat cu Întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor din B, a contractului de împrumut nr.-/03.02.1976 și a Deciziei nr. 1187/28.09.1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 4
Reclamanta a mai arătat că în urma cererii de plecare definitivă din țară, a fost obligată să înstrăineze imobilul aflat în proprietatea sa în conformitate cu dispozițiile Decretului nr.223/1974, prin decizia nr.1338/02.09.1986, emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al Municipiului B, imobilul fiind trecut în proprietatea statului cu plată, plata efectuându-se potrivit prevederilor art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973. Evaluarea bunului s-a tăcut potrivit Decretului-lege nr.467/1979, statul plătind o sumă derizorie față de valoarea de circulație a acestuia de la acea vreme.
Reclamanta a arătat, de asemenea, că titlul statului era contrar dispozițiilor art.8 ale Constituției din acea vreme, precum și tratatelor internaționale la care România era parte, menționând că apartamentul nu a fost vândut chiriașilor în temeiul Legii nr.112/1995.
În drept, acțiunea a fost întemeiata pe dispozițiile art.5, 480 și 481.civ.
Legal citat, pârâtul MUNICIPIUL B prin Primarul General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes pentru primul capăt de cerere și excepția inadmisibilității pentru capătul de cerere privind revendicarea.
Prin sentința civilă nr.2438/20.03.2007 a Judecătoriei Sector 3 B, au fost admise excepția lipsei de interes pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului statului și excepția inadmisibilității pe capătul de cerere având ca obiect revendicare.
Prin decizia civilă nr.1335 A/31.10.2007 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința civilă nr.2438/20.03.2007 a Judecătoriei Sectorului 3 B și s-a trimis cauza rejudecare la aceeași instanță.
Prin sentința civilă nr.6138/13.06.2008, Judecătoria Sectorului 3 Baa dmis cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B, prin Primarul General și SC AL, a constatat nulitatea absoluta a Deciziei nr.1338/02.09.1986, emisă de M B - Comitetul Executiv - Biroul Permanent, a dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B,-, bI.. B, 2, nr. 23, sector 3.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit Deciziei nr.1338/02.09.1986 a Consiliului Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv, începând cu data acestei decizii, a fost preluat cu plată, în proprietatea statului, apartamentul situat în B,-, bI..B,.2, nr.23, sector 3, identificat conform planurilor anexă la decizie, proprietatea, dobândit de aceasta în baza contractului de construire nr.2107/03.02.1976. Temeiul preluării în patrimoniul statului a fost indicat ca fiind art.2 alin.1 și art.4 din Decretul-Lege nr.223/1974, reținându-se că numita a formulat cerere pentru preluarea de către stat cu plata a apartamentului, în vederea plecării din țară.
Procedând la analiza în drept al primului capăt de cerere, instanța de fond reținut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului-lege nr.223/1974 dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 permițând instanțelor să analizeze concordanța între actul normative de preluare și ordinea constituțională a vremii, precum și legile în vigoare în acel moment.
În asemenea situație, s-a constatat că prevederile Decretului-lege nr.223/1974, actul normativ în temeiul căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor art.12 din Constituția din 1965, potrivit cărora terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, respectiv art.36 din aceeași Constituție care prevede că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Totodată, prevederile Decretului-lege nr.223/1974 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art.481 Cod civil, potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.13.
În această situație, s-a constatat că preluarea de către stat a imobilelor cu destinația de locuință nu putea fi făcută în condițiile Decretului-lege nr.223/1974, decât încălcându-se ordinea constituțională a vremii. Art.6 din Legea nr.213/1998 tranșează clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.
In ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, instanța de fond a reținut că atât reclamanta, cât și pârâtul MUNICIPIUL B, reprezentat prin Primarul General invocă titluri de proprietate. Astfel, reclamanta pretinde calitatea sa de proprietar în baza contractului de construire nr.2107/03.02.1976, încheiat cu Întreprinderea pentru construirea si vânzarea locuințelor din B, a contractului de împrumut nr.-/03.02.1976 și a Deciziei nr.1187/28.09.1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 4. Pârâtul însă, chiar dacă invocă un titlu, respectiv Decizia nr.1338/02.09.1986 a Consiliului Popular al Municipiului B - Comitetul Executiv, a preluat imobilul de la reclamantă prin încălcarea normelor legale privind ocrotirea proprietății. În această situație, titlul reclamantei este mai bine caracterizat, motiv pentru care instanța i-a acordat preferință. În temeiul art.480 Cod civil, instanța a admis capătul de cerere privind revendicarea si a obligat pârâții să lase reclamantei în deplina proprietate si posesie apartamentul situat în B,-, -. B,. 2, nr. 23, sector 3.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul B prin Primarul General, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 13.10.2008, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului statului - Decizia nr.1338/02.09.1986, emisă de către B, să se dispună repunere a părților în situația anterioară și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situate în B,-, - 34,.B,.2, nr. 23, sector 3; în speță, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr.223/1974.
Apelantul-pârât consideră că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza Deciziei nr.1338/03.02.1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului B, reclamanta a fost despăgubită, astfel că dreptul de proprietate al statului s-a constituit chiar pe data emiterii respectivei decizii.
Reclamanta nu a atacat în contencios administrativ decizia de preluare nr.1788/1984, astfel că aceasta și-a menținut valabilitatea și constituie titlul de proprietate al statului care este valid. Prin urmare aceasta nu mai este îndrituită la restituirea în natură, deoarece așa cum rezultă din probatoriu, ea a încasat deja dezdăunările ce i se cuveneau în baza Decretului nr.223/1974.
Apelantul-pârât a arătat că nu este de acord cu susținerile reclamantei, în sensul că modalitatea prin care statul a preluat în proprietate imobilul a fost abuzivă, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr.223/1974, actul respectiv producându-și efectele.
Rezultă că preluarea de către stat a imobilului este considerată a se fi realizat cu titlu valabil dacă ea s-a realizat în concordanta cu legislația în vigoare, inclusiv prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.
Așadar, în speță este vorba de trecerea unui imobil la stat cu titlu valabil, dacă transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu respectarea prevederilor din legile de trecere edictate de regimul acelei perioade, chiar dacă acum și aceasta modalitate de trecere în proprietatea statului a imobilelor este apreciată de legiuitor ca abuzivă. Daca reclamanta era nemulțumită, avea la îndemână, conform art.8 din același act normativ, posibilitatea formulării unei contestații împotriva procesului-verbal de evaluare a imobilului, în termen de 15 zile de la data comunicării în scris a sumei stabilite ca despăgubire.
În speță, aceasta nu a uzat de aceasta procedura ceea ce conduce la concluzia că a fost de acord cu evaluarea stabilită. De asemenea, pentru imobil a încasat despăgubiri, iar decizia de preluare în proprietatea statului nu a fost contestată de către reclamantă, la acel moment nu s-a făcut uz de dispozițiile art.4 din Decretul nr.223/1974 achiesându-se la măsura luată prin acea decizie.
Dispozițiile art.12 din nr.HG250/2007 prevăd că în situația imobilelor deținute de stat, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natura este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirilor primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, iar în conformitate cu art.31 (2) din același act normativ, reclamanta trebuie să facă dovada că nu a primit despăgubiri în baza unor tratate internaționale, astfel cum prevede art.5.
Prin decizia civilă nr.360/A/11.03.2009 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât MUNICIPIUL B reprezentat de Primarul General și a schimbat, în parte, sentința civilă nr.6138/13.06.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B, în sensul că a respins ca inadmisibile, capetele de cerere având ca obiect revendicare imobiliară și repunere în situația anterioară; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul Bucureștia reținut că prin Decizia nr. XXXIII/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr.10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr.10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 și art.481 din Codul civil. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă,facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp -facta pendentiacare, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.
Totodată, fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. "
Totodată s-a mai constatat și cele ce urmează prezintă o mare importanță în speța de față, că după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptul comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.
Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 următoarele din Legea nr. 10/2001,pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.
S-a mai reținut că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art.22 alin.(5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Concluzia Curții a fost aceea că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.
Potrivit art.329 alin.3 Cod de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Tribunalul s-a mărginit la redarea doar acestei părți din motivarea Curții având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din actele dosarului reclamanta nu formulat o notificare întemeiată pe Legea nr.10/2001 și nici nu a precizat care este motivul pentru care nu a uzat de această cale, cu referire evidentă la art.103 Cod de procedură civilă.
Tribunalul a constatat că aceste considerente sunt aplicabile cu atât mai mult în situația în care bunul nu a fost înstrăinat și se găsește în deținerea Municipiului
Având în vedere motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanta susține că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr.10/2001.
S-a avut în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă.
S-a arătat că ceea ce interesează instanța este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze o astfel de notificare și că dacă ar fi formulat-o, tribunalul ar fi putut pune în discuție în ce măsură Legea nr.10/2001 poate conduce la o reparație efectivă în situația concretă, dedusă judecății.
Conform art.22 alin. 1 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art.22 alin.5 din același act normativ, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere pe de o parte că procedura instituită de Legea nr.10/2001 nu este una jurisdicțională ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanta avea o astfel de cale deoarece art.26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, la secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate.
Pe de altă parte limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantei.
Or, în speța de față reclamanta nu a invocat și nici nu a dovedit că neformularea notificării în termenul prevăzut de art.22 din Legea nr.10/2001 care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.- și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.145/2001 s-ar fi datora unor cauze care exclud culpa sa. În consecință, tribunalul a constatat că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamantei.
Consecința direct care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că neformulând o astfel de notificare, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că are cu privire la imobilul în discuție.
Această soluție se impune a fi dată atât în ceea ce privește cererea revendicare cât și în ceea ce privește cererea de repunere în situația anterioară având în vedere că pe ambele căi se urmărește redobândirea în patrimoniu a bunului litigiu pe o altă cale decât cea prevăzută de legiuitor, respectiv Legea 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă recurenta reclamantă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei din apel, în sensul respingerii apelului declarat de apelantul pârât cu consecința menținerii, ca temeinică și legală a sentinței civile nr.6138/13.06.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 3
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, recurenta reclamantă a arătat că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.223/1974 și nu a fost înstrăinat, iar prin menținerea de către instanța de apel a soluției de constatare a nulității absolute a Deciziei nr.1338/02.09.1986 emisă de B i-a fost recunoscut explicit și retroactiv dreptul de proprietate.
A susținut recurenta reclamantă că instanța de apel a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, preluând în motivare, selectiv, anumite considerente din Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și fără a analiza circumstanțele concrete ale speței.
Aceste considerente sunt cele prin care s-a reținut că "Legea nr.10/2001,ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc "; ". concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială "; "n cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice ".
Recurenta reclamantă a arătat că prin aceeași decizie, pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 al 1 din primul Protocol Adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 al 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care face parte din dreptul intern"; "problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale "; "dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Din perspectiva acestor considerente, dar având în vedere și obligația, așa cum se reține în Decizia nr.33/2008, de ".a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intra în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice",instanța de apel era obligată:
- să constate că prin Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite nu a exclus în totalitate posibilitatea recurgerii la o acțiune în revendicare;
- să analizeze circumstanțele concrete ale cauzei și să observe că reclamanta se află în situația în care, recurgând la procedura administrativă, se află în situația de a nu se putea bucura de dreptul său de proprietate recunoscut retroactiv prin anularea Deciziei nr.1338/1986;
- să observe că admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate(imobilul nu a fost înstrăinat, iar statul nu mai are titlu);
- statul nu mai are posibilitatea legală de a mai înstrăina bunul, devenind prin desființarea Deciziei nr.1338/2006 un detentor precar;
- să observe că a creat o situație ce contravine și Convenției în sensul că lasă bunul în posesia unui neproprietar (în speță - statul), privând în același timp pe adevăratul proprietar de posesie și folosință - atribute esențiale ale dreptului de proprietate;
- să observe că recurenta - reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă, determinată de conținutul Legii nr.10/2001, de a obține despăgubiri pentru bunul său, situație ce denotă o încălcare a art.1 din Protocolul Adițional la Convenție;
- că practic, în mod nejustificat i-a blocat accesul la justiție, creându-i situația de proprietar neposesor.
Potrivit art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 și art.1 alin.2 din nr.OG32/1995 cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurenta reclamantă, prin care s-a arătat că decizia pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nu a examinat în concret circumstanțele speței, sunt nefondate.
Astfel, instanța de apel, raportându-se la situația de fapt din cauză conform căreia reclamanta nu a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001 și nu a invocat existența unor motive obiective și care exclud culpa sa, a făcut aplicarea dispozițiilor din decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție exclusiv cu referire la această ipoteză (în care bunul preluat abuziv de stat se află în posesia acestuia, însă persoana îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii nu a formulat notificarea prevăzută de legea specială).
La fila 6 alin.7 din decizia recurată, instanța de apel a menționat că se mărginește la a reda considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii care au incidență cu referire la situația concretă din speță, restul considerentelor privind situațiile în care notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001 a fost formulată în termenul legal.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă nu este fondat.
De asemenea sunt nefondate și criticile care se subsumează dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfel, recurenta reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art.6 din având în vedere că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, acesta fiind compatibil, cu limitări implicite care derivă din marja de apreciere a statelor.
De vreme ce toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, pot fi supuse controlului judecătoresc, Curtea reține că procedura oferită de legea specială nu încalcă prevederile art.6 din
Mai mult, întrucât bunul revendicat se află în posesia statului, nefiind înstrăinat, recurenta reclamantă putea beneficia de valorificarea efectivă a dreptului pretins, dacă se conforma dispozițiilor Legii nr.10/2001 ori dacă făcea dovada unei imposibilități obiective de a urma această procedură.
Din acest punct de vedere se reține că nu sunt încălcate nici dispozițiile art.1 din primul Protocol adițional la Convenție, întrucât imposibilitatea actuală de a obține despăgubiri este rezultatul exclusiv al culpei recurentei reclamante.
Curtea reține, de asemenea, că deși Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu a exclus în totalitate posibilitatea recurgerii la o acțiune în revendicare, în speță dispozițiile acestei decizii au fost corect interpretate și aplicate prin raportare la situația de fapt reținută; instanța de apel a examinat circumstanțele cauzei și a reținut în mod corect că reclamanta avea posibilitatea de a obține o reparație efectivă pentru bunul preluat abuziv.
Așa cum s-a arătat deja, s-a dat eficiență dispozițiilor art.6 din, iar împrejurarea că admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate nu are relevanță în cauză, având în vedere că nu s-a pus problema existenței unui subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr.360/A/11.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B reprezentat de Primarul General și AL
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/9.12.2009
--------------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 3 -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
