Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 155/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.155
Ședința publică din 11 iunie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 2385/PI/30 mai 2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă, în contradictoriu cu pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T - prin Primar în calitate de reprezentant al Statului Român, Municipiul T - prin Primar, -urelia, având ca obiect constatarea nulității absolute.
La apelul nominal, făcut în ședință publică,se prezintă pârâta intimată personal și asistată de avocat, consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar și mandatar pentru pârâta intimată, lipsă fiind pârâții intimați și, precum și reclamanta apelantă .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cereri instanța acordă cuvântul în dezbaterea apelului, după ce în prealabil s-au comunicat cu părțile prezente întâmpinările depuse la dosar, care nu au solicitat termen pentru studierea lor și după ce s-au respins cererile de amânare formulate în cauză, ca nefiind temeinic motivate, conform art. 156 Cod procedură civilă, cauza nefiind la primul termen de judecată.
Consilier juridic pentru pârâții intimați Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T prin Primar pune concluzii de respingere a apelului ca netemeinic și nelegal, menținerea hotărârii primei instanțe.
Avocat pentru pârâta intimată pune concluzii de respingere a apelului, cu cheltuieli de judecată, conform motivelor invocate în concluziile scrise depuse la dosar.
Mandatarul pârâtei intimate, numitul, pune concluzii de respingere a apelului ca netemeinic și nefondat, arătând că nu au fost chiriașii reclamantei apelante, terenul primindu-l de la Consiliul Local al Municipiului Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrata sub nr- la Judecătoria Timișoara, reclamanții si au chemat in judecata pe pârâții Consiliul local al municipiului T, reprezentat prin Primar, in nume propriu si ca moștenitoare dupa, -ary si -urelia, solicitând instantei ca prin sentința ce va pronunța: sa constate nulitatea absoluta a deciziei prin care Statul Rap reluat fără plata cota de din imobilul situat in mun. T,-, înscris in CF 414 T; sa constate nulitatea absoluta a deciziei prin care Statul Rap reluat cu plata cota de din imobilul susmenționat; sa constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare pe care pârâții si, respectiv, si le-au încheiat in baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentul nr. 1 si, respectiv, apartamentul nr 2 din imobilul in litigiu; sa dispună radierea din CF 414 Tad reptului de proprietate al pârâților, si si, respectiv, al Statului R si sa dispună reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor; sa dispună radierea din CF nou înființată nr. 52697 Tad reptului de proprietate al statului R asupra cotei de parte teren fără construcții, a dreptului de proprietate al pârâțilorSchnabl asupra 100 mp înscris sub 9 si a dreptului de proprietate al piritei asupra 100 mp înscris sub si reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor, in cote-părți egale asupra terenului in suprafața totala de 582 mp.
In fapt, reclamantele si-au motivat acțiunea arătând ca au fost proprietare tabulare, cu titlu de drept "cumpărare" asupra imobilului înscris in CF 414 T nr top 1569 si nr top 1570, constând din teren in suprafața de 1144 mp si, respectiv, casa cu un etaj si construcțiile aferente, situat in mun. T,-.
Imobilul susmenționat a fost preluat de Statul R in baza Decretului 223/1974, ca urmare a faptului ca cele doua reclamante s-au stabilit in Germania.
In anul 1983, parcela top 1569 s-a transcris in CF nou înființată 52697 Pe aceasta parcela a fost edificata o construcție, având ca proprietari: si asupra apartamentului nr.1 si -arry si -urelia asupra apartamentului nr. 2.
Statul Raa tribuit celor doua familii câte 100 mp in proprietate.
Cu privire la parcela top 1570 rămasă in CF 414 T, in anul 2002 s-a făcut o apartamentare, iar cele doua apartamente nou-formate au fost vândute către pârâții si si in baza Legii 112/1995.
Înscrierea in cartea funciara a celor doua contracte de vânzare-cumpărare s-a făcut la data de 14 august 2002, după depunerea de către reclamante a notificării nr 11/24 05 2001 conform Legii 10/2001.
Reclamantele si-au motivat acțiunea prin aceea ca titlul lor este mai caracterizat decât titlul pârâților, deoarece aceștia din urma au dobândit dreptul de proprietate de la Statul
Statul R nu a avut un titlu valabil, deoarece acesta a preluat imobilul in litigiu cu încălcarea prevederilor Decretului nr 223/1974.
In drept, s-au fost invocat dispozițiile art 480 si art 481 Cod civil, art 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional, art 17 si art 34 pct 1 din Decretul-Lege nr 115/1938 si ale Legii nr. 7/1996.
La termenul de judecata din 13. 11. 2007, reclamanta a arătat ca mama sa, reclamanta, a decedat in cursul procesului si ca este unica moștenitoare a acesteia, astfel încât sta in proces in nume propriu si ca moștenitoare după.
La termenul de judecata din 11. 12. 2007, reclamanta a lărgit cadrul procesual cu pirita SC " DOMENIULUI P" SA, continuatoarea RA"URBIS" T, cea care a avut calitatea de vânzătoare in contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate o solicita, dar a renunțat la judecată față de aceasta, prin precizarea de acțiune, de la fila 18 dosar prima instanță.
La termenul de judecata din 15 01 2008, reclamanta a depus la dosar "Completare si precizare de acțiune" prin care a arătat ca solicita in principal obligarea pârâților, si sa lase reclamantei in deplina proprietate si liniștita posesie apartamentele ocupate in imobilul din T,-, iar petitele privind constatarea nulității titlurilor acestor pârâți au un caracter subsidiar.
La termenul de judecată din 29 01 2008, s-a depus la dosar declarația reclamantei prin care aceasta a renunțat la judecata fata de pârâtul -arry.
Judecătoria Timișoara prin sentința civila nr. 970/29.01.2008 pronunțata în dosar nr- și-a declinat competenta de soluționare a acțiunii civile precizate formulata de reclamanta, in nume propriu si ca moștenitoare după, împotriva pârâților Consiliul local al mun T, si, -urelia, si SC " DOMENIULUI P" SA, cu sediul in mun. T, in favoarea Tribunalului T- secția civila.
In baza art 246. pr. Civ. s-a luat act ca reclamanta a renuntat la judecata fata de pârâtul -arry, reprezentat de moștenitoarea -urelia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut ca: potrivit dispozițiilor art 129 pr civ. judecatorul trebuie sa manifeste rol activ si sa califice acțiunea după voința reala a parții, respectiv dupa scopul urmărit la promovarea cererii de chemare in judecata.
In speța, in cererea introductiva s-a indicat drept temei juridic art 480. civil si art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Ambele reglementari legale se refera la apărarea dreptului de proprietate.
Judecătoria Timișoaraa mai reținut ca, pe de alta parte, din petitele acțiunii introductive si motivarea acesteia rezulta ca, prin promovarea acestei acțiuni, reclamanta urmărește realizarea dreptului sau de proprietate asupra imobilului situat in mun. T,-.
In același scop, reclamantele si au declanșat si procedura administrativa prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând restituirea in natura a imobilului in litigiu.
Prin dispoziția nr. 1411/04 12 2002, Primarul mun. Tar espins cererea de restituire in natura.
In dispoziția susmenționata se consemnează ca imobilul din T,- a fost estimat la 200 000 EURO chiar de către solicitantele si.
Având in vedere cele de mai sus, in temeiul art 129. pr. Civ. prima instanța va califica prezenta acțiune ca o acțiune in revendicare a unui imobil in valoare de 200 000 EURO, mai mare decât 500 000 lei.
In consecința, văzând dispozițiile art 2 pct. 1 lit b) pr. Civ. in temeiul art. 158 si art. 159 pct. 2. pr. Civ. prima instanța a declina competenta de soluționare a acțiunii in favoarea Tribunalului Timiș -secția civila, acesta fiind instanța competenta sa se pronunțe asupra tuturor excepțiilor invocate prin întimpinările depuse la dosar.
In baza art 246. pr. Civ. instanța a luat act ca reclamanta a renunțat la judecata fata de pârâtull -arry.
La Tribunalul Timiș cauza a fost înregistrata sub nr- din 28.03.2008.
Prin sentința civilă nr. 2385/PI/ 30 mai 2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - secția civilă - respinge acțiunea civilă formulată de reclamanta, (care, pe calea transmisiunii legale a calitatii procesuale active, a preluat si pozitia procesuala a reclamantei, urmare a decesului celei din urma survenit pe durata derularii activitatii judiciare pendinte), in contradictoriu cu paratii Statul R- prin T, -urelia și.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că prin demersul său judiciar, reclamanta tinde la retrocedarea în natură a aceluiași imobil, urmare a constatării nevalabilității titlului statului, și a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile de exigență ale Legii cu nr. 112/1995, printr-o acțiune ce se privește a avea configurația juridică a unei revendicări imobiliare, de vreme ce se solicită compararea titlurilor de proprietate.
Tribunalul reține că în procedura administrativă nejurisdicțională a Șegii cu nr.10/2001, entitatea învestită cu soluționarea notificării avea a se preocupa de stabilirea valabilității titlului statului, precum și de posibilitatea restituirii în natură a imobilului. Mai mult, petiționara avea posiblitatea de a uza de prevederile art. 45 (fost 46) din Legea nr.10/2001 și a solicita constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele solicitate, context în care procedura administrativă urma a fi suspendată de drept, în condițiile art. 46 alin.2( fost 47), până la soluționarea irevocabilă, pe calea justiției, a unei așa acțiuni. În speță, petiționara nu a făcut dovada că ar fi declanșat un așa litigiu, întemeiat pe dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 și nici că ar fi atacat dispoziția mai sus amintită, în termenul prevăzut de lege.
făcând de faptul că legea nouă cu nr.10/2001 a suprimat practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare, și că, fără a elimina accesul la justiție, a perfecțioant sistemul reparator, pe care, prin norme procedurale speciale, l-a supus controlului judecătoresc, cu consecința inadmisibilității introducerii unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, și încă, demersul judiciar al petiționarei nu poate fi primit. Și aceasta pentru că reclamanta, a recurs la procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001, finalizată prin emiterea dispoziției cu nr.1411/4.12.2002 și care a consacrat dreptul acesteia la măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil.
în care devine îndreptățită și concluzia că, dacă s-ar admite acțiunea pendinte, reclamanta ar obține o dublă despăgubire, constând, pe de o parte, în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul legii speciale cu nr.10/2001, iar pe de altă parte, în restituirea in natură a aceluiași imobil, potrivit dreptului comun, ceea ce nu poate fi conceput.
Or, așa stând lucrurile, tribunalul reține că demersul judiciar pendent se privește, în limita petitului vizând nelegalitatea operațiunii de preluare a nemișcătorului în patrimoniul statului a fi lipsit de un interes născut și actual, și mai apoi, inadmisibil, în limita aceluia ce poartă asupra retrocedării proprietății, de vreme ce recurgerea la concursul justiției pentru predarea posesiei unor imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, pe calea acțiunii în revendicare, supusă dreptului comun, nu mai poate fi îngăduită după intrarea în vigoare, a acestei Legi cu nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel, în termen legal, reclamanta solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei, spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării pe fond a acțiunii sale, motivând în esență că în mod greșit prima instanță a apreciat ca inadmisibilă acțiunea ei și a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, nerăspunzându-se la nici un petit al acțiunii, ci s-a pronunțat doar pe excepția inadmisibilității acțiunii.
Intimata pârâtă - prin mandatar a solicitat respingerea apelului reclamantei ( 13) și la fel intimații pârâți Consiliul Local al Municipiului T - reprezentat prin Primar - și în calitate de reprezentant al Statul Român prin întâmpinarea de la dosar, ( 26 - 28) solicită respingerea apelului reclamantei, după cum și intimații pârâți, și, tot așa, solicită respingerea apelului reclamantei, prin întâmpinarea depusă la dosar,( 37 - 40).
Verificând sentința civilă apelată, în limitele cererii de apel și în raport de probele de la dosar, administrate la primă instanță, coroborate și cu dispozițiile art. 282 rap. la art. 295 Cod procedură civilă, Curtea stabilește că se impune, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, admiterea prezentului apel al reclamantei și desființarea hotărârii apelate, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond aceleași prime instanțe, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă - întrucât în speță nu s-a intrat în cercetarea fondului pricinii de față, pe care l-a lăsat nesoluționat deși a fost legal investit cu acesta, ci s-a soluționat - greșit - procesul pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei.
Într-adevăr Curtea stabilește că soluția adoptată de către prima instanță - care a respins acțiunea reclamantei, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei - echivalează, în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj la accesul în justiție,ceea ce este contrar jurisprudenței CEDO (care trebuie să aibă prioritate în speța acestei materii), nefiind îngăduită o ingerință în dreptul de acces la o instanță, impunându-se cercetarea acțiunii reclamantei și soluționarea ei pe fond, iar nu pe excepția inadmisibilității ei.
Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului de acces la justiție trebuie să respecte principiile conform cărora să se urmărească un scop legitim și să nu se afecteze substanța însăși a dreptului, fiind de asemenea, necesar și asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, însă prin hotărârea pronunțată de către prima instanță, au fost încălcate aceste principii ale limitării exercitării dreptului de acces la justiție, deși prin Convenție sunt apărate drepturile și libertățile concrete și efective ale omului, iar nu teoretice și iluzorii.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cazul recurgerii la jurisprudență europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei pe fond.
Așadar, în concret, în pricina de față, prima instanță a apreciat că, după apariția Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare, bazate pe dreptul comun sunt inadmisibile și a respins ca atare acțiunea de față a reclamantei, pe această excepție, a inadmisibilității ei, fără a mai intra în cercetarea fondului cauzei, deși reclamanta a formulat o acțiune complexă (în revendicare, constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat și în rectificarea cărții funciare), specifică sistemului de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, întemeiată în drept pe art. 480 și 481 Cod civil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 17 și art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și ale Legii nr. 7/1996, ca și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, susținând că promovarea prezentei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, reprezintă cel mai eficient mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate, exercitarea ei neputând fi paralizată printr-o lege specială, chiar cu caracter reparatoriu.
Curtea consideră că a susține un fine de neprimire unor asemenea acțiuni în revendicare imobiliară (prin respingerea ca inadmisibilă a acestora), înseamnă a bloca liberul acces la justiție, lăsând deschisă doar calea administrativă pentru redobândirea dreptului de proprietate, ceea ce contravine art. 21 al. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Într-adevăr, procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o limitare a protecției juridice a dreptului de proprietate privată a reclamantei și accesul acesteia la actul de justiție, prima instanță interpretând greșit prevederile art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, contrar, atât doctrinei și jurisprudenței instanțelor naționale, cât și contrar dispozițiilor și practicii judiciare CEDO, în materie de respectarea dreptului la proprietate privată, căci lipsa unei reacții prompte și coerente din partea Statului Român, în ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv, echivalează cu o neîndeplinire a obligației Statului, de asigura exercițiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat, atât de dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, cât și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, prin raportare și la art. 20 din Constituția României, a căror finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin toate aceste prevederi legale se stabilește un nou cadru juridic în această materie, iar prin respingerea acțiunii reclamantei - pe excepția inadmisibilității ei - este încălcat și dreptul reclamantei la un proces echitabil, consfințit de art. 6 al. 1 din CEDO, căci art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001, nu asigură un just echilibru între interese victimelor preluărilor abuzive și interesul general și prin aceasta se încalcă principiul proporționalității, care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale, câtă vreme în cazul existenței unei neconcordanțe între dreptul intern și prevederile CEDO, Convenția se aplică cu prioritate.
Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei reținută de către prima instanță este însă greșită și pentru că, potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului de preluare, prin comparare cu titlu reclamantei, asupra imobilului în discuție.
Ca atare, în raport de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și de art. 20 al. 2 din Constituția României, cu prilejul rejudecării pe fond a acțiunii, instanța de trimitere Tribunalul Timiș își va examina competența ei de soluționare a acțiunii în revendicare, bazată pe dreptul comun și de a stabilii valabilitatea titlului Statului și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama, atât de prevederile legislației interne - art. 44 din Constituție și art. 480 cod civil - cât și de reglementările și angajamentele internaționale, la care Statul Român era și este parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la, din 1975, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, ratificat de România, în anul 1994, vizând aspectul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, toate aceste prevederi legale reglementând ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate al reclamantei, la data preluării imobilului în discuție, de către Statul Român, fiind deci cazul ca acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantei să fie cercetată pe fond, iar nu respinsă pe excepția inadmisibilității ei.
În consecință, prima instanță, căreia i se va transpune cauza în vederea soluționării acțiunii reclamantei pe fond, urmează să aprecieze dacă reclamanta are un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de obiectul cererii ei și prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma dispozițiilor art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, față de dispozițiile art. 480 Cod civil, prin raportarea acestor texte legale la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ceea ce n- făcut și deci prin aceasta nu a soluționat fondul pricinii, ci a rezolvat - greșit - procesul, pe excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, impunându-se, prin urmare admiterea prezentului apel al reclamantei, desființarea sentinței civile apelate, în sensul trimiterii cauzei, în vederea rejudecării, pe fond, la aceeași instanță de fond, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă.
Această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, Curtea reține că prima instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularităților ei concrete, axându-se pe principiul "specialis generalibus derogant" și apreciază inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, prevăzută de dreptul comun, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși, în cauză nu se pune problema alegerii legii aplicabile, în raport de temeiul juridic al acțiunii, fixat de reclamantă, în baza principiului disponibilității, potrivit dispozițiilor legale precitate, tranșând litigiul pe cale de excepție, deși procesul trebuia evaluat în concret,pe fondul situației juridice cu care prima instanță a fost investită, în cauză fiind încălcate deci art. 129 și 130 Cod procedură civilă, art. 6 din CEDO, art. 20 al. 2 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 137 Cod procedură civilă.
În concluzie, rezultând că în dosar există neconcordanță între dreptul intern și Convenția Europeană a Dreptului Omului, care neconcordanță trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenției, prima instanță, cu prilejul rejudecării pricinii pe fond, va cerceta dreptul de proprietate al reclamantei dedus prezentei judecăți, prin prisma art. 1 din citatul Protocol Adițional nr. 1 la CEDO, care reglementează materia privării de un bun și de folosința acestuia, în acord și cu dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09.06.2008, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție B, prin care se stabilește că prioritate are Convenția, chiar în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci ea trebuie - evident - analizată, pe fond, prin verificarea aspectului dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității și stabilității raporturilor juridice civile și prin neîngrădirea accesului reclamantei la actul de justiție.
Așadar, Curtea consideră că prima instanță a rezolvat greșit prezentul litigiu pe calea excepției, considerând inadmisibilă acțiunea reclamantei pe calea dreptului comun, și că era cazul ca prima instanță să cerceteze fondul pricinii, respectiv să constate în ce condiții a fost preluat imobilul în discuție în patrimoniul Statului Român.
Acesta pentru că Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparatoriu, legiuitorul urmărind să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de Statul Român, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință, având în vedere aceste scop, orice neclaritate urmează a fi interpretată în favoarea persoanelor îndreptățite, un raționament contrar însemnând un abuz adăugat celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere la momentul reglementării modalităților de reparare.
Obligarea reclamantei de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și aprecierea inadmisibilității sesizării instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, (cum se susține de către prima instanță) ar conduce la încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaște accesul la justiție, anume, dreptul la un tribunal, în sensul Convenției.
Este adevărat că potrivit jurisprudenței CEDO, pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție, întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricții trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cat și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest"acces rămâne teoretic și iluzoriu",nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire
Prin urmare, ingerința în dreptul reclamantei de acces la o instanță judecătorească nu ar fi proporționată cu scopul urmărit, fiind încălcate prevederile art.6 din Convenție.
Tocmai de aceea, CEDO, a apreciat că sunt admisibile acțiunile în revendicare pe dreptul comun, mai ales în condițiile în care, în temeiul cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001, s-a produs o întârziere a acordării oricărui tip de reparație, fapt ce îi face pe foștii proprietari să suporte o pierdere excesivă și incompatibilă cu protecția proprietății, astfel cum este consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în ședința din 09.06.2008, în dosarul nr.60/2007 în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la o soluție unitară privitoare la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a pronunțat în sensul că atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenție (CEDO), Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, care prevede imprescriptibilitatea dreptului.
Este clar că acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși dreptului de proprietate, iar căile deschise de Legea nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente.
Legea nr. 10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist o asemenea cale procesuală specială de restabilire a însuși dreptului de proprietate atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași, cum este cazul în speța de față, ci doar o modalitate de reparație prin echivalent.
Astfel, în contextul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-și stabili proprietatea și de a obține restituirea în natură a bunului, decât acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun.
Acțiune pe care reclamanta a formulat-o în prezenta cauză este o acțiune în revendicare de drept comun și se referă la aplicarea abuzivă Decretului - Lege nr. 223/1974, ce lipsea de eficiență juridică operațiunea de întabulare a dreptului de proprietate a Statului Român și implicit a pârâților intimați, acțiunea în revendicare de drept comun, fiind principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pornește de la premisa că reclamanta este titulara unui drept de proprietate, care nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului.
Însăși, Înalta Curte de Casație și Justiție Bad ecis în sensul, că în caz de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, chiar dacă este dată în cadrul unei acțiuni în revendicare.
Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în cauzele contra României, precizând că privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.
În temeiul art. 6 al CEDO, dreptul reclamantei de a adresa unei instanțe de judecată, care să hotărască asupra dreptului pretins (indiferent care ar fi temeiul de drept invocat), nu poate fi cenzurat și prima instanță este datoare să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor reclamantei.
În concluzie, Curtea va admite prezentul apel al reclamantei, dispunând conform dispozitivului ce se va reda mai jos, în sensul desființării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond aceleași prima instanțe, potrivit tuturor considerentelor și argumentelor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 2385/PI/30 mai 2008, pronunțată în dosarul nr-, de Tribunalul Timiș - secția civilă - pe care o desființează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, aceleiași prime instanțe, respectiv Tribunalul Timiș - secția civilă.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamanta apelantă
- T,-,. 5 la av.
Pârâții intimați
CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T - PRIN PRIMAR reprezentant al STATULUI ROMÂN - B-dul -, nr. 1
MUNICIPIUL T - PRIN PRIMAR - B-dul. -, nr. 1
- T,-,. 2
- idem -
- idem -
- idem. nr. 2.
- - idem-
Red. /22.06.2009
Tehnored /23.06.2009
Ex.10
Primă instanță:
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
