Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 156/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.156
Ședința publică din 11 iunie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 839 din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul apelant personal, asistat de avocat și consilier juridic pentru pârâtul intimat.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocat pentru reclamantul apelant pune concluzii de admitere a apelului, arătând că sentința civilă atacată este nelegală și netemeinică, sens în care a solicitat ca în rejudecare să se dispună schimbarea în tot a acesteia în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
Reprezentantul pârâtului intimat consilier juridic a pus concluzii de respingere a apelului.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 23 iunie 2008 reclamantul a chemat în judecată Statul Român, motivând acțiunea cu aceea că a fost arestat de către securitate la data de 22 ianuarie 1955 și condamnat de către TM T la un an și 6 luni închisoare pentru injurie rasială. Solicită despăgubiri morale și materiale în valoare de 100.000 Euro. În ședința publică din 9 octombrie 2008, reclamantul depune la dosar o precizare a acțiunii, în sensul motivării în drept.
Pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A la data de
25 septembrie 2008 depune întâmpinare prin care solicită anularea cererii de chemare în judecată ca nemotivată în drept. În cuprinsul întâmpinării pârâtul arată că reclamantul era obligat să precizeze motivele de drept pe care se întemeiază cererea, iar pentru că nu a îndeplinit această cerință legală solicită anularea cererii de chemare în judecată ca nemotivată în drept.
Prin sentința civilă nr. 839 din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect pretenții.
Tribunalul în fapt a reținut că reclamantul prin acțiunea formulată a solicitat despăgubiri morale și materială de la Statul Român în valoare de 100.000 euro, în motivare arată că a fost arestat de securitate și condamnat de către Tribunalul Militar Timiș la 1 ani și 6 luni închisoare corecțională pentru delictul de injurie rasială.
Reclamantul a motivat acțiunea pe prevederile art. 504 Cod. Proc. Penală și pe disp. art. 998-999 Cod civil.
Având în vedere că reclamantul prin acțiune invocă condamnarea lui penală, tribunalul apreciază că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru și se va soluționa potrivit art. 504 Cod penal ca răspundere specială a statului.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, tribunalul apreciază că reclamantul nu a respectat prevederile art.3 alin 1 din Decretul 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 8 din același decret termenul începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și cel care se face răspunzător.
Din lucrările dosarului rezultă că reclamantul a fost condamnat prin Sentința cu nr. 174/1955, și având în vedere cele reținute privind prescripția, tribunalul apreciază că momentul în care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, este cel mai târziu după anul 1990 odată cu apariția legilor de reparație a abuzurilor săvârșită în perioada 1945 - 1989, motiv pentru care prezenta acțiune este prescrisă.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 504 cod procedură penală, tribunalul constată că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 504. Proc. Pen. deoarece nu există o decizie definitivă de achitare pronunțată de instanță judecătorească.
În altă ordine de idei, tribunalul din lucrările dosarului reține că în baza legii specială respectiv Decret-Lege nr. 118/1990, Statul Român, prin Hot. 2336 din 02.1992, fila 8, acordat reclamantului o serie de compensații menite să repare prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a privării de libertate.
Împotriva sentinței civile nr. 839 din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, deoarece în anul 1955 fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare corecțională, pentru delictul de înjurie rasială, fiind amnistiat în același an prin Decretul nr. 421/1955.
De asemenea, apelantul a arătat că prev. art. 504 Cod procedură penală trebuie interpretate prin prisma deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale în sensul că trebuie extins cadrul de acordare a despăgubirilor la care este ținut Statul Român dincolo de ipotezele prevăzute de text.
S-a mai susținut că în anul 1955 reclamantul a fost încarcerat pentru o infracțiune care în prezent nu mai există iar termenul de prescripție nu poate curge decât de la hotărârea judecătorească de reabilitare.
Cu privire la stabilirea prejudiciului efectiv suferit s-a invocat durata privării de libertate și consecințele acesteia asupra demnității persoanei și a familiei.
În drept, au fost invocate prevederile art. 540 și 505 al. 3 Cod procedură penală, art. 48 alin. 3 din Constituția României și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La filele 19 - 21 fost depusă întâmpinare de către Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român, prin care s- solicitat respingerea apelului ca urmare a prescripției dreptului la acțiune și a neaplicabilității dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, în speță.
Examinând apelul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 287 și urm. Cod procedură civilă, se reține că acesta este neîntemeiat, în sensul celor ce se vor arăta mai jos.
Reclamantul, în acțiunea introductivă depusă la fila 2 dosar primă instanță, a solicitat acordarea de despăgubiri morale și materiale în valoare de 100.000 Euro, deoarece la data de 22.01.1955 a fost arestat de către Organele fostului stat comunist ale Ministerul Afacerilor Interne și condamnat apoi de către Tribunalul Militar Timi șoara la 1 an și 6 luni închisoare pentru delictul de înjurie rasială.
Acțiunea a fost înregistrată la data de 23.06.2008.
Din actele și lucrările dosarului primei instanțe, cât și din actele depuse în apel, rezultă că reclamantul evită a preciza durata exactă a arestului preventiv și în ce măsură a fost pusă în executare în mod efectiv sentința Tribunalului Militar Timișoara nr. 174/1955, mai ales în condițiile în care, în același an 1955 reclamantul a fost amnistiat conform Decretului 421/1955.
Din copia extrasului sentinței penale depus la fila 3, respectiv 9 dosar primă instanță, rezultă doar că reclamantul s-a aflat în detenție preventivă într-o închisoare corecțională în perioada 22.01.1955 - 25.03.1955, fiind amnistiat conform Decretului nr. 421/1955.
În aceste condiții, rezultă cu certitudine, doar împrejurarea că în primăvara și vara anului 1955, reclamantul a suportat regimul de detenție, după care, în același an a fost amnistiat.
Pentru a compensa acest mod de represiune, exercitat de către fostul stat comunist, mai ales în perioada deceniului negru 1950 - 1960, Statul Român, după instituirea regimului democratic, în luna decembrie 1989 creat cadru legal de asigurare a măsurilor de înlăturare a efectelor represiunii, prin adoptarea Decretului Lege nr. 118/1990.
În baza acestui act normativ reclamantul a și formulat un demers judiciar, obținând Hotărârea nr. 2336/1992, hotărâre prin care se recunoaște că a fost privat de libertate într-o anumită perioadă a anului 1955 și are dreptul la acordarea beneficiilor legii de reparare a represiunii instituite de fostul stat comunist, stabilindu-se în concret drepturile care i se cuvin.
În aceste condiții, reclamantul nu se poate prevala și de o acțiune civilă directă, de drept comun, așa cum a arătat în petitul acțiunii, în condițiile în care există dispoziții legale speciale în această materie, dispoziții de care reclamantul a înțeles să beneficieze și beneficiază în continuare.
Desigur la modul teoretic se poate susține că perioada de detenție, probabil de câteva luni, pentru că reclamantul nu a precizat niciodată această perioadă, în condițiile anilor 1950 - 1960, reprezintă o gravă îngrădire a drepturilor fundamentale ale omului, mai ales din perspectiva principiilor unor societății democratice, însă nu i se poate crea reclamantului un regim special în justiție prin raportare la zecile de mii de persoane persecutate și ținute în detenție în perioada regimului comunist, singura modalitate de asigurare a unui echilibru și a unei idei de dreptate în acest sens fiind aceea de reparare a acestor măsuri brutale, doar prin efectul unor acte normative speciale.
Acest act normativ special, în speță este Decretul Lege nr. 118/1990, modificat și republicat.
Conform art. 1 alin. 1 lit. a, din actul normativ menționat domeniul de aplicare vizează inclusiv persoanele care au executat o pedeapsă privată de libertate în baza unei hotărâri judecătorești, sau chiar în baza unor măsuri administrative etc, iar măsurile de reparare a acestor "abuzuri" sunt enumerate în art. 1 - 8 din Decretul Lege nr. 118/1990, și sunt dintre cele mai diverse, începând cu recunoașterea vechimii în muncă, plăți de salarii și sume compensatorii, asigurare medicală gratuită, dreptul la locuință etc.
Astfel, Curtea, apreciază că reclamantul a beneficiat de cadrul juridic special de acordare a unor drepturi cu caracter reparator, persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, instaurată în anii 1945 - 1989, iar cererea sa de acordare, în plus față de drepturile primite, a sumei de 100.000 EURO, se plasează în afara limitelor reglementării juridice speciale și a principiului tratamentului juridic egal aplicabil persoanelor aflate în aceeași ipoteză de lucru, respectiv a persoanelor persecutate politic de dictatura comunistă, care au înțeles să respecte dispozițiile legii speciale.
Cu alte cuvinte nu se poate realiza o îmbogățire substanțială a unui subiect de drept, pentru aceleași motive pentru care zeci de mii de alte persoane, aflate în aceeași situație juridică, nu au primit aceste sume de bani, pentru că au înțeles să respecte o lege specială în domeniu, derogatorie de la dreptul comun.
Este vorba despre acel principiu al solidarității sociale care trebuie să se manifeste, inclusiv ca un principiu în echitate, în împrejurări speciale.
Referitor la aplicabilitatea prev. art. 504 Cod procedură penală, Curtea va reține că, în speță această analogie nu poate fi făcută decât din perspectiva principiilor generale ale răspunderii civile, deoarece, pe de o parte ne aflăm în ipoteze în care, strict juridic, aceste dispoziții nu sunt incidente iar, pe de altă parte acțiunea reclamantului deschide problematica generală a acordării de către Statul Român de despăgubiri pentru abuzurile și încălcarea demnității umane, săvârșite în fostul regim comunist de către organele de represiune ale acelui regim, în temeiul unor reglementări juridice în vigoare la acel moment.
Curtea apreciază că această chestiune face obiectul unei reglementări juridice cu caracter special, în limitele căreia se situează inclusiv demersul judiciar inițiat de reclamant, legea specială, derogatorie de la dreptul comun fiind obligatorie pentru instanță.
Hotărârea judecătorească de reabilitare, depusă de către reclamant în instanța de apel, nu poate avea decât un efect, necontestat de altfel, asupra conduitei și persoanei reclamantului, care nu au mai săvârșit infracțiuni după momentul condamnării și care beneficiază de dispozițiile legale în materie de reabilitare.
Problema juridică privind prescripția extinctivă nu este incidentă în speță, deoarece actul normativ special respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, urmare deciziei Curții Constituționale nr. 148/2001, nu mai prevede un termen înlăuntrul căruia, persoanele aflate în domeniul de reglementare al acestui act normativ, inclusiv persoana reclamantului, pot formula cereri sau depune acte doveditoare.
Față de cele arătate Curtea va reține că apelul declarat de către reclamant este nefondat, hotărârea prim ei instanțe urmând a fi menținută, cu suplinirea motivării în sensul celor arătate mai sus.
Pentru cele menționate apelul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 839 din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamantul apelant
- A, B-dul -, nr. 15, jud.
Pârâtul intimat
STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B --
Red. /09.07.2009
Tehnored /09.07.2009
Ex. 4
Primă instanță:
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
