Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1404/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(930/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1404.
Ședința publică de la 27 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenții - reclamanți și și de recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 1638 din 5.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă )..
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru recurenții-reclamanți Și, în baza împuternicirii avocațiale nr.- emisă de Baroul București -Cabinet Individual, consilier juridic, pentru recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General, în baza delegației depuse la dosar, avocat, pentru intimata-reclamantă (), în baza împuternicirii avocațiale nr.- emisă de Baroul București - Cabinet Individual.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 26.08.2009, a relațiilor solicitate la Primăria Municipiului
Reprezentantul recurenților reclamanți depune la dosar copia sentinței nr.297/04.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr- și extras Ecris cu privire la această cauză, în dovedirea faptului că nu s-a contestat dispoziția de acordare de despăgubiri ci doar faptul că un apartament din imobil nu figurează în această dispoziție; comunică părților adverse aceste înscrisuri.
Părțile arată că au luat cunoștință de conținutul relațiilor sosite de la Primăria Municipiului B și declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei apelate în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței de fond respectiv obligarea intimatei pârâte să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.2 situat în B,-, corp B, parter, sector 1; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Se expun pe larg motivele de recurs aflate la dosar.
Reprezentantul recurentului pârât Municipiul B prin Primarul General solicită respingerea ca nefondat a recursului promovat de către reclamanți.
Reprezentantul intimatei pârâte () solicită respingerea recursului promovat de către reclamanți conform motivelor pe larg arătate în întâmpinarea depusă la dosar.
Subliniază aspectul privitor la faptul că în prezent nu există identitate între cele două imobile, apartamentul în anul 1930 fiind constituit dintr-o singură cameră iar actualmente acesta cuprinde 3 camere.
Reprezentantul recurentului pârât Municipiul B prin Primarul General solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței de fond, respectiv respingerii capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului ca lipsit de interes.
Cu privire la obligarea instituției pe care o reprezintă la plata cheltuielilor de judecată arată că Municipiul B nu se află în culpă procesuală față de intimata pârâtă, având în vedere că apelul formulat de către această instituție profita în mod direct acesteia, astfel încât cheltuielile de judecată ar fi trebuit puse doar în sarcina apelanților reclamanți.
Reprezentantul recurenților reclamanți solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului promovat de către Municipiul
Reprezentantul intimatei pârâte () solicită respingerea recursului promovat de către Municipiul B prin Primarul General; solicită acordarea cheltuielilor de judecată inclusiv de la această instituție.
Având cuvântul în replică, reprezentantul Municipiului B solicită ca, în cazul respingerii recursului său, instanța să aibă în vedere dispozițiile art.274 al.3 Cod de procedura civilă, la stabilirea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatei pârâte () solicită ca la stabilirea cheltuielilor de judecată să se aibă în vedere valoarea imobilului cât și volumul de muncă alocat.
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 09.02.2007, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții Municipiul B și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.2, situat în B,-, corp B, parter, sector 1, și, prin comparare de titluri, să oblige pe pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.2, situat în B,-, corp B, parter, sector 1.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art.480 și art.481 din Codul civil, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului situat în B,-, sector 1, dobândit prin moștenire testamentară de la autoarea lor, proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.26838/29.12.1919 și transcris în Registrul de, Secția notariat a Tribunalului Ilfov sub nr.11683.
Pârâta (fostă ) a depus la dosarul cauzei întâmpinare în ședința publică din data de 13.04.2007, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, pe motiv că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul deținut în proprietate de autoarea reclamanților și cel deținut de ea, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul Român fiind opozabil erga omnes și încheiat cu bună-credință, fiind aplicabile și principiile stabilității circulației bunurilor, al proprietarului aparent și al principiului potrivit căruia "la titluri egale, câștig de cauză are cel ce posedă bunul litigios".
La termenul din data de 26.10.2007, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamanților, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată, iar cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului, pârâta (), prin apărător, a arătat în ședința publică din data de 08.02.2008, că nu mai insistă în invocarea acesteia, având în vedere că la dosarul cauzei s-a depus procura autentică ce face dovada calității de reprezentant a reclamantului.
Prin sentința civilă nr.2486/22.02.2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 1 Bac onstatat că statul a preluat în mod abuziv apartamentul nr.2 situat în B,-, corp B, parter, sector 1 și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea apartamentului formulat de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B reprezentat prin Primarul General și (actualmente ).
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că imobilul situat în B,-, sector 1, fost preluat de stat de la autoarea reclamanților, în mod abuziv (termen generic utilizat de legiuitor prin art.2 din Legea nr.10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât și preluarea fără titlu valabil), în temeiul Decretului nr.92/1950, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art.451 Cod civil, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el poate face obiectul revendicării de către foștii proprietari sau succesorii acestuia.
În aceste condiții, reclamanții s-au adresat cu cereri, în vederea recunoașterii dreptului lor de proprietate, Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr.112/1995 și, ulterior, Subcomisiei pentru aplicarea Legii nr.10/2001, în acest sens fiind emisă Dispoziția nr.9174/30.11.2007, prin care primarul General al Municipiului Bad ispus restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, printre care și cel al pârâtei (fostă ).
Aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.2, revendicat de către reclamanți, la data de 14.09.1998, în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2556, încheiat cu Municipiul B, în calitate de vânzător.
Ulterior, prin dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 s-a instituit prevederea potrivit căreia contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credință.
Statutul deverus dominusal statului înstrăinător presupunea că titlul său asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea într-un text de lege în vigoare la momentul preluării de la fostul proprietar iar, raportat la dispozițiile Legii nr.112/1995 și ale HG nr.20/1996, buna credință a subdobânditorilor imobilelor presupunea efectuarea de minime diligente pentru a constata că statul vânzător are sau nu un titlu asupra imobilului.
Contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtei a fost încheiat în data de 14.09.1998 când, potrivit art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin nr.HG20/1996 și modificate prin nr.HG11/1997: "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974".
Nici pârâta-cumpărătoare, nici societatea vânzătoare, nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând nici un fel de hotărâre judecătorească ori, cel puțin, acțiune în justiție, prin care să se stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, procedură ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului.
În aceste condiții, prima instanță a reținut că reclamanților din prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, și ulterior, la data dobândirii în patrimoniului pârâtei a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, nu li se putea recunoaște nici măcar " legitimă" de a dobândi un bun în sensul art.1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, există o diferență esențială între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi de îndreptățită din punct de vedere moral, și " legitimă", bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.
Totodată, s-a statuat că nu se poate trage concluzia existenței unei "speranțe legitime" în ipoteza în care există controverse privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reține incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1.
Cu toate acestea, ulterior, prin apariția Legii nr.10/2001, s-a apreciat că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât aceste acte normative nescoteau prevederile Constituției, Codului civil și tratatelor internaționale la care România era parte, ceea ce ar ti de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-ar fi pierdut niciodată dreptul asupra imobilului revendicat.
Pe cale de consecință, în urma îndeplinirii procedurilor prevăzute de această lege, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, pentru prima dată, prin dispoziția nr.9174/30.11.2007, prin care s-a restituit în natură imobilul situat în B,-, sector 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995, pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii.
Astfel, aceștia nu pot susține că, prin această dispoziție administrativă au fost privați de dreptul lor de proprietate, întrucât, tocmai ca urmare a recunoașterii acestuia de către autoritățile statului, s-a dispus în principal, restituirea în natură a suprafeței care nu se afla în proprietatea altei persoane, iar cu privire la cealaltă porțiune din imobil s-au stabilit măsuri reparatorii, prin echivalent.
Totodată, prima instanță a reținut că, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți, s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare al pârâtei nu a fost desființat, iar dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Acțiunea în revendicare, definită în literatura de specialitate drept acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat solicită instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, este perfect admisibilă în cauza de față, apreciindu-se că în cazul deținerii imobilului de către alte persoane juridice decât cele vizate de legiuitor sau al cumpărării acestuia de către fostul chiriaș persoană fizică, nu este, însă, posibilă derularea unei proceduri administrative și, ca atare, unica modalitate de redobândire a posesiei de către titularul dreptului de proprietate este aceea a formulării unei acțiuni directe.
Totuși, prima instanță nu a putut proceda la compararea titlurilor reclamanților și al pârâtei fără a avea în vedere considerentele Deciziei nr.53 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care aceasta s-a pronunțat în recursul în interesul legii formulat, arătând că "legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".
Având în vedere și principiul potrivit căruia în situațiile în care există identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie să se pronunțe, prima instanță a apreciat că in prezenta cauză nu sunt aplicabile principiile conturate în practica judecătorească, prin care urmează a se stabili, potrivit dreptului comun, care din titlurile prezentate este preferabil, respectiv: în situația în care atât titlul vânzătorului, cât și cel al cumpărătorului provin de la același autor, câștig de cauză va avea partea care a îndeplinit mai întâi formalitățile de publicitate potrivit principiuluiqui prior tempore, potioriure, iar dacă nici una din părți nu și-a înscris titlul, cel preferabil va fi acela care are data mai veche; în situația în care titlurile provin de la autori diferiți, se va proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, va câștiga acea parte a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Astfel, prin dispozițiile Legii nr.10/2001, s-au instituit norme juridice derogatorii de la dreptul comun, care trebuie urmate de către moștenitorii foștilor proprietari, prin intermediul cărora intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda preferință titlului cumpărătorului, prin derogare de la aceste regulile generale.
Totodată, potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Un astfel de caracter îl deține și Legea nr.10/2001, prin care s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât, după data intrării în vigoare a acesteia, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Această interpretare este și în spiritul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât în situația în care s-a constatat o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 de către România, reclamantului-moștenitor al fostului proprietar i se recunoscuse printr-o hotărâre irevocabilă pronunțată de instanțele naționale dreptul său de proprietate asupra imobilului naționalizat în mod abuziv, astfel încât s-a apreciat că, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr.1 (Străin României, Porțeanu României).
Totodată, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condițiile în care dispunea de o sentință definitivă de condamnare a statului să i-l restituie.
Astfel, în condițiile în care reclamanților nu li s-a recunoscut în justiție până la acest moment dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, și, prin Dispoziția nr.9174/30.11.2007, li s-a restituit în natură o parte a imobilului ce face obiectul litigiului, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, nu se poate susține că li s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, astfel cum este recunoscut de Constituția României și de art.480 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și și pârâtul Municipiul B prin Primarul General.
Prin decizia civilă nr.1638/05.12.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate, reținând că susținerile apelanților - reclamanți în sensul ca în mod greșit instanța de fond a reținut buna credința a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 și că s-ar fi pronunțatextra petitasunt nefondate, întrucât acești cumpărători au fost titularii unui contract de închiriere, existența acestui contract fiind de natură a le crea convingerea că imobilul nu poate fi restituit în favoarea foștilor proprietari, legea nr.112/1995 stabilind că această restituire este posibilă numai pentru situația în care imobilul nu era ocupat cu contract de închiriere sau fostul proprietar era cel puțin parțial locatar al imobilului, astfel că existența unei cereri adresate de fostul proprietar Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995 dădea credință soluționării acestei cereri în acord cu acest act normativ, pârâții cumpărători nefiind în măsură a anticipa evoluția legislativă pe aceasta temă.
Chiar faptul că a apărut Legea nr.112/1995 care reglementa tocmai situația imobilelor trecute în patrimoniul statului după 6 martie 1945, că normele de aplicare a acestei legi prevedeau ca titlu în favoarea statului Decretul nr.92/1950, înlătură orice culpă a cumpărătorului care nu a făcut altceva decât să respecte ceea ce legiuitorul a permis, nefiind în măsura a înlătura aceste dispoziții legale.
Respectând dispozițiile legale atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost de bună-credința, chiar în condițiile existenței unei cereri de restituire în natură a imobilului formulată în temeiul Legii nr.112/1995, întrucât transferul de proprietate către chiriașii cumpărători nu a intervenit printr-o convenție a părților din contract, prin manifestarea lor de voința, acest transfer fiind urmare aplicării dispozițiilor legale speciale, vânzătorul neputând refuza vânzarea câtă vreme legea o permitea.
La momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, în normele de aplicare a acestei legi apărute în nr.HG20/2006, Decretul nr.92/1950 era prevăzut ca titlu al statului pentru imobil, chiar dacă ulterior, dar după înfăptuirea vânzării acest titlu a fost considerat ca fiind constituit prin abuz.
În ce privește modalitatea în care instanța de fond a dat eficiență cererii de comparare a titlurilor, susținerile apelanților sunt nefondate întrucât la momentul înstrăinării statul era proprietar, ca urmare aplicării legislației specifice perioadei respective, astfel că dobânditorul a avut convingerea că a tranzacționat cu adevăratul proprietar, titlul statului rezultând din conținutul actelor de preluare, în speță anexa la Decretul nr.92/1950.
Mai mult subdobanditorul nu avea capacitatea de a cerceta valabilitatea titlului statului, statul bucurându-se de aparența de proprietar.
Atitudinea subiectiva a dobânditorului la momentul contractării reprezintă o premisă în cauză în ce privește analiza cererii de revendicare.
Legiuitorul, prin edictarea Legii nr.10/2001, a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalenta interesului subdobânditorului cu titlu oneros ce a dovedit o atitudine subiectivă de bună credința, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
În consecință, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă criteriul comparării titlurilor din perspectiva regulilor clasice, a titlurilor înfățișate de părțile cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului implicit consacrată prin dispozițiile Legii nr.10/2001 și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
Apelul pârâtului Municipiul Baf ost apreciat, de asemenea, ca nefondat câtă vreme dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, în vigoare la momentul promovării cererii, stabileau în mod neechivoc faptul că trecerea imobilului în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr.92/1950 a fost abuzivă, ori un titlu constituit prin abuz și violență nu poate fi apreciat ca valabil constituit.
Reținând că instanța de fond a apreciat corect asupra situației de fapt la care a aplicat în mod corect normele legale incidente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelurile ca nefondate; în temeiul art.274 Cod procedură civilă și văzând cererea intimatei (), apelanții au fost obligați la plata către această intimată a cheltuielilor ocazionate de proces, reprezentând onorariu avocat, în sumă de 1.500 lei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurentul-pârât Municipiul B, reprezentat prin Primarul General, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și respingerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului ca lipsit de interes și recurenții - reclamanți și, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului lor și schimbării sentinței sub aspectul soluției date cererii de revendicare imobiliară.
În motivarea cererii de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General a arătat că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a legii întrucât instanța de apel a apreciat în mod eronat că reclamanții justifică un interes în formularea cererii prin care au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu față de dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.247/2005 conform cărora imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natura, în condițiile prezentei legi.
În cazurile în care restituirea în natura nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Or, atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Totodată, apelantul consideră că instanța de judecată, în mod greșit l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei alături de apelanții reclamanți și.
Astfel, art.247 alin.1 Cod procedură civilă prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată. Se admite că fundamentul acordării cheltuielilor de judecata îl constituie culpa procesuală.
In opinia sa, apelantul arată că nu se afla în culpă procesuală față de intimata pârâtă având în vedere ca apelul formulat în cauză profită în mod direct acesteia, astfel încât cheltuielile de judecată ar fi trebuit puse doar în sarcina apelanților reclamanți.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă, recurenții - reclamanți au arătat de decizia civilă nr.1638/05.12.2008 cuprinde motive străine de natura pricinii și este lipsită de temei legal întrucât s-a făcut o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății sub aspectul soluției date cererii de revendicare imobiliară.
Referindu-se la considerentele instanței de apel prin care s-a arătat că "transferul de proprietate către chiriașii cumpărători nu a intervenit printr-o convenție a părților din contract, prin manifestarea lor de voință, acest transfer fiind urmare aplicării dispozițiilor legale speciale, vânzătorul neputând refuza vânzarea câtă vreme legea o permitea"; "că statul era proprietar, ca urmare aplicării legislației specifice perioadei respective; că subdobânditorul nu avea capacitatea de a cerceta valabilitatea titlului statului, actul bucurându-se de aparența de proprietar"; "că legiuitorul, prin edictarea Legii nr.10/2001, a intenționat menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credința, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros ce a dovedit o atitudine subiectiva de bună credință " și că, "criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă criteriul comparării titlurilor din perspectiva regulilor clasice -, ci atitudinea subiectiva a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane", criteriu impus prin voința legiuitorului implicit consacrată prin dispozițiile Legii nr.10/2001, recurenții - reclamanți au arătat că sunt lipsite de temei legal considerentele instanței de apel prin care s-a arătat că încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1998 nu reprezintă manifestarea de voință a părților și nu este o convenție a părților din contract.
Au susținut recurenții - reclamanți că vânzătorul nu numai că putea, dar și trebuia să refuze încheierea vânzării în baza Legii nr.112/1995 care a avut loc în data de 14.09.1998 având în vedere că art.9 din Legea nr.112/1995, Hotărârea nr.117/23.10.1996 a Comisiei Municipiului B de aplicare a Legii nr.112/1995 și Decizia nr.1449/08.10.1996 a Primarului Municipiului B interziceau vânzarea imobilelor revendicate înainte de soluționarea situației juridice a acestora.
Or, cererea reclamanților de restituire în natură a fost înregistrată sub nr. 8717/19.06.1996 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 1 B și a rămas nesoluționată până în prezent.
Prin urmare, Municipiul B - vânzătorul - a știut că reclamanții revendicau acest imobil, iar - nu avea dreptul să vândă până la lămurirea situației juridice a imobilului, adică până la obținerea avizului Comisiei Municipale de aplicare a Legii nr.112/1995. Prin urmare, este evident că atât Statul, prin instituțiile abilitate, cât și pârâta au acționat cu rea credința (art.46 alin.2 Legea nr.10/2001) și fără a respecta legile în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare (art.46 alin.1 Legea nr.10/2001).
În opinia reclamanților, ambele părți semnatare ale contractului și-au asumat riscul de a cumpăra și de a vinde în ciuda faptului că imobilul fusese revendicat de către foștii proprietari, atât vânzătorii cât și cumpărătorii fiind de totală rea credință.
Trebuia ca pârâta să fi depus minime diligente pentru a afla că exista depusă cererea nr. 8717 de restituire în natură a imobilului în litigiu la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr.112/1995 la data de 19.06.1996 și să aștepte rezolvarea acestei notificări pentru a se putea prevala de prezumția de buna credință în favoarea lor.
Articolul 50 (46) alin.2 din Legea nr.10/2001 consacra legislativ principiulerror communis facit jus, dar principiul aparenței în drept este aplicabil dacă ambele părți cred că încheie un act valabil, vânzătorul fiind de bună credința în știința sa că este adevăratul proprietar, iar cumpărătorul tot cu bună credință, că achiziționează de la adevăratul proprietar. Îndeplinirea doar a uneia din cele două condiții nu este suficientă pentru aplicarea acestui principiu.
De altfel, noțiunea de "dobânditor de bună credință" consacrată de art.1898 cod civil nu este aplicabilă în cauză, aceasta fiind aplicabilă numai cazurilor de dobândire a proprietății prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.
Au mai arătat recurenții - reclamanți că în decizia Curții Constituționale nr.191/2002 se arată că, în baza art.966 Cod civil și în aplicarea principiuluifraus omnia corrumpit, atât anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, cât și ulterior, în condițiile art.50(46) alin.2 din această lege, actul de înstrăinare, dacă ambele părți au fost de rea credință, este nul absolut. B credință a dobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.
Era de notorietate la vremea respectivă faptul că statul vindea cu rea credință imobilele naționalizate deși existau solicitări de restituire din partea celor cărora li se furaseră de către statul comunist. Pârâta nu a făcut altceva decât să cumpere cât mai repede și cu orice risc, acceptând să semneze pentru a obține un imobil despre care știa că nu fusese construit de către Stat și că făcea parte din categoria imobilelor preluate de Stat împotriva voinței proprietarului de fapt și de drept.
Practica judiciară și doctrina consideră că este de rea - credință acel cumpărător care a avut cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, iar îndoiala exclude buna credință. Acest lucru înseamnă că, din moment ce exista vreun motiv pentru cumpărător de a se îndoi cu privire la neregularitatea actului ori la legitimitatea proprietății înstrăinătorului, el trebuia să refuze a trata sau trebuia să facă cercetări asupra problemei până când își forma o convingere fermă.
După regulile comparației de titluri în acțiunea în revendicare promovată conform dreptului comun - art.480 - 481 Cod civil, în cauza de față este preferabil titlul autorilor recurenților - reclamanți, pentru argumentul că provine de la adevărații proprietari, aceștia fiind și primii care au transcris actul, înscris ce a căpătat din acel moment opozabilitate în fața terților.
Spre deosebire, titlul intimaților - pârâți de la un neproprietar, Statul Român, față de care dreptul de dispoziție asupra bunului imobil este retroactiv desființat prin constatarea nevalabilității decretului de preluare.
În mod greșit se invocă caracterul special al Legii nr.10/2001 în raport de acțiunea în revendicare în baza art.480 Cod civil, din moment ce chiar instanța supremă din România oscilează și acordă cel puțin cinci interpretări diferite și contradictorii ale efectelor Legii nr.10/2001, iar în prezent nu se poate publica decizia pronunțată în recursul în interesul legii, tocmai din cauza existenței unor argumentări contrarii în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Statul Român nu a avut decât o posesie aparentă, titlul său fiind nul, în timp ce verus dominus a fost împiedicat să își exercite atribuțiile dreptului de proprietate, pe care, în drept nu le-a pierdut niciodată,
Este de neconceput ca protecția dreptului de proprietate în lumina dispozițiilor art.44 din Constituția României să fie una iluzorie, iar art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului să fie ignorat câtă vreme cauza de utilitate publică nu poate fi opusă celui care a fost privat de dreptul sau prin preluarea completă și definitivă a bunului din patrimoniu, printr-o măsura cu caracter abuziv; statul trebuie să asigure victimei modalități concrete și complete de reparație.
Potrivit dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, republicată și modificată și dispozițiile art.1 alin.1 din nr.OG32/1995, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.
Intimata - pârâtă () a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții - reclamanți și, ca nefondat arătând că Decizia nr.33/09.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în la data de 23 februarie 2009, dată de la care a devenit obligatorie, dispozițiile sale fiind aplicabile tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor.
În cuprinsul deciziei se reține că art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia arată că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație" și nu necondiționat, cum afirmă recurenții.
Înalta Curte de Casație și Justiție critică soluțiile instanțelor care au considerat că "acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil", argumentând că "acest punct de vedere nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -specialia ggeneralibus derogant- și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele in anumite condiții expres prevăzute art.18 lit.c și art.29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Decizia nr. 33/2008 reține ca dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Recurenții s-ar fi putut plânge de încălcarea dreptului lor de proprietate numai dacă pentru bunul înstrăinat potrivit Legii nr.112/1995 nu li s-ar fi acordat despăgubiri în echivalent bănesc: "privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reperatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești".
Chiar dacă recurenții-reclamanți au depus notificare și potrivit Legii nr.112/1995, conform acestor dispoziții legale foștii proprietari nu puteau dobândi în natură imobilul, fiind îndreptățiți la despăgubiri, care le-au și fost stabilite prin dispoziția nr. 9175 din 30.11.2007, în care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru toate apartamentele vândute, inclusiv pentru apartamentul nr.2 corpul B, cumpărat de intimată.
În mod legal instanțele de fond și apel au stabilit că la data dobândirii dreptului de proprietate de către intimata - pârâtă, respectiv la 14.09.1998, potrivit art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, aprobate prin nr.HG20/1996 și modificate prin nr.HG 11/1997 "imobilele cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950".
Deci la momentul dobândirii proprietății locuinței de către intimată exista prezumția de legalitate a preluării imobilului de către stat, astfel că atât vânzătoarea cât și cumpărătoarea au acționat cu bună credință, bună-credință prezumată de lege. La momentul înstrăinării statul avea calitatea de proprietar, prin preluarea imobilului în baza unei legi, chiar considerata abuzivă după 50 de ani și contractul de vânzare-cumpărare încheiat întrunește toate condițiile de fond și formă cerute de lege. Toate cerințele esențiale prevăzute de art.948 Cod civil au fost îndeplinite, respectiv capacitatea părților, consimțământul valabil exprimat, obiectul determinat și cauza licită. La momentul vânzării obiectul era în patrimoniul vânzătoarei, oricum intimata cunoștea faptul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului și avea convingerea că dobândește de la adevăratul proprietar. Statul a exercitat posesia întregului imobil, a administrat imobilul și a încasat fructele civile (chiria).
Legea nr.112/1995, în vigoare la momentul la care s-a cumpărat imobilul, în vigoare și astăzi, prevedea că cei care nu locuiesc în imobil pot pretinde doar despăgubiri.
Ar fi și ilegal și injust ca intimata să fie evinsă, iar recurenții să dobândească proprietatea în natură a apartamentului și să primească și despăgubiri.
La data cumpărării apartamentului recurenții nu aveau nici măcar " legitimă" că își vor redobândi bunul în natură, astfel că apartamentul în litigiu este în prezent un bun proprietatea intimatei în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Înainte de a cumpăra imobilul intimata a depus diligențe pentru a afla dacă s-a solicitat revendicarea casei prin acțiune judecătorească și a aflat că până la momentul septembrie 1998 nu s-a revendicat imobilul, ceea ce i-a întărit convingerea că statul este proprietarul de drept al casei.
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea riguroasă a dispozițiilor Legii nr.112/1995, neîncălcându-se nici o normă legală, întrucât intimata era titulara contractului de închiriere, nu dobândise sau înstrăinase nici o locuință proprietate personală după 1.01.1990, iar încheierea contractului s-a făcut după termenul de 6 luni prevăzut de lege.
Anterior cumpărării intimata a făcut mai multe demersuri decât era necesar pentru a afla dacă imobilul a fost revendicat. Toți vecinii au întreprins demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului și de la toți a aflat că nu există nici un impediment la vânzare.
Conform adagiulul "pus regit actum" titlul său de proprietate s-a născut în mod valabil în temeiul legii, iar titlul statului are puterea legală de a produce efecte juridice valabile.
În conformitate cu prevederile art.1 și 3 din Decretul nr.31/1954, intimata a arătat că a fost de totală bună-credință și a depus toate diligentele pentru a respecta prevederile legale, fiind cumpărător de bună-credință și cu titlu oneros a imobilului (art.486, 972, 1898, 1899 Cod civil), fiind protejată și de dispozițiile Legii nr.10/2001; aceasta a susținut că actul său de vânzare-cumpărare este valabil potrivit principiului bunei-credințe și al asigurării stabilității circulației bunurilor, care trebuie aplicate cu prioritate.
Așa cum se arată în literatura de specialitate și în practica juridică se consideră că pentru existența bunei-credințe trebuie îndeplinite anumite condiții ca:
a) Terțul dobânditor al bunului să fie în eroare asupra adevăratului proprietar, eroare lipsită de orice culpă și îndoială. Intimata susține că a fost în această eroare, neputându-i-se imputa nici un fel de culpă în demersul său. Legea 112/1995 prevedea posibilitatea cumpărării spațiul în care locuiești, a făcut cererea conform legii și a aflat în urma investigațiilor că statul este proprietar, neexistând proprietari sau moștenitori care să revendice imobilul în instanță. La data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nu exista nici la Primărie, nici la SC " Nord" SA vreun certificat care să ateste existența pe rolul instanței a unui litigiu, nu exista sentință judecătorească de restituire a imobilului, nu exista măcar o notificare a moștenitorilor. În urma verificărilor de la Administrația Financiară, de la Judecătoria Sectorului 1 B, de la. nu a existat nici o îndoială că statul este proprietar al imobilului.
b) Eroarea invocată de terț trebuie să fie o eroare comună, împărtășită de toată lumea. Și această condiție este îndeplinită, având în vedere că atât intimata, cât și ceilalți locatari din imobil, ceilalți vecini de cartier, respectiv "toată lumea" nu au cunoscut de existența altui proprietar decât statul. Faptul că reclamanții nu au venit în imobilul în litigiu să spună că doresc să-l revendice, că nu au notificat chiriașii să nu cumpere apartamentele, le este imputabil acestora și nu celor care nu știau de existența lor.
c) Eroarea trebuie să fie de neînlăturat, invincibilă. Această eroare nu putea fi înlăturată câtă vreme dreptul reclamanților nu era transcris în Registrul de Imobiliare sau în Cartea Funciară, nu aveau rol la Administrația Financiară și nu exista proces pe rol. Eroarea putea fi înlăturată numai dacă reclamanții ar fi notificat eventualii cumpărători sau dacă și-ar fi făcut cunoscută prezența în imobil.
În plus, la data cumpărării imobilului nu exista nici o interdicție de vânzare. Nici chiar în situația în care ar fi existat acțiune de revendicare în justiție și chiar dacă se solicita restituirea conform Legii nr.112/1995, vânzarea nu putea fi oprită dacă nu se solicita interdicția de vânzare. În acest sens sunt și dispozițiile adresei Ministerului Justiției nr.20989/1996, care prevedea că "acțiunile de revendicare existente pe rolul instanțelor nu suspendă dreptul societăților. de a vinde și respectiv dreptul chiriașilor de a cumpăra. dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în Capitolul III din Legea nr.112/1995". Si prin adresa Ministerului Justiției nr.1021/C din 06.09.1996 adresată directorului SC " Nord" SA este întărit acest aspect, arătându-se că înștiințările, certificatele instanțelor sau notificările foștilor proprietari nu produc efecte legale". având în vedere că instanțele au la îndemână instituția sechestrului judiciar prin care să se imobilizeze bunul (art.596 Cod civil). În lipsa unei astfel de măsuri care se ia cu citarea părților nu există nici un impediment la efectuarea vânzării, respectiv la dreptul chiriașului de a cumpăra.
B-credință a intimatei este prezumată de lege și nu mai poate fi contestată cătă vreme apelanții nu au solicitat în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 nulitatea contractului de vânzare- cumpărare.
Prin decizia nr.417/25.01.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "Admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu".
Articolul 46 din Legea nr.10/2001 prevede menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat. Acest text de lege a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.
De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Pe de o parte, potrivit art.18 alin.(1) Iit.c din Legea nr.10/2001 (republicată) măsurile reparatori se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce, în speță, se stabilise în mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească).
Pe de altă parte, prin dispoziție a Primarului General s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită, pentru partea de imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în echivalent (asigurându-se astfel, aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv).
A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (Cauza Raicu României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001 (art.50), foștii chiriași ale căror contracte sunt lipsite de eficiență juridică, pot obține doar restituirea prețului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de circulație a bunului.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, instanța a ignorat faptul că titlul pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce reclamanta nu era titulara unui bun actual și nici chiar, a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.
Ca atare, aplicarea Art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantei s-a realizat în mod greșit, întrucât norma invocată era incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor, care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice.
Și protejează "bunul" cumpărătorilor-chiriași care au fost de bună credință. În cazul Kalinova contra Bulgariei, la 08.11.2007, s-a consacrat buna credință a cumpărătorului ce a dobândit un bun în perioada comunistă.
In cauza Brunărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea măsurii de lipsire formală la dreptul de proprietate. Ori dreptul intimatei de proprietate a fost consacrat printr-o lege adoptată de Parlamentul României, astfel că dreptul său are aceeași valoare cu dreptul recurenților - reclamanți.
Chiar prin compararea celor două titluri de proprietate, al recurenților și al intimatei, solicită să se rețină că în speță este aplicabilă teoria aparentei dreptului și că statul avea calitatea de proprietar la data încheierii contractului său de vânzare-cumpărare.
Contractul intimatei de vânzare~cumpărare este opozabil erga omnes, fiind intabulat în Cartea Funciară a Judecătoriei Sectorului 1 prin încheierea nr.16601, pronunțată în dosarul nr.16601/03.12.2003, astfel că intimata are câștig de cauză potrivit principiului "qui prior tempare, potior iure".
La data cumpărării imobilului de către autoarea apelanților s-a plătit numai parte din preț (45.000 lei), diferența de 35.000 lei urmând a fi achitată la 14.05.1920, vânzătorul conservându-și privilegiul vânzătorului prevăzut de art.1737". Dovada că imobilul a fost achitat integral, că privilegiul vânzătorului a fost radiat, că dreptul cumpărătoarei a fost consolidat sau dimpotrivă, desființat ar fi trebuit făcută cu acte și nu cu presupuneri enunțate în motivele de recurs.
A mai susținut intimata - pârâtă că apelanții-reclamanții nu au făcut dovada identității dintre imobilul deținut în proprietate de către Greser () și imobilul deținut de aceasta.
Intimata a arătat că a cumpărat în anul 1998 apartamentul nr.2 compus din 1 cameră, vestibul, bucătărie, WC. comun, boxă, în suprafață utilă de 45,36 mp, reprezentând o cotă indiviză de 21,82 % din imobil și 33,60 mp teren sub construcție; cota indiviză de 21,8% din imobil se referea la podul imobilului, locuibil, împărțit în încăperi.
Prin sentința civilă nr.6441 din 22.06.2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr.10364/2004, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea intimatei de ieșire din indiviziune și i s-au atribuit acesteia, în deplină proprietate încăperile 1 și 2 din pod. A refăcut total aceste încăperi, astfel că în prezent apartamentul se compune din 3 camere total renovate, care nu se identifică cu acea cameră veche și plină de igrasie, care a aparținut fostei proprietare.
La compararea titlurilor de proprietate urmează să se țină seama de actul intimatei de vânzare-cumpărare, încheiat perfect valabil, cu adevăratul proprietar, întrucât statul a devenit proprietar prin efectul legii.
Legea nr.1/2009, care a modificat Legea nr.10/2001 prevede în art.11 la articolul 45, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (21cu următorul cuprins: "(21) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".
Chiar dacă se consideră că și recurenții dețin un titlul valabil, prin compararea titlurilor trebuie să se constate că la titluri egale. câștig de cauză are cel ce posedă bunul litigios, potrivit principiului "in pari cauza, melior est causa possidentis".
Și dreptul intimatei de proprietate este ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în cazul în care va pierde proprietatea dobândită potrivit unei legi adoptate de Parlamentul României, se va adresa CEDO pentru a solicita despăgubiri Statului Român. Față de toate aceste aspecte, consideră că a preluat apartamentul în mod legal și că deține "bunul" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In cazurile Păduraru contra României, Raicu contra României, Lorelay contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut celor care au cumpărat imobile în baza Legii nr.112/1995 că au dobândit un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință.
În cauzele și Lonnroth contra Austriei și Tovaru contra României Curtea s-a pronunțat în spiritul protejării drepturilor "reale și efective", astfel încât cei care au dobândit imobilele potrivit Legii nr.112/1995 să păstreze bunul în natură, iar cei deposedați abuziv să primească despăgubiri la valoarea de circulație a bunului. În cauza Raicu contra României Curtea a arătat este recomandat ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință "să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
În cazul Păduraru contra României Curtea a reafirmat faptul că nu se impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.
În faza procesuală a recursului, în conformitate cu dispozițiile art.305 Cod procedură civilă, s-a administrat proba cu înscrisuri; în cadrul acestei probe s-au solicitat relații de la Primăria Municipiului B cu referire la dispozițiile nr.9174 și nr.9175/2007 emise de Primarul General cu referire la imobilul situat în B,-, sector 1 (sub aspectul înregistrării de contestații).
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea constată următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de recurs, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, Străin și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că, instanțele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamanților și invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului și au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorii reclamanților și că acesta nu constituie în sine (per se) un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea si garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 si 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2. 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și 11 din legea fundamentala de la acea data.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
Conform deciziei instanței supreme, de principiu,persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, ceea ce semnifică faptul că, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, trebuie să se analizeze modul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, în patrimoniul cui se află bunul revendicat, ce demersuri a întreprins cel care se pretinde proprietarul bunului și care este stadiul procedurii administrative, caracterul adecvat, și nu doar iluzoriu al acestei proceduri, raportul care există între normele interne și normele convenționale, precum și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea acestor norme.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr.2556/14.09.1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de intimata din cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele Străin și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, recurenții - reclamanți dețin un "bun", în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul lor, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul solicitat. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că, în cauză, recurenții - reclamanți justifică nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzaStrăin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre recurenții - reclamanți și intimata - pârâtă, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, intimata - pârâtă, deținătoare a unui titlu asupra apartamentului nr.2 situat în B,-, sector 1, dispune, la rândul ei, de un "bun".
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, dreptul recurenților - reclamanți de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașei cumpărătoare, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de intimată, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesorului acestuia din urmă față de "bunul" subdobânditorului de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care a urmat procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 din Legea nr.10/2001 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - ) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - si, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit încă efectiv, nicio despăgubire si nu au nicio garanție ca vor obține una în viitorul imediat.
Curtea apreciază că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care recurenta ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului său, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul său, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Convingerea recurentei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiși împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
Cu atât mai mult, intimata - pârâtă are la dispoziție și prevederile Legii nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispozițiile legale care asigură o posibilitate efectivă de reparare a prejudiciului suferit de recurenta - pârâtă.
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns atât motivelor de recurs formulate de recurenții - reclamanți care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cât și apărărilor intimatei - pârâte care, fiind formulată după data publicării în Monitorul Oficial al Deciziei nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a abordat și dezlegarea dată de instanța supremă în recursul în interesul legii.
Curtea reține că față de considerentele expuse nu se impune analiza și a celorlalte motive de recurs formulate de recurenții - reclamanți cu mențiunea că soluția instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legii și în ipoteza în care recursul ar fi fost examinat în absența Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Cu referire la lipsa de identitate între imobilul solicitat prin acțiunea în revendicare și cel care a fost cumpărat de intimata - pârâtă, cu incidență asupra calității procesuale active, Curtea reține că la judecata în primă instanță a fost invocată și respinsă excepția lipsei calității procesuale active; cum intimata - pârâtă nu a formulat apel cu privire la soluția dată acestei excepții ea nu o poate reitera în recurs, dezlegarea dată acesteia fiind irevocabilă.
În ceea ce privește existența unui privilegiu care ar fi grevat dreptul de proprietate, Curtea reține că aceasta este o garanție reală de care se poate prevala exclusiv beneficiarul ei, iar nu intimata - pârâtă, iar cu privire la compunerea apartamentului se constată că recurenții - reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la întregul imobil astfel că intimata - pârâtă va fi obligată la restituirea către aceștia a tuturor încăperilor pe care le stăpânește în imobilul în litigiu.
Referitor la împrejurarea că recurenții - reclamanți au urmat procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001 și li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, în echivalent pentru apartamentul în litigiu, fără a se face dovada că au încasat efectiv despăgubirile la peste 8 ani de la formularea notificării, nu conduce la concluzia că acțiunea în revendicare de față nu ar fi admisibilă de vreme ce așa cum s-a arătat deja, acesta a suferit o privare de proprietate combinată cu lipsa unei despăgubiri efective și proporționale.
Nici împrejurarea că nu a formulat contestație împotriva dispoziției Primarului General nu este un element relevant în cauză, întrucât deși a optat inițial pentru procedura administrativă, în ceea ce privește apartamentul nr. 2 din imobil acesta nu a fost despăgubit corespunzător.
Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 coroborat cu art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recursul declarat de recurenții - reclamanți urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi modificată în sensul admiterii apelului formulat de aceștia și schimbării, în parte, a sentinței în sensul obligării pârâtei () să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 situat în B,-, corp B, parter, sector 1; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul B va fi admis numai în ceea ce privește greșita sa obligare la cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă în apel, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1, art.304 pct.9 și art.274 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât nu se poate reține culpa procesuală a acestui apelant în efectuarea cheltuielilor de judecată de către intimata - pârâtă.
Se reține că apelul Municipiului Bav izat exclusiv soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, a cărui admitere ar fi fost favorabilă și pârâtei (), iar apărările acesteia au vizat exclusiv apelul declarat de apelanții - reclamanți.
Prin urmare va fi înlăturată obligația apelantului - pârât la plata cheltuielilor de judecată din apel pentru lipsa culpei procesuale, iar a apelanților - reclamanți ca efect al admiterii apelului declarat.
Curtea reține, de asemenea, că nu este întemeiată critica formulată de recurentul - pârât Municipiul B sub aspectul interesului reclamanților în formularea primului capăt de cerere având în vedere că așa cum s-a arătat deja, instanțele de judecată au dreptul de a verifica legalitatea măsurii de preluare cu consecințe în interpretarea și aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și pentru considerentul că legile au caracter normativ general, în vreme ce hotărârile judecătorești prin care se face aplicarea dispozițiilor legale, fac o analiză de speță cu consecința recunoașterii unor drepturi în concret.
Cu referire la art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 nu se impune reluarea considerentelor expuse cu privire la ineficacitatea, în concret, a acestei proceduri în cauza pendinte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții - reclamanți și și de recurentul - pârât MUNICIPIUL B REPREZENTAT PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1638 din 5.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă )..
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul formulat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.2486/22.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în contradictoriu cu apelantul-pârât Municipiul B prin Primarul General și cu intimata - pârâtă ().
Schimbă în parte sentința civilă apelată în sensul că:
Admite capătul de cerere privind revendicarea.
Obligă pe pârâta () să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 situat în B,-, corp B, parter, sector 1.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței privind constatarea nevalabilității titlului statului, precum și cele ale deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâtul Municipiul
Înlătură obligația apelanților-reclamanți și a apelantului - pârât privind plata cheltuielilor de judecată către intimata - pârâtă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.10.2009.
PREEȘDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/01.02.2010.
Secția a V-a Civ. -
-
Jud. sector 1. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
