Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1411/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(364/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1411
Ședința publică de la 27 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenta-pârâtă (), de recurentul - pârât și de recurentul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1762 A din 20.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și cu intimații-pârâți SC SA, (, ȘI.
are ca obiect - revendicare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 20 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 27 octombrie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 17.08.1999, sub nr.13512/1999, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții și Consiliul Local al Municipiului B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că sunt proprietarele imobilului situat în B,--160 ). Romană nr.160), sector 2 și să-i oblige pe pârâți să le lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie.
În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că imobilul situat în B,--160 aparținut autorului lor, și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950 precum și împrejurarea că prin cererea înregistrată sub nr.1949/25.06.1996, adresată Primăriei Sectorului 2 B au solicitat restituirea în natură a imobilului însă cererea nu a fost soluționată până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Urmare relațiilor comunicate la data de 04.05.2000 de, în sensul că pentru apartamentele din imobilul situat în B,--160, sector 2, au fost încheiate două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv contractul nr.1373/1996 cu - și contractul nr.4745/1998 cu.
La data 20.09.2000, reclamantele au completat cererea de chemare în judecată cu cererea de anulare a celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Prin sentința civilă nr.10773/20.09.2000, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția de necompetență materială (raportându-se la valoare de impunere a imobilului) și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București unde dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției a V-a Civile și de contencios Administrativ la data de 23.02.2001, sub nr.1475/2001.
Pârâții, - și au formulat întâmpinare la cererea completatoare solicitând respingerea cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare întrucât nu au fost informați de către reclamant în sensul că a fost formulată cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr.112/1995; au arătat pârâții că la data la care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nu se afla pe rolul instanțelor judecătorești nicio cerere de chemare în judecată și că, dacă ar fi avut cunoștință de intenția reclamantelor de a redobândi acest imobil, nu erau împiedicați să cumpere apartamentele în care locuiau în calitate de chiriași de vreme ce titlul de proprietate al statului era valabil și necontestat.
La data de 19.11.2001 reclamantele au formulat o precizare a acțiunii în sensul că solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate susținând că au fost încheiate cu rea credință și cu fraudarea legii.
Prin sentința civilă nr. 467/20.05.2002, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că autorul reclamantelor nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr.92/1950, întrucât realiza venituri din închirierea imobilului.
S-a reținut, de asemenea, că reclamanta nu a folosit dreptul de a solicita retrocedarea în natură sau prin echivalent în baza Legii nr.112/1995 și că a depus cerere în temeiul acestei legi la data de 25.07.1996, peste termenul de 6 luni prevăzut de art.14 din lege și care curge de la data de publicării legii în Monitorul Oficial respectiv 29.11.1995.
Instanța de fond a mai reținut și faptul că pârâții au depus cerere pentru a cumpăra apartamentul la data de 03.07.1998 cu nr.3802,iar pârâții la data de 11.06.1996 cu nr.11590, că la data încheierii contractelor nu exista nici un litigiu pe rol și nu s-a tăcut dovada relei credințe.
În motivarea sentinței s-a mai arătat că reclamantele nu au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent nici în baza Legii nr.112/1995 și nici în baza Legii nr.10/2001.
S-a mai reținut și faptul că sunt aplicabile prevederile art.6 alin 2 din Legea nr.213/l998 în sensul că pot fi revendicate bunurile preluate de stat fară titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului cu condiția să nu facă obiectul unor legi speciale de reparație, dispoziții care sunt reluate în Legea nr.10/2001 în art.18 alin.1 lit.d și în Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.
Apelul declarat de apelantele-reclamante împotriva sentinței civile nr.467/20.05.2002 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Minori și Familie la data de 14 octombrie 2002, sub nr.2947/2002.
La data de 10.02.2003 apelantele-reclamante au învederat instanței că au formulat notificarea nr.5068/15.11.2001 prin care au solicitat Primăriei Municipiului B restituirea în natură a imobilului, în temeiul art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001. S-a solicitat și s-a dispus suspendarea judecății, cauza fiind repusă pe rol la 24 ianuarie 2005 ca urmare a emiterii Dispoziției nr.3656/28.12.2004 de către Primarul General al Municipiului B, prin care s-a dispus restituirea în natură către a imobilului situat în B,--160, cu-, sector 2, cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare nr.1373/1996 și nr.4745/1998, încheiate cu - și, în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin decizia civilă nr.1214 A din 27.06.2005, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, a admis apelul declarat de apelantele - reclamante și a modificat sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă; cererea privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că reclamantele au investit instanța fondului la 17.08.1999, cerere completată la 19.11.2001, cu soluționarea unei acțiuni în revendicarea imobilului situat în B,--160 și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții și -, apreciind că aceste acte s-au încheiat cu fraudă la lege.
Prin dispoziția nr.3656/28.12.2004, Primarul General al Municipiului Bad ispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către apelanta-reclamantă, fiind păstrate efectele contractelor de vânzare-cumpărare nr.1373/1996 și nr.4745/1998.
Apelantele aveau posibilitatea să formuleze calea de atac împotriva acestei decizii în termen de 30 zile de la comunicare; până la data pronunțării acestei decizii nu s-a făcut dovada că dispoziția primarului a fost contestată.
Având în vedere împrejurarea că reclamantele au investit instanța cu o cerere formulată la 13.10.1999, având ca obiect revendicarea, cerere completată în 2001 cu constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, că în decembrie 2004 prin Dispoziția nr.3656 Primarului general s-a dispus restituirea în natură a imobilului și menținerea efectelor celor două contracte de vânzare-cumpărare și că această dispoziție nu a fost atacată în termenul legal, iar apelantele aveau obligația conform art.46 din Legea nr.10/2001 să aleagă una din căi, administrativă sau judecătorească, Curtea a admis excepția inadmisibilității acțiunii, a modificat în urma admiterii apelului sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă.
Recursul declarat de recurentele - reclamante împotriva deciziei civile nr.1214 A din 27.06.2005 a fost admis prin sentința civilă nr.1046 din 22.05.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă; prin această decizie a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, reținându-se că decizia recurată conține dispoziții contradictorii, străine de natura pricinii și interpretări eronate ale prevederilor Legii nr.10/2001 și că admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe considerentul că titularul dreptului subiectiv are la îndemână procedura administrativă instituită prin Legea nr.10/2001, este contrară dreptului de acces la justiție.
Rejudecând cererea de apel formulată de apelantele - reclamante împotriva sentinței civile nr.467 din 20.05.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a reținut că apelantele - reclamante au reținut că actul de naționalizare al statului este nelegal, și prin urmare, titlul de proprietate al statului nu este valabil pentru că autorul lor, făcea parte din categoriile exceptate de Decretul-Lege nr.92/1950, acesta fiind arhitect și inginer constructor, iar legile și tratatele internaționale în vigoare la acel moment recunoșteau dreptul de proprietate privată; referitor la cel de-al doilea capăt de cerere apelantele au susținut că sunt lovite de nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare ce au ca obiect imobilul în litigiu și care au fost încheiate în baza Legii nr.112/1995. S-a arătat că a formulat cererea nr.1949 din data de 25.07.1996 depusă la Primăria sectorului 2, în termenul de 6 luni prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995 care începe să se calculeze de la data publicării în Monitorul Oficial (29.11.1995) și care expira la data de 29.07.1996; apelantele au învederat că cele două contracte au fost încheiate după ce și-a manifestat opțiunea de restituire în natură a imobilului în litigiu și că s-au adresat organelor abilitate atât în baza Legii nr.112/1995, cât și în baza Legii nr.10/2001.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul și a schimbat, în parte sentința apelată în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.1373/1.12.1996 și nr.4745/22.09.1998.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelantele - reclamante au formulat cerere de revendicare imobiliară în contradictoriu cu Municipiul B, reprezentat prin Primarul General și SC "" SA care nu se mai află în posesia imobilului de la data la care au fost încheiate contractele de vânzare - cumpărare cu intimații - pârâți și.
În opinia tribunalului, soluția dată de prima instanță cererii de revendicare imobiliară este temeinică și legală, având în vedere că această cerere nu a fost formulată și în contradictoriu cu intimații pârâți - persoane fizice.
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare așa cum a fost precizat la data de 19.11.2001, tribunalul a constatat că apelul este fondat, întrucât apelanta reclamantă a formulat cerere în baza Legii nr.112/l995 pentru restituirea în natură a imobilului situat în B--160 sector 2 la data de 25.07.1996,cererea fiind înregistrată la nr.1949. Legea nr.112/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial din data de 29.11.1995, iar art.14 din Legea nr.112/1995 prevede că persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Articolul 29 din Legea nr. 112 /1995 prevede că legea intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.
Prin urmare, termenul de depunere a cererilor în baza acestei legi se calculează de la data de 29.01.1996, adică la 60 zile de la data publicării.
Cererea formulată de către apelanta reclamantă a fost depusă la data de 25.07.1996, adică în termenul de 6 luni prevăzut de lege.
Intimații-pârâți și au formulat cerere de cumpărare a apartamentului situat în imobilul în discuție la data de 31.07.1998, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 22.09.1998.
Intimații-pârâți - și au formulat cerere de cumpărare a apartamentului situat în imobil la data de 11.09.1996 înregistrată la nr.11590, iar contractul a fost încheiat la data de 11.12.1996.
Tribunalul a constatat că cererile formulate de către intimații-pârâți pentru cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași au fost formulate după ce apelanta reclamantă a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Din interogatoriile luate intimaților pârâți rezultă că aceștia s-au interesat verbal cu privire la situația juridică a imobilului la SC SA, iar intimatul pârât a arătat că nu s-a interesat cu privire la acest aspect.
Articolul 9 alin.1 și 2 din lege prevede că "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. De prevederile alineatului precedent beneficiază și chiriașii care ocupă spații locative realizate prin extinderea spațiului inițial construit".
Textul prevede în mod clar că imobilele se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art.14 și în condițiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură.
În cauză apelanta depusese cerere conform legii, astfel că după minime verificări intimații-pârâți puteau constata acest aspect. Cu toate acestea intimații nu au făcut nici un demers concret pentru a afla situația juridică a imobilului, simplele lor afirmații că s-ar fi interesat verbal nu sunt susținute de nici o altă probă din dosar.
Prin urmare, contractele de vânzare cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sunt nule absolut.
Din înscrisul depus la dosar la fila 72 din dosarul nr.2947/2002 rezultă că apelanta a formulat cerere și în baza Legii nr.10/2001 care s-a soluționat prin dispoziția nr.3656 din data de 28.12.2004, dar care exclude apartamentele vândute intimaților pârâți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurenții - pârâți Municipiul B, reprezentat prin Primarul General, și -, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii apelului formulat de apelantele - reclamante și menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată completată, ori casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul - pârât Municipiul Baa rătat că decizia tribunalului este nelegală întrucât instanța avea obligația de a analiza respectarea condițiilor de validitate ale actelor juridice la momentul încheierii acestora.
A susținut recurentul - pârât Municipiul B că la încheierea celor două contracte de vânzare - cumpărare au fost respectate dispozițiile art.948 cod civil privitoare la capacitate, consimțământ, obiect și cauză în sensul că părțile au avut capacitata de a contracta, a existat un consimțământ valabil exprimat al ambelor părți, apartamentele ce au format obiectul vânzării se aflau în patrimoniul vânzătorului, iar vânzările au avut la bază o cauză licită, neprohibită de legi.
A mai arătat recurentul - pârât Municipiul B că este evident că prefigurarea mintală a pârâților a fost ca odată ce statul prin reprezentanții săi, este de acord să încheie actul de vânzare are și calitatea de a transmite dreptul de proprietate, lucru întărit și de lipsa de pregătire juridică a pârâților care i-ar fi făcut să fie mai diligenți.
De altfel, este prea mult a spune că neefectuarea unor diligențe speciale pentru cercetarea titlului vânzătorului, este rea credință ci, cel mult, asumarea unui risc ca în viitor să fie evins de către terți.
Nici o dispoziție din Legea nr.112/l995 nu impune ca, chiriașii care își manifestă intenția de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice situația imobilului. În ceea ce privește Legea nr.112/1995, chiriașul cumpărător (pârâții din prezenta cauză), la momentul intrării în vigoare a legii dețineau cu contract de închiriere valabil, apartamentele în care locuia și pe cale de consecința, nu au făcut decât să-și exprime opțiunea de cumpărare a acestor apartamente în temeiul Legii nr.112/1995.
Or, în lumina dispozițiilor Legii nr.112/1995 și a art.2 alin.2 s-a avizat favorabil cererea pârâților de către oficiul juridic al societății vânzătoare, prestatoarea de servicii, reclamanții nu locuiau în imobil, iar la momentul respectiv imobilul nu era liber.
Practica și jurisprudența actuală au statuat că, în principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ceea ce-l privește pe subachizitor în cazul în care acesta este dobânditor de bună credință. Așadar, condiția esențială ca actul de vânzare cumpărare să fie menținut este ca terțul subachizitor să fie încredințat că persoana de la care a dobândit avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului.
Potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 atât proprietarii cât și moștenitorii acestora, ca și chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționata de cealaltă, singura condiție pentru chiriași fiind să aibă contract de închiriere legal încheiat iar actul să fie încheiat cu buna credință.
A mai susținut recurentul - pârât Municipiul B că, reținând astfel buna credință a pârâților subdobânditori, se constată, în raport de dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 că actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanții nefăcând dovada notificării acestora în sensul de a nu purcede la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit acestui text legal, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credință. Astfel, legiuitorul a înțeles să dea valabilitate actului de vânzare-cumpărare dacă la încheierea actului a fost încheiat cu bună-credință, este suficientă existența bunei-credințe a subdobânditorului pentru a da valență dispozițiilor de mai sus.
Recurenta - pârâtă și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Aceasta a arătat, cu referire la incidența dispozițiilor art.308 pct.8 Cod procedură civilă, că în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi folosit dreptul de a cere retrocedarea în echivalent sau în natură în temeiul Legii nr.112/1995 și nu a dovedit că a depus cerere la Primăria Sectorului 2 Aceasta a depus cerere în temeiul Legii nr.112/1995 la data de 25.07.1996, peste termenul de 6 luni, prevăzut de art.14 din lege care curge de la data publicării legii în Monitorul Oficial la data de 29.11.1995.
A susținut recurenta - pârâtă că împreună cu soțul său, având calitatea de chiriași, după trecerea termenului prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995, au depus cerere de a cumpăra apartamentul în care locuiau ca chiriași la data de 03.07.1998 la numărul 3802, și au cumpărat imobilul în data de 22.09.1998 prin contractul de vânzare - cumpărare nr.4745; la data încheierii contractului nu exista nici un litigiu pe rol și nu s-a făcut dovada relei lor credințe.
Aceștia aveau calitatea de chiriași și nu mai dețineau o altă locuință, astfel încât întruneau prevederile legale pentru cumpărarea locuinței, fiind de bună-credința. Nu a existat la dosar nici o dovadă că ar fi fost notificați în vreun fel de către reclamante care aveau posibilitatea recurgerii atât la Legea nr.112/1995 cât și la Legea nr.10/2001.
În mod corect instanța de fond, în temeiul art.480 Cod civil, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului situat în B,--160, sector 2 recurenta - pârâtă a arătat că apelantele reclamante și au formulat această cerere în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General și cu, care nu se mai aflau în posesia imobilului de la data când prin contractele de vânzare-cumpărare acest imobil a fost vândut către și. Municipiul B prin Primar General și nu mai aveau vreun titlu de proprietate prin vânzarea imobilului. Cu referire la dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, s-a arătat că în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel faptul că intimații nu au făcut nici un demers concret pentru a afla situația juridică a imobilului. Aceștia au formulat cerere scrisă pentru a cumpăra imobilul, fiind înregistrată sub nr.802 din 03.07.1998, nu s-au interesat doar verbal "cum greșit retine instanța de apel".
In mod greșit instanța de apel a reținut că apelanta depusese cerere conform legii, întrucât în dosarul de fond exista dovezi că aceasta a depus cerere după termenul legal.
A mai susținut această recurentă că admiterea recursului său se impune și în considerarea situației sale personale întrucât soțul său a decedat, nu deține o altă locuință și are în întreținere încă două persoane.
Recurentul - și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă și a arătat că în fața Tribunalului București reclamantele au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare cu nerespectarea termenului prevăzut de lege și fără ca aceasta să fie comunicată celorlalte părți din proces, că nu a fost notificat de către reclamanți cu privire la intenția de a solicita restituirea imobilului, că, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, nu exista pe rolul instanțelor judecătorești cerere de revendicare, iar reclamanta nu a dovedit că a formulat cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța de apel a admis acest capăt de cerere considerând că sentința apelată este temeinică și legală motivând în realitate cu alte aspecte juridice referitoare la faptul că imobilul nu se mai află în posesia și a SC SA nefiind analizate cele invocate chiar de reclamante și în plus neexaminând în concret de ce consideră că actul de naționalizare este ilegal acesta în final apreciază că SC SA nu mai au vreun titlu de proprietate pentru vânzare.
A apreciat recurentul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină admisibilitatea acestui prim capăt al cererii reclamantelor întrucât la fila 3 alineat final și la primele patru alineate ale filei 4 a hotărârii există motive contradictorii față de solicitarea reclamantelor privitor la natura pricinii referitoare la nelegalitatea actului de naționalizare la care nu se face nici o referire.
În ceea ce privește capătul doi de cerere - anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.1373/11.12.1996 și nr.4745/22.09.1998 - formulat la data de 20.09.2000, după încuviințarea probelor și la termenul când s-au luat interogatoriile tuturor pârâților în cererea de constatare nulitate absolută, recurentul consideră că instanța de apel nu a verificat în mod judicios momentul depunerii cererii precizatoare, care s-a schimbat ulterior, situație care reiese și din considerentele hotărârii în contextul în care instanța de apel uneori face referire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare, iar alteori invocă nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cauză.
A arătat recurentul - pârât - că intimatele reclamante au formulat acțiune având ca unic capăt de cerere constatarea nelegalității actului de naționalizare, cerere precizată la fila 38 dosar fond în sensul că a fost indicată adresa imobilului; la fila 67 s-a depus o cerere prin care se adaugă cu un nou capăt respectiv anulare contracte vânzare cumpărare; după ce dosarul a fost trimis Tribunalului București având ca nr.1475/2001 la fila 13, prin încheierea din 21.05.2001 sunt introduși pârâții, -, având în vedere solicitarea reclamantelor privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.4745/1998 și1373/1996.
Deși nu mai erau în termenul legal, reclamantele au depus la fila 48 dosar o cerere olografă prin care solicită nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, deși la acel termen se administrau probe, cererea fiind nemotivată în fapt și în drept și fiind depusă într-un singur exemplar; toate aceste aspecte se pare că nu au fost observate de instanța de apel.
Deși au fost încălcate în mod vădit aspecte procesuale referitoare la actele de procedura realizate în cauză, instanța de apel nu le-a sancționat.
A mai susținut acest recurent-pârât că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații (art.304 pct.8 Cod procedură civilă), iar hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor legale (art.304 pct.9 Cod procedură) având în vedere argumentele următoare:
- instanța de apel își motivează soluția pe invocarea următoarelor aspecte juridice:
"tribunalul constată că cererile formulate de către intimații pârâți pentru cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași au fost formulate după ce apelanta a solicitat restituirea în natură a imobilului";
invocând textul art.9 alin.1 și 2 din Legea nr.112/1995 s-a apreciat că "textul prevede în mod clar că imobilele se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art.14 și în condițiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natura".
cum în cauză se depusese cerere. doar de, "contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sunt nule absolut" coroborând acest argument cu faptul că exista și Dispoziție emisă în baza Legii nr.10/2001.
A susținut recurentul - pârât - că aceste considerente sunt absolut neîntemeiate și nelegale întrucât în ceea ce privește primul argument al instanței referitor la faptul ca "tribunalul constată că cererile formulate de către intimații pârâți pentru cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași au fost formulate după ce apelanta a solicitat restituirea în natură a imobilului" este absurd în contextul în care Legea nr.112/1995 aplicabilă la aceea data dădea posibilitatea chiriașilor să opteze în a cumpăra apartamentele potrivit art.9 după expirarea termenului prevăzut de art.14, așa cum s-a și întâmplat întrucât după expirarea termenului foștilor proprietari, chiriașii aveau acest drept legal de a depune cereri ceea ce s-a și întâmplat cererea recurentului fiind depusă la data de 11.09.1996.
Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legii uitând condițiile impuse de Legea nr.112/1996 fapt pentru care și hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor legale. Astfel art.1 și 2 din Legea nr.112/1995 indică în mod clar că foștii proprietari persoane fizice ai imobilelor cu destinația de locuințe cât și moștenitorii acestora beneficiază de masuri reparatorii prevăzute de prezenta lege. Articolul 2 prevede în mod expres că persoanele prevăzute la art.1 beneficiază de restituirea în natură prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri.
Articolul 5 creează o excepție în sensul că "dacă fostul proprietar sau moștenitorii acestuia locuiau la data de 22.12.1989 în calitate de chiriași în apartamentele trecute în proprietatea statului ei devin proprietarii apartamentului locuit în condițiile prezentei legi".
Ori, în prezenta cauză instanța era ținuta și investită cu analizarea strictă a respectării de către chiriași a dispozițiilor Legii nr.112/1995, numai că acesta a omis a avea în vedere tocmai dispozițiile art.1, 2 și 5 coroborate cu art.9.
Mai mult, în prezenta cauză potrivit art.11 din Legea nr.112/1995 actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art.9 alin.6 (strict doar acest alin.6) și ale art.10 (ceea ce nu este cazul) sunt lovite de nulitate absolută; instanța de apel nu a analizat nimic în acest sens, mai mult chiar nu s-a făcut în nici un fel dovada că a formulat cerere cu rea credință și art.9 alin 6 referitor la acei chiriași care au dobândit sau au înstrăinat o locuința proprietate personală după 1 ianuarie 1990, ceea ce nu era cazul aceasta fiind unică locuință a recurentului în care stătea de atâți ani cu chirie.
S-a mai arătat că potrivit art.12 din legea cadru se puteau stabili despăgubiri dacă foștii proprietari sau moștenitorii acestora nu se încadrau în prevederile art.2 si 5, însă din modul cum a motivat instanța de apel decizia recurată se poate constata că hotărârea s-a dat printr-o interpretare greșită a legii speciale aplicabilă la aceea dată.
Dacă se apreciază că odată ce statul nu a deținut apartamentul în temeiul unui titlu de proprietate valabil există și "urmarea firească că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul reclamantelor", această aserțiune, dacă ar rămâne valabilă și în fața instanței de control judiciar ar presupune că față de același bun există doi proprietari care au dobândit un drept de proprietate asupra bunului la date diferite de la autori diferiți, fapt imposibil în drept unul fiind încheiat în baza unei legi speciale cu prevederi clare și speciale la situația de fată.
La data încheierii contractelor mai sus menționate nu se constatase de către vreo instanță de judecată faptul că titlul statului asupra imobilului este un titlu nul.
În consecință se poate constata că recurenții cumpărătorii au fost de bună-credință la încheierea contractului, acesta fiind deci valabil încheiat din acest punct de vedere, fără a fi încălcată vreo normă juridică imperativă.
În cauză nu se poate invoca reaua credință a recurenților - pârâți în sensul că au consimțit la încheierea unui act juridic translativ de proprietate prohibit de lege, în sensul că imobilele preluate fără titlu în proprietatea statului, nu puteau fi vândute în condițiile legii, aspect total contrazis atâta timp cât legea cadru, Legea nr.112/1995, impunea anumite limite atât chiriașilor cât și foștilor proprietari (dispozițiile art.1,2 5,9,11 din lege).
Tocmai de aceea și Legea nr.10/2001 la art.18 alin.1 prevede tot masuri reparatorii ce se stabilesc prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate foștilor chiriași cu respectarea Legii nr.112/1995, așa cum de altfel este prevăzut și în dispoziția emisă de Primăria Municipiului B - Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001.
Din acest punct de vedere recurenții-pârâții nu aveau nici o posibilitate de a cenzura valabilitatea titlului cu care statul a deținut proprietatea asupra apartamentului, astfel încât reclamantele nu pot decât să invoce reaua credința a vânzătorului Primăria Municipiului B față de care poate formula o acțiune în despăgubiri, restituirea în natură nemaifiind posibilă existând astfel o succesiune de contracte de vânzare cumpărare valabil încheiate.
S-a arătat, de asemenea, că efectul translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare nr.1373/1996 încheiat de SC SA cu pârâții este validat juridic prin aplicarea principiuluierror communis facit jus.
În materia acțiunilor având ca obiect imobilele naționalizate de statul român, și înstrăinate în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr.112/1995, în raport de cadrul legal concret de investire, de succesiunea actelor normative care au vizat direct și indirect raporturile dintre foștii proprietari și chiriași cumpărătorii, s-au conturat regulile soluționării unor astfel de cereri prin aplicarea teoriei proprietarului aparent și prin condiționarea restituirii bunului de nulitatea absolută - contractul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașul cumpărător.
A susținut recurentul - pârât că în speță sunt îndeplinite condițiile teoriei aparenței în drept întrucât titlul s-a întemeiat pe dispozițiile exprese ale unei legi de reparație civilă (Legea nr.112 11995 și nr.HG20/1996) care a inclus în circuitul civil dreptul de proprietate al statului.
La momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, statul apărea ca fiind proprietar, iar titlul său era unul public și necontestat.
Pe de alta parte, relevant pentru teoria aparenței în drept este și faptul că dobândirea imobilului s-a făcut printr-un act juridic cu titlul oneros, de către un cumpărător (dobânditor) de buna-credință; buna-credința a dobânditorului de prezumă, potrivit principiului general în materie, formulat de art.1899 (2) Cod civil.
Apărarea reclamantelor care contestă buna credință a dobânditorului în condițiile în care la data încheieri contractului de vânzare-cumpărare exista depusă cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr.112/1996 (cerere formulată doar de una dintre ele și înregistrata sub nr.1949/25.07.1996) nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul cererii rezultă în mod concret pretenția unei singure reclamante "prin care solicita restituirea acestui imobil având în vedere dispozițiile Legii nr.112/1995.", ceea ce dovedește că legea sus-menționată nu era contestată în ceea ce privește formele prescrise de reparație civilă - în natură și prin echivalent - si nici condițiile formale de restituire, cererea acesteia nu este relevantă sub aspectul bunei sau relei credințe a chiriașului cumpărător atâta timp cât nu îi notificase și pe chiriași, iar aceasta era adresată altei instituții.
În condițiile concrete ale cauzei, buna-credința a dobânditorului privind calitatea deverus dominusa statului se justifică prin faptul că titlul statului asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea intr-un text de lege (Decretul nr.92/1950).
Mai mult, apartamentul nu făcea parte din categoria celor restituibile în natura foștilor proprietari, imobilul nu făcea obiectul unei acțiuni în revendicare pe rolul instanțelor, nu exista vreo notare în registrul de publicitate imobiliară de natură să împiedice vânzarea, chiriașul nu a fost notificat, etc.
Titlul chiriașului cumpărător trebuie privit exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr.112/1995 și nu prin prisma regimului socio-politic al statului comunist.
Principiul aparenței, creatoare de drept, creează instantaneu un drept de proprietate în favoarea dobânditorului și în raport de aceasta, acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar se impune a fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului.
Recurentul - pârât a făcut referire la deciziile Curții Constituționale care în analiza constituționalității dispozițiilor art.46 alin.2 (decizia nr.71/2003, Of. 185/2003, nr.222/2003, nr.448/2003 și nr.481/2003) a statuat "textul de lege criticat nu are caracter novator, iar nu instituirea nulității absolute ca sancțiune pentru actele de înstrăinare, este relevantă pentru determinarea retroactivității textului dedus controlului, ci doar modificarea post factum a calificării obiectului lor, considerat ca fiind imobil preluat fără titlu valabil, în condițiile în care, l-a data preluării, un atare titlu existase, or în art.46 alin.2 nu operează nici o modificare sub acest aspect, calificarea imobilului fiind menționată exclusiv ca o condiție a incidenței sancțiunii pe care o prevede".
și practica judecătorească au admis teoria aparenței creatoare de drept, cu consecința constituirii ei ca temei al soluțiilor teoretice și practice.
Nevalabilitatea titlului statului constatată de instanța de apel, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi, îndreptățește fostul proprietar la masuri reparatorii menite să acopere paguba suferită prin naționalizare.
În ceea ce privește aspectul aplicării dispoziției art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Dreptului Omului, în "detrimentul" dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, Curtea a arătat că, pe de o parte, nu există o diferența de reglementare între dispozițiile legale sus menționate (nu s-a avut în vedere că Legea nr.10/2001 este o lege specială reparație care vizează modalități distincte de reparație civilă pentru măsurile (actele) abuzive ale statului comunist - restituire în natură și prin echivalent) - și ca, pe de alta parte art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeana a Dreptului Omului consacră dreptului fiecăruia la respectarea bunurilor sale, iar accepțiunea noțiunii de "bun" este aceea de "bun actual" dobândit.
Intimatele - reclamanta și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Ca urmare a decesului intimatului - pârât survenit la data de 27.01.2008 s-a dispus introducerea în cauză a numitei, mama acestuia, în calitate de succesibil alături de soția supraviețuitoare ). ).
În faza procesuală a recursului, în temeiul dispozițiilor art.305 Cod procedură civilă a fost administrată proba cu înscrisuri.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B, reprezentat de Primarul General, pe capătul de cerere privind revendicarea imobiliară, Curtea reține că este nefondată și urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție de fond, absolută și peremptorie, poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, de oricare dintre părți ori de instanță, din oficiu.
Excepția este nefondată întrucât, deși Municipiul Bav ândut două apartamente din imobilul situat în B,-, sector 2, ca efect al admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare, acesta redobândește legitimare procesuală pasivă.
Este însă de menționat că întrucât acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Municipiul B și SC "" SA a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar reclamantele, singurele care justifică un interes, nu au formulat recurs, Curtea nu are posibilitatea de a analiza efectul admiterii cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare - cumpărare asupra cererii de revendicare imobiliară.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că cererile de recurs sunt nefondate și urmează să le respingă pentru următoarele considerente:
Imobilul situat în B,--160, sector 2 fost preluat de la autorii reclamantelor în temeiul Decretului nr.92/1950, act juridic ce nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât încălca în mod flagrant Constituția României din anul 1948 care la art.8 recunoștea și garanta cu de principiu, dreptul de proprietate particulară cu excepțiile prevăzute de art.10 și 11.
În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea locuințelor nu putea fi făcută în temeiul Decretului nr.92/1950 întrucât nu erau aplicabile dispozițiile de excepție prevăzute de art.10 și 11 din Constituția, în vigoare la acel moment.
Prin urmare, Curtea constată pe cale incidentală că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil.
Din punct de vedere procedural, cu referire la criticile formulate de recurentul - pârât - în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi fost modificată în mod neprocedural, Curtea reține că potrivit art.108 alin.2 și 3 Cod procedură civilă, nulitățile relative pot fi invocate doar de partea care justifică un interes și se acoperă dacă nu au fost invocate la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității și înainte de a pune concluzii în fond.
Astfel, Curtea reține că atât cererea completatoare de anulare a contractelor de vânzare - cumpărare cât și cererea precizatoare (în sensul că se solicită constatarea nulității absolute) au fost făcute după prima zi de înfățișare, pârâții nu s-au opus la primirea acestor cereri în cadrul dosarului pendinte pe care le-au combătute prin întâmpinările depuse la dosar.
Pentru aceleași considerente sunt nefondate și criticile referitoare la necomunicarea către pârâți a cererii precizatoare.
Recursul formulat de recurentul - pârât Municipiul B, reprezentat prin Primarul General este nefondat întrucât instanța de apel a analizat îndeplinirea acelor condiții de valabilitate ale celor două contracte de vânzare - cumpărare cu care a fost învestită prin cererea de exercitare a controlului judiciar și prin raportare la limitele învestirii primei instanțe.
Capacitatea părților și consimțământul nu necesitau o analiză aparte întrucât nu au fost invocate aspecte de nulitate referitoare la aceste condiții de valabilitate ale actului juridic.
Sub aspectul atitudinii cumpărătorilor anterior perfectării contractelor de vânzare - cumpărare, Curtea reține că întrucât Legea nr.112/1995 menționează la art.1 pct.1 Cod procedură civilă că intră sub incidența acestui act normativ, imobilele cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945 cu titlu, chiriașii aveau obligația pentru a se putea prevala de buna lor credință, de a face demersuri pentru a verifica modalitatea de preluare a imobilului.
De altfel, motivele de nulitate invocate de reclamante au fost cauza ilicită și frauda la lege; prin urmare, aceste elemente trebuiau și au fost analizate de instanțele de fond.
Întrucât așa cum s-a reținut, imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul dispozițiilor Decretului nr.92/1950, abuziv, apartamentele situate în acesta nu intrau în sfera de reglementare a Legii nr.112/1995 și nu puteau fi vândute înainte de soluționarea cererii de restituire în natură formulată, în termenul de 6 luni prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995 care, potrivit dispozițiilor art.29 din același act normativ a început să curgă la 60 de zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial, respectiv 29.11.1995.
Împrejurarea că doar reclamanta a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995, nu influențează soluția de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare de vreme ce imobilul nu intra sub incidența Legii nr.112/1995 fiind preluat de stat fără titlu valabil, iar cel puțin una din persoane îndreptățite la restituirea bunului și-a manifestat opțiunea în termenul prevăzut de lege.
Regula unanimității este aplicabilă doar în situația acțiunii în revendicare, nefiind aplicabilă în speță.
Prin urmare, întrucât nu se poate reține că prin raportare la categoria de imobile cu destinația de locuință ce intră sub incidența Legii nr.112/1995 atitudinea pârâților foști chiriași a fost în sensul de a se informa cu privire la modalitatea de preluare a imobilului și având în vedere situația notorie din România sub aspectul preluării fără titlu a numeroase imobile de către regimul comunist, Curtea apreciază că prezumția bunei - credințe a cumpărătorilor nu poate fi reținută.
Ținând seama și de împrejurarea că vânzătorul nu a fost în nici un caz de bună credință întrucât pe de o parte deținea bunul fără un titlu valabil, iar pe de altă parte a vândut apartamente din acest imobil înainte de soluționarea cererii reclamantei, Curtea reține că în mod corect au fost sancționate cu nulitatea absolută cele două contracte de vânzare - cumpărare pentru cauză ilicită.
De asemenea, este nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtă.
Așa cum s-a arătat deja, cererea depusă de reclamanta se încadra în termenul de 6 luni prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995 și nu poate fi reținută buna - credință a recurentei și a defunctului său soț, întrucât nu reclamantele aveau obligația de a-i notifica ci chiriașii aveau obligația de a face diligențe pentru a putea aprecia în limite rezonabile asupra modalității de preluare a imobilului.
Articolul 480 Cod civil este aplicabil în cauză dar în sensul în care ocrotește un drept de proprietate valabil dobândit.
Curtea reține, de asemenea, că instanța de apel a arătat că pârâții au susținut că s-au interesat verbal de situația juridică a imobilului, iar nu că aceștia nu ar fi formulat cerere de cumpărare a locuinței.
Situația personală a recurentei - pârâte nu poate constitui un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, prin urmare nu reprezintă o veritabilă critică care nu necesită o analiză separată.
Cu referire la motivul de recurs invocat de recurentul -, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, Curtea reține că acțiunea în revendicare împotriva persoanelor juridice a fost respinsă, iar soluția nu a fost criticată sub acest aspect de părțile care justificau un interes, respectiv reclamantele.
Recurentul - pârât - nu justifică un interes în formularea de critici (art.304 pct.7 Cod procedură civilă) cu referire la soluția dată acțiunii în revendicare întrucât acest capăt de cerere a fost respins și a fost formulat în contradictoriu cu persoanele juridice.
Prin urmare, acesta nu a suferit nicio vătămare procesuală ca efect al respingerii acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, pe considerente care conduceau la reținerea lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul B și SC "" SA.
Articolul 304 pct.8 Cod procedură civilă nu este incident în speță pentru că acest motiv de recurs vizează acele situații în care instanța de judecată procedează la calificarea, ori recalificarea unor acte juridice; în speță, nu au fost puse în discuție natura juridică a contractelor de vânzare - cumpărare ori conținutul sau înțelesul acestora.
Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea reține că instanța de apel a făcut corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor incidente în speță.
Așa cum s-a arătat deja, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin urmare nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr.112/1995, care permitea înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice cu titlu.
Prin urmare, recurentul - pârât nu se poate prevala de dreptul conferit de dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995 de vreme ce imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar intimata - reclamantă formulase cerere de restituire în natură a acestui imobil.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că art.1 alin.2, art.2 și art.5 din Legea nr.112/1995 nu le erau aplicabile reclamantelor de vreme ce statul nu avea un titlu valabil de preluare.
Nu se impune analiza dispozițiilor art.9 și 10 din Legea nr.112/1995 întrucât în speță au fost invocate alte cauze de nulitate, respectiv cauza ilicită și frauda la lege, iar nu nerespectarea procedurii prevăzute de art.9 din Legea nr.112/1995.
Contestarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, cu consecința păstrării dreptului de proprietate în patrimoniul intimatelor - reclamante este relevantă în cauză, întrucât s-a reținut că statul nu a avut un titlu de proprietate și deci nu putea înstrăina un bun care nu-i aparținea.
Cumpărătorii nu se pot prevala de buna - credință la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare întrucât nu au făcut minime demersuri pentru a afla situația juridică a bunului. Aceștia nu pot invoca principiul "error communis facit jus"tocmai pentru că eroarea pe care o invocă (referitoare la lipsa calității de proprietar a vânzătorului) nu a fost una invincibilă; cu minime diligențe aceștia aveau posibilitatea să se informeze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.92/1950 și că există o cerere de restituire în natură, formulată în termenul legal.
Împrejurarea că intimatele - reclamante ar fi îndreptățite la măsuri reparatorii este un aspect care nu prezintă relevanță în speță; intimatele - reclamante au răsturnat prezumția de cauză licită a celor două contracte de vânzare - cumpărare și au probat nevalabilitatea titlului statului astfel că soluția de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare este legală.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții - pârâți (), și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1762 A din 20.12.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și și cu intimații-pârâți SC SA, ( și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.10.2009.
PREEȘDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/03.02.2010.
Secția a III-a Civ. -
-
Secția aa C iv. -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
