Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1757/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(1697/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1757

Ședința publică de la 17 decembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie MARI -

JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac

JUDECĂTOR 3: Ionelia

GREFIER -

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți, G și de către recurenta-reclamantă, împotriva deciziei civile nr.573 A din 21.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, și intimații-chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obiectul cauzei - revendicare imobiliară.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10 decembrie 2009 fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar la cererea acestora, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 17 decembrie 2009, când a hotărât următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 02.08.2006, reclamanții, G și au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat la parterul imobilului din nr. 315, sectorul 3, B, dobândit de pârât prin cumpărare în baza Legii nr.112/1995, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat în nr.315, compus din trei nivele și mansardă a fost edificat de în baza autorizației de construire nr. 33/C/Z/13.03.1933, fiind intabulat în cartea funciară, conform procesului-verbal din 14.02.1941.

Ulterior decesului proprietarului, acesta a fost moștenit integral de fiul său, G, în baza certificatului de moștenitor nr. 40/26.01.1966, eliberat de notariatul de Stat al Raionului. La rândul său, fiul a fost moștenit de către reclamanți, EIena, în calitate de soție supraviețuitoare și fiii, G și (născută ), așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1413/20.10.1986, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3.

Întregul imobil a fost expropriat în baza Decretului nr. 92/1950,fără ca autorul reclamanților să figureze în listele anexe ale acestui act, situație în care s-au socotit persoane îndreptățite la restituire, motiv pentru care l-au notificat pe pârât, prin intermediul executorului judecătoresc, la data de 28.05.1996, înainte de cumpărarea apartamentului nr. 1 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997. Prin notificare, i-au adus la cunoștință situația juridică a apartamentului. Mai mult, reclamanții au chemat în judecată pentru revendicare pe proprietarul aparent, Consiliul Local al Municipiului B și pe AL împotriva cărora au obținut câștig de cauză, prin sentința civilă nr.2358/04.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, caracterul abuziv al exproprierii și nevalabilitatea titlului statului, pârâtele menționate fiind obligate la a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.

În faza de executare, reclamanții au luat cunoștință de faptul că apartamentul nr.1 fusese înstrăinat pârâtului, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.6336/22.04.1997. Reclamanții au susținut că la soluționarea prezentei acțiuni în revendicare nu se poate reține aplicabilitatea art. 50 din Legea 10/2001,întrucât compararea titlurilor de proprietate nu se analizează dacă înstrăinarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și nici nu se pune în discuție buna sau reaua-credință a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun. La compararea titlurilor se pleacă de la premisa că ambele titluri sunt valabile, urmând a se da câștig de cauză titlului mai bine caracterizat. Or, dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 declară ca fiind valabile actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și cu bună-credință, fără însă ca buna-credință a cumpărătorului să valoreze titlu de proprietate, aceasta fiind aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu și a celor imobile. În ceea ce privește acțiunea în revendicare imobiliară, buna-credință nu prezintă nici o relevanță juridică, întrucât în cadrul acestei acțiuni se discută exclusiv dreptul de proprietate, iar singura situație în care această bună-credință prezintă importanță în materia drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 de ani, ipoteză în care nu se află și care conduce deci la concluzia că buna-credință nu poate valora proprietate asupra unui imobil.

B-credință nu poate constitui singură un mod de dobândire a proprietății, iar pentru o acțiune în revendicare imobiliară, buna-credință poate înclina balanța în favoarea uneia din părți numai în situația în care nu există niciun titlu de proprietate, doar atunci fiind preferată partea cu posesia mai bine caracterizată prin anumite trăsături, între care și buna-credință.

Admițând că principiul ocrotirii bunei-credințe călăuzește materia drepturilor reale, nu înseamnă a accepta ca regulă că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună-credință, proprietar legitim, și aceasta deoarece legiuitorul a prevăzut cu strictețe condițiile în care buna-credință duce la dobândirea proprietății.

Pe de altă parte, conform art.1895 și urm. Cod civil, buna-credință duce la dobândirea proprietății imobiliare numai dacă sunt întrunite condițiile uzucapiunii de scurtă durată. În aceste condiții, ce aplicare ar mai putea avea termenul de 10 ani dacă subdobânditorul de bună-credință cu titlu oneros al bunului imobil ar deveni proprietar în mod instantaneu, chiar dacă a dobândit dreptul de la un neproprietar. Pe această bază, s-a admis în doctrina de specialitate că buna-credință și justul titlu nu pot duce singure la dobândirea unui drept de proprietate al subdobânditorului asupra unui imobil, ci numai asociate cu o eroare comună și invincibilă.

Ca atare, trebuie reținut că atât principiul validității aparenței în drept, cât și principiul ocrotirii bunei-credințe se aplică numai în sensul că salvează actele care le cad sub incidență de la sancțiunea nulității, deci aceste acte rămân valabile, fără a le conferi și preferabilitate absolută la compararea cu titlul adevăratului proprietar.

Acțiunea în revendicare nu are însă ca obiect anularea titlului mai slab, ci doar compararea celor două titluri, care pot fi ambele valabile și acordarea câștigului de cauză celui ce are titlu preferabil.

Cât privește buna-credință a pârâților, reclamanții consideră că nu se pot prevala de această prezumție atâta vreme cât au încheiat contractul prin încălcarea legii, cumpărând deși fuseseră notificați, făcând astfel rabat de la prezumția absolută de cunoaștere a legii exprimată de adagiulnemo censetur ignorare legem.

Faptul că art. 50 din Legea nr. 10/2001 absolvă de nulitate contractele de vânzare-cumpărare ale foștilor chiriași, dacă ele au fost încheiate cu bună-credință, nu înseamnă că le conferă acestora și caracter de preferabilitate în fața titlului reclamanților, pe care îl opun în prezenta cauză, aceste dispoziții negăsindu-și aplicabilitatea în cadrul unei acțiuni în revendicare, ci doar în acțiunile care au ca obiect constatarea nulității absolute.

Titlul mai bine caracterizat nu poate fi decât cel al reclamanților, întrucât Statul a preluat imobilul în mod abuziv, aspect reținut, de altfel, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 2358/04.03.1998 a Judecătoriei Sectorului 3 Desigur că o hotărâre nu poate fi opozabilă terților în ceea ce privește obligațiile concrete care decurg din aceasta, nu poate constitui titlu executoriu față de aceștia, însă aspectul ce vizează nelegalitatea titlului statului este opozabilerga omnes,nu în temeiul opozabilității unei hotărâri judecătorești față de părți, ci în temeiul obligației generale de a respecta o hotărâre judecătorească și a prezumției de adevăr care stă la baza ei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 Cod civil.

La data de 31.08.2006, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâții au arătat că în anul 1996, la apariția Legii nr. 112/1995, au formulat cerere pentru cumpărarea apartamentului în care locuiau după trecerea termenului de șase luni prevăzut în lege, făcând toate demersurile posibile pentru a se convinge că apartamentul nu este exceptat de la vânzare și asigurați fiind de reprezentanții Statului că nu există nicio în achiziționarea acestuia. Notificarea invocată de reclamanți nu a fost primită niciodată de pârâți pentru că nu a fost trimisă la apartamentul acestora, cu nr.1 pe scara B, ci afișată pe ușa corpului A de clădire, în care locuiau reclamanții, pârâții fiind de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin chiar sentința civilă nr. 17212/06.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 3 B s-a respins cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, reținându-se că există vicii de formă cu privire la notificare, iar chiriașii s-au întemeiat pe dispozițiile legale cu bunăcredință.

Pârâții au mai arătat că prezenta acțiune în revendicare nu este decât o încercare de eludare a legilor nr.112/1995 și nr.10/2001, iar în cazul comparării titlurilor, ar trebui să se acorde prioritate titlului lor, deoarece au dobândit de la adevăratul proprietar, statul, titlul lor este anterior celui al reclamanților, respectiv sentința civilă nr. 2358/04.03.1998 și a fost înscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni și ulterior intabulat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-119 Cod de procedură civilă, art. 9 alin. 1 din Legea 112/1995, art.50 din Legea 10/2001.

La data de 31.08.2006, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere de chemare în garanție pentru evicțiune a AL, întemeiată pe dispozițiile art.1337 și art. 1341 cod civil și art.60-63 Cod de procedură civilă.

În ședința publică de la data de 06.09.2008, instanța, la solicitarea reclamanților, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei, ca moștenitoare a defunctei.

La data de 28.09.2006, AL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor și a Municipiul B, prin Primarul General.

La data de 26.10.2006, Municipiul B, prin Primarul General a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de AL SA. invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La data de 15.11.2006, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor și a Municipiului B, prin Primarul General, solicitând obligarea acestora la plata prețului actualizat al imobilului cumpărat de pârâți, în baza art. 1337 și 1341 Cod civil și art.60-63 Cod de procedură civilă.

Prin încheierea din ședința publică de la 15.11.2006, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC. AL A și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul B, invocată prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție formulată de AL A, ca rămasă fără obiect.

În ședința publică din data de 23.02.2007, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a admis-o prin sentința civilă nr.1817/02.03.2007.

Această sentință a fost desființată prin decizia civilă nr. 1479/A/16.11.2007 a Tribunalului București, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr.786/19.05.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTIa fost menținută această decizie.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-.

Prin sentința civilă nr. 9964/31.10.2008, Judecătoria Sectorului 3 Baa dmis cererea formulată de reclamanți împotriva pârâților și, a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, nr. 315, parter,.1, sectorul 3, obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chemații în garanție Municipiul B și Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către pârâți a sumei de 20.380.292 ROL, reactualizată, reprezentând prețul imobilului.

Prima instanță a reținut în considerentele hotărârii că prin contractul de schimb din 20 martie 1933, numita a dat numitului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în B, nr. 315, fost nr. 295, primind în deplină proprietate și posesie un alt imobil. Imobilul din era deținut de în baza actelor transcrise la Notariatul I sub nr. 1872/929 și nr. -. Prin autorizația nr. 33/C/Z/13.03.1940,este autorizat a construi la adresa menționată un corp de clădire cu pivnițe, parter, 3 etaje, mansardă și pod. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 40/1966, în urma decesului lui a rămas moștenitor G, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 1413/1986,în urma decesului lui G au rămas moștenitori reclamanții:, G și.

Imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar prin sentința civilă nr. 2359/04.03.1998 a Judecătoriei Sectorului 3 Baf ost admisă cererea formulată de reclamanți împotriva pârâților și SC AL SA și s-a dispus restituirea imobilului, constatându-se greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950.

Prin Dispoziția nr. 2060/01.09.1998 a Primarului General s-a pus în aplicare sentința și s-a dispus predarea imobilului din nr.315, sectorul 3.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997, pârâții au cumpărat de la AL imobilul situat în nr. 315, parter,. 1, sectorul 3.

Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții dispun de un "bun", protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, întrucât, potrivit sentinței civile nr. 2356/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 B, s-a constatat că s-a aplicat greșit Decretul nr. 92/1950. Ca urmare, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu, iar reclamanții au rămas proprietarii legitimi ai imobilului. Dreptul de proprietate, astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu este revocabil. Reclamanții nu au intrat în posesia imobilului în urma hotărârii judecătorești, împrejurare în care "bunul" reclamanților poate consta în interesul de a li se restitui apartamentul nr.1, în natură, de către pârâții-cumpărători. Acest interes are o natură patrimonială și, având în vedere că la data pronunțării sentinței civile nr. 2359/1998, o jurisprudență constantă admitea acțiunile în revendicare introduse de adevărații proprietari împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credință, reclamanții puteau spera, în mod legitim, că interesul lor patrimonial se va concretiza fi urma admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. Mai mult, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, recunoscându-se explicit și retroactiv supraviețuirea vechiului drept (legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor, cum este cazul apartamentului nr.1 și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului).

Reclamanții sunt titularii unui interes patrimonial (de a li se restitui, în natură, apartamentul nr.1, așa cum s-a dispus prin sentința civilă nr.2359/1998), interes care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

La momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, în patrimoniul reclamanților exista recunoscut în mod irevocabil dreptul la restituirea în natură a imobilului din B, nr. 315, parter,. 1, sector 3, drept ce nu a fost infirmat până în prezent.

Instanța de fond a apreciat că admiterea prezentei acțiuni în revendicare este singura cale prin care se poate concretiza legitimă a reclamanților (născută în virtutea sentinței civile nr. 2359/1998)de redobândire a posesiei asupra apartamentului nr.1. S-a considerat că o soluție contrară ar avea ca efect privarea reclamanților, în mod definitiv, de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra apartamentului vândut foștilor chiriași și ar reprezenta o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului lor de proprietate, recunoscut de o instanță judecătorească și garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

Față de considerentele reținute anterior, prima instanța a acordat preferință dreptului de proprietate al reclamanților în detrimentul pârâților-cumpărători, care au dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, reclamanții rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și și chemații în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul B, prin primarul general, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-,la data de 09.02.2009.

În apelul lor, pârâții au solicitat admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă în lumina dispozițiilor Legii nr. 1/30.01.2009 de modificare a Legii nr.10/2001 și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâții au arătat în motivarea apelului lor că prin intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 ce modifică Legea nr. 10/2001,conform art. 1 pct. 13 al Legii nr.1/2009, respectiv art. 46. alin.4 al Legii nr. 10/2001: "persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrare acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate". Această modificare statuează și precizează în mod explicit faptul că Legea nr.10/2001 (intrată în vigoare la 14.02.2001) este o lege specială ce se aplică cu prioritate, cu atât mai mult cu cât reclamanții din prezenta acțiune au urmat deja calea prevăzuta de Legea nr.10/2001, transmițând Primăriei Municipiului B notificarea 483/05 iunie 2001. Singura acțiune admisibilă este aceea privind obligarea persoanei notificate de a emite o decizie ce poate fi contestată la instanța de judecată.

Or, acțiunea reclamanților, se întemeiază pe dispozițiile art. 480 Cod civil și este o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în baza dreptului comun.

De asemenea, în aceeași ordine de idei, apelanții-pârâți au invocat și celelalte modificări aduse de Legea nr.1/2009 la Legea nr. 10/2001 respectiv: art.7 alin.11 al Legii nr. 10/2001 modificată, art. 1 alin 5 al Legii nr. 10/2001 modificată, art. 18 pct. c al Legii nr.10/2001 modificată și art. 20 alin 1 și 2 al Legii nr. 10/2001 modificată.

figurează în anexele Decretului nr.92/1950 la poziția 1445 cu nouă apartamente preluate, de unde rezultă că toate susținerile privind inexistența titlului statului sunt neîntemeiate. Mai mult, din contractul de schimb invocat de reclamanți, rezultă că avea calitatea de industriaș, ceea ce demonstrează pe deplin titlul valabil al statului, încadrându-se în art.1 alin.4 pct. 1 din Decretul 92/1950. Prin urmare, titlul statului a fost valabil, imobilul intrând legal în proprietatea statului, în temeiul legii, actul normativ fiind corect aplicat.

În ceea ce privește buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în baza Legii nr.112/1995, aceasta a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, în contradictoriu cu toți reclamanții din prezenta acțiune, dovadă stau hotărârile judecătorești definitive și irevocabile de respingere a acțiunii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, depuse la dosarul fondului.

Apelanții au susținut că nu este incidentă în speță ipoteza comparării titlurilor, aceasta operațiune vizând exclusiv situația în care ambele părți ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între ele. În speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură bazată pe existența unui autor comun, care a transmis derivat proprietatea bunului și pe intervenția legii de naționalizare care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat, care la rândul său l-a înstrăinat valabil către subdobânditor. În acest cadru compararea titlurilor nu se poate aplica, regula vizând exclusiv ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți.

Chiar în ipoteza în care se va considera aplicabilă compararea titlurilor, s-a solicitat a se observa că imobilul a intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, Decretul 92/1950,statul l-a înstrăinat la rândul său legal, cu respectarea tuturor dispozițiilor Legii nr.112/1995, printr-un contract care deja a făcut obiectul controlului judecătoresc. De asemenea, s-a solicitat a se da preferabilitate titlului pârâților, cu atât mai mult cu cât acesta este confirmat de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001,art. I din Legea nr. 1/2009 pct.11 respectiv art. 45 pct. 21 din Legea nr.10/2001, modificată.

In subsidiar, dacă se va respinge apelul și va fi menținută sentința civilă atacată, s-a solicitat a se face aplicarea art. 1 pct. 17 și 18 din Legea nr.1/2009, respectiv art. 50 alin 3 și art. 50¹din Legea nr.10/2001 și să se dispună obligarea chemaților în garanție Municipiul B și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului.

În apelul său, chematul în garanție Municipiul B, prin Primarul General, a arătat că este greșită soluția instanței de judecată, întrucât, în condițiile Legii nr.112/1995 și HG nr.20/1996,republicată, sumele obținute din vânzarea apartamentelor nu au fost însușite de către Municipiul B, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Prețul plătit a intrat în contul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru acordarea de despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art.13 din Legea nr.112/1995. Acest preț a fost în mod efectiv încasat și folosit de către Ministerul Finanțelor Publice, apelantul-chemat în garanție Municipiul B nefolosind această sumă de bani.

Potrivit dispozițiilor art.13 alin. 6 pct. a din Legea nr.112/1995 și art.39 pct.l lit. a din HG nr. 20/1996, republicată, sumele obținute din vânzarea apartamentelor nu au fost însușite de apelantul-chemat în garanție, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministrului Finanțelor.

Deși apelantul-chemat în garanție a figurat ca parte contractantă, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de către acesta ci de către o altă instituție prevăzută tot de Legea nr.112/1995, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor.

În apelul său, apelantul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.

S-a susținut că instanța de fond în mod nelegal a dispus obligarea și a Ministerului Economiei și Finanțelor, împreună cu Primăria Municipiul B, la plata către reclamanți a sumei de 20.380.292 ROL, reactualizată, întrucât în mod greșit s-a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001.

Or, în speță, tocmai prin sentința atacată, sentința ce nu a rămas definitivă și irevocabilă, s-a dispus să se lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din nr. 315, parter,. 1, sectorul 3, B, fără a anula însă și contractul de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia și Primăria Municipiului

Apelantul-chemat în garanție a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001,aceea de a exista o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de desființare a contractului de vânzare-cumpărare și prin urmare Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la restituirea către reclamanți a prețului reactualizat achitat de către aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

De asemenea, s-a arătat că Ministerului Economiei și Finanțelor îi revine doar obligația de plată a prețului actualizat, însă actualizarea și momentul de la care urmează să fie făcută nu se poate realiza decât în contradictoriu cu vânzătorul, acesta fiind cel care poate face toate apărările necesare, întrucât are la dispoziție toate datele privind plata prețului ratelor.

Totodată, s-a menționat că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului și reclamanți, este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor nu poate fi antrenată nicidecum, având în vedere că, în prezenta acțiune, nu există culpa acestuia.

În subsidiar, apelantul-chemat în garanție a arătat că nu s-a avut în vedere faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.6336/22.04.1997, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr.112/1995 fiind Primăria Municipiului B care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.

În mod greșit instanța de fond a stabilit în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, în mod egal cu Primăria Municipiului B, obligația de a restitui contravaloarea prețului achitat de reclamanți, atât timp cât comisionul de 1 % din preț a fost încasat de vânzător.

Intimații-reclamanți prin întâmpinările formulate au solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

Prin decizia civilă nr.573/A/21.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelurile declarate de apelanții pârâți și de apelanții chemați în garanție, a schimbat în tot sentința civilă apelată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți și a respins, în consecință, cererea de chemare în garanție formulată împotriva Municipiului B prin Primarul General și Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că apartamentul nr.1 situat în B, nr.315, parter, sectorul 3, fost preluat de stat din proprietatea autorului reclamanților, în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 481 Cod civil, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el poate face obiectul revendicării de către foștii proprietari sau succesorii acestuia.

Prin măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale se instituie posibilitatea beneficiarilor acestor legi de a formula cereri de restituire a bunurilor, prin care să redobândească dreptul de proprietate pe care l-au avut anterior în patrimoniul său, dar pe care, ca urmare a aplicării unor măsuri abuzive, l-au pierdut o perioadă de timp, când titularul său a fost statul sau alt subiect de drept care a primit bunul respectiv, pe temeiul perpetuității dreptului de proprietate.

În măsura în care demersurile în vederea restituirii bunurilor preluate abuziv nu s-au finalizat cu restituirea bunurilor preluate de către stat, la momentul formulării unei acțiuni în justiție, acești beneficiari nu pot invoca existența unui drept de proprietate în temeiul unui act juridic încheiat de autorii lor, anterior preluării acestor bunuri, în patrimoniul lor. Chiar dacă autorii lor, anterior preluării acestor bunuri, au încheiat acte translative de proprietate cu terțe persoane, prin care au dobândit bunurile revendicate, acestea, în momentul preluării, chiar abuzive, de către stat, s-au transmis în patrimoniul acestui subiect de drept, care din acel moment a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se ca unverus dominus.

Pe cale de consecință, nu se poate susține că dreptul de proprietate asupra bunului s-a aflat întotdeauna în patrimoniul reclamanților, întrucât în fapt bunul a fost transmis în patrimoniul statului și, ulterior, în patrimoniul altor persoane fizice.

S-a considerat că în același sens sunt și dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 și s-a reținut că, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

În ceea ce privește titlul pârâților, s-a reținut că acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997, încheiat cu SC AL SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr.112/1995.

Ulterior, prin dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 s-a instituit prevederea potrivit căreia contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credință.

Statutul deverus dominusal statului înstrăinător presupunea că titlul său asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea într-un text de lege în vigoare la momentul preluării de la fostul proprietar iar, raportat la dispozițiile Legii nr.112/1995 și ale HG nr. 20/1996,buna-credință a subdobânditorilor imobilelor presupunea efectuarea de minime diligențe pentru a constata că statul vânzător are sau nu un titlu asupra imobilului.

Contractul de vânzare-cumpărare în cauză a fost încheiat în anul 1997, când, potrivit art. 1 alin. 2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin HG nr. 20/1996 și modificate prin nr.HG11/1997, s-a stabilit că imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr. 223/1974.

S-a apreciat că nici cumpărătorii, nici societatea vânzătoare nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând niciun fel de hotărâre judecătorească ori, cel puțin, acțiune în justiție, prin care să se stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului in proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, procedură ce s-a finalizat prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, reclamanților din prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 și ulterior, la data dobândirii în patrimoniile cumpărătorilor a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, nu li se putea recunoaște nici măcar " legitimă" de a dobândi un bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a considerat că în ipoteza admiterii acțiunii in revendicare formulate de către reclamanți s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care statul s-a comportat din momentul preluării ca unverus dominus,ulterior dând posibilitatea reclamanților de a solicita restituirea proprietății pierdute, iar contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost niciodată desființat. Acțiunea în revendicare, definită în literatura de specialitate drept acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat solicită instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, este admisibilă în cauza de față.

Totuși, nu se poate proceda la compararea titlurilor părților fără a se avea în vedere considerentele Deciziei nr.53 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care aceasta a stabilit relația dintre dreptul comun și Legea nr.10/2001, arătând, cu privire la materia exproprierii, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Instanța de apel a apreciat că în același sens este și decizia nr. 33/09.06.2008, pronunțată în recursul în interesul legii cu privire la posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reținându-se că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere și principiile conturate în practica judecătorească, prin care urmează a se stabili, potrivit dreptului comun, care din titlurile prezentate este preferabil, în cazul revendicării prin comparare de titluri, respectiv în situația în care titlurile provin de la autori diferiți, instanța de apel a procedat la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri. S-a apreciat că titlul pârâților este preferabil întrucât au dobândit de la stat bunul imobil în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu acesta, reclamanților nefiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o procedură administrativă sau hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997.

S-a apreciat de către instanța de apel că, astfel cum se reține în considerentele deciziei nr. 33/2008,exigențele art.1 din Protocolul nr.1 și principiului securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Instanța de apel a reținut că, în speță, apelanții-pârâți au dobândit iremediabil proprietatea bunului în litigiu, întrucât l-au cumpărat anterior promovării acțiunii în revendicare din anul 1997, cererea privind declararea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare fiind irevocabil respinsă. De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu se poate considera că, subsecvent unei admiteri a acțiunii în revendicare împotriva apelanților-pârâți, subdobânditorii de bună-credința al căror contract de vânzare-cumpărare nu a fost desființat vor putea fi despăgubiți la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și G, precum și reclamanta.

Recurenții și G au solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, respingerea apelurilor formulate și, pe fondul cauzei, menținerea în întregime a sentinței civile nr.9964/31.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, ca fiind temeinică și legală.

recurenți au apreciat că decizia apelată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea unei norme de drept substanțial și cu interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, ignorându-se la analiza acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil a se avea în vedere dispozițiile constituționale ale art. 20, alin. 1 unde este prevăzut expres principiul priorității reglementărilor internaționale în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

S-a susținut că în mod eronat instanța de apel a analizat apelul formulat de către ei numai în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale considerentelor deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, considerente în care este analizat în mod detaliat raportul dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Tocmai această analiză concretă la speța dedusă judecății nu a fost efectuată de către instanța de apel, aplicându-se astfel alte norme de drept, în ciuda obligativității analizării raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a arătat că instanța de apel a reținut că în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, însă ignoră a analiza în concret aplicabilitatea acestor principii.

Astfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, se observă că într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă,iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât si o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

S-a mai arătat că însăși Curtea Europeană a amintit că s-a pronunțat deja în numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către Stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.O astfel de privare combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin și alții României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, cauza Porteanu României, nr. 4596/03, din 16 februarie 2006).

Recurenții reclamanți s-au prevalat de existența acestei jurisprudențe CEDO arătând că situația de fapt din prezenta speță este similară în sensul că dispun de un "bun" protejat de art.1 din Primul Protocol adițional întrucât prin sentința civilă nr. 2359/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, instanța a constatat că s-a aplicat greșit Decretul nr. 92/1950, consecință ce a dus la preluarea imobilului fără titlu, recurenții rămânând proprietarii legitimi ai imobilului, iar în consecință s-a dispus restituirea lui.

Dreptul de proprietate astfel recunoscut cu efect retroactiv nu este revocabil, recurenții neintrând însă în posesia imobilului în urma hotărârii judecătorești, împrejurare în care "bunul" poate consta în interesul de a li se restitui apartamentul nr. 1 în natură de către intimații-pârâți,

Acest interes are o natură patrimonială, la data pronunțării sentinței civile nr.2359/1998 jurisprudența constantă admițând acțiunile în revendicare introduse de adevărații proprietari împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credință.

S-a susținut că reținerea de către instanța de apel a înlocuirii dreptului comun cu Legea nr.10/2001 este, de asemenea, una total greșită cât timp tot Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că efectivitatea Legii nr. 10/2001 poate fi constatată printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În procedura de aplicare a Legii nr.10/2001 în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20, alin. 2 din Constituție prioritatea normei din Convenție.

În consecință, chiar prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii se recunoaște posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul dintr-o asemenea acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

O ultimă critică adusă instanței de apel se referă la aplicarea greșită a criteriilor de comparare a două titluri de proprietate, dându-se astfel preferabilitate unui titlu de proprietate mai puțin caracterizat decât al recurenților.

S-a apreciat că nu poate fi reținută teoria preferabilității titlului pârâților făcută de prima instanță, cât timp au dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, recurenții rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.

În aceste condiții, la analiza titlurilor de proprietate invocate de părțile din prezentul proces, buna-credință a pârâților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995, nu poate avea nicio relevanță juridică în analiza comparării a două titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, dintre care doar autorul recurenților a avut un titlu de proprietate valabil.

În drept, recurenții reclamanți și G și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

II. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond menținerea în totalitate a sentinței instanței de fond.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a plecat de la ipoteza că intimații reclamanți nu au un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, ba mai mult, nici măcar o speranță legitimă,ipoteză care nu este nici explicată și nici argumentată logico - juridic în vreun fel.

Considerentele instanței de apel din această perspectivă vine în contradicție evidentă cu constatarea Judecătoriei sector 3, B, făcută prin sentința civilă nr. 2359/1998 prin care se arată cu putere de lucru judecat că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților datorită greșitei aplicări a decretului de naționalizare.

S-a mai arătat că instanța de apel a ignorat și faptul că dreptul de proprietate al reclamanților, implicit dreptul la restituirea în natură a bunului imobil, a fost recunoscut de către instanțele judecătorești înainte de a intra in vigoare Legea nr.10/2001, și că acest drept astfel recunoscut nu poate fi înlocuit cu un alt drept, respectiv dreptul la despăgubiri, fără a fi încălcat dreptul de proprietate al reclamanților în esența sa.

Chiar și în ipoteza în care reclamanții nu ar fi putut exhiba recunoașterea Statului Român cu privire la dreptul de proprietate (și de restituire în natură) în discuție, instanța de apel, în aplicarea legii, era în continuare obligată să procedeze la compararea titlurilor de proprietate conform art. 6 din Legea nr.213/1998 și art.480 Cod civil și să constate că titlul opus de reclamanți este mai puternic și mai bine caracterizat decât cel al apelanților pârâți ca urmare a aplicării directe a jurisprudenței CEDO, principiu ce rezultă fără echivoc din coroborarea art. 11, art. 20, art. 41 și art.44 din Constituția României raportat la art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și din spețe concrete soluționate de CEDO prin care România a fost condamnată, ca de exemplu cauza Porteanu, și alții.

S-a susținut că titlul de proprietate al statului fiind nul, așa cum reiese din sentința civilă nr. 2359/1998 a Judecătoriei Sector 3, B, înseamnă că dreptul de proprietate al reclamanților recurenți provine din actele vechi de proprietate, nu din hotărârea judecătorească declarativă de drepturi. Cum Statul Român a vândut ilegal imobilul conform Legii nr.112/1995, privarea de proprietate a reclamanților s-a produs la momentul vânzării ilegale, în anul 1997. Deoarece Legea nr.10/2001 este aplicabilă strict imobilelor naționalizate până la data de 22.12.1989 rezultă fără echivoc că prezentei spețe îi este aplicabilă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României și Codul Civil.

Apărarea apelanților pârâți în sensul că au cumpărat imobilul cu bună credință nu este determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare, deoarece prezumția care operează în cauză este în sensul că ambele titluri opuse de părți sunt valabile, urmând a se stabili care din cele două este mai bine caracterizat.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde în mod clar argumentele pentru care au fost admise apelurile părților adverse (art. 304 pct.7 Cod de procedură civilă).

S-a mai menționat că a schimbat în totalitate hotărârea instanței de fond prin simple afirmații făcute fără suport juridic acestea neconstituind o motivare hotărârii, acesta din urmă schimbând natura și înțelesul lămurit al actului supus judecății (art. 304 pct.8 Cod de procedură civilă).

În calea de atac a recursului, întrucât recurenta reclamantă a decedat la data de 03.06.2009, a fost introdusă moștenitoarea acesteia, respectiv, potrivit certificatului de moștenitor nr. 36 din 18 septembrie 2009, eliberat de BNP.

Intimații nu au formulat întâmpinare și nu s-au administrat probe noi în această în fază procesuală.

Analizând criticile de recurs formulate de către recurenții reclamanți și G, Curtea constată că, în esență, acestea sunt aceleași cu cele formulate și subsumate art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă de către recurenta reclamantă, astfel încât acestea vor primi o analiză comună.

Înainte de a proceda la analiza acestora, Curtea reține ca situație premisă faptul că imobilul în litigiu, reprezentat de apartamentul nr.1 situat în B, nr.315, parter, sectorul 3, fost preluat de stat din proprietatea autorului reclamanților, în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 481 Cod civil.

Prin sentința civilă nr. 2359/04.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanți împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului B și AL SA și în consecință au fost obligați pârâții să lase reclamanților imobilul situat în B, C nr. 315, sector 3, constatându-se greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950.Această sentință a fost urmată de Dispoziția nr. 2060/01.09.1998 a Primarului General prin care s-a pus în aplicare și s-a dispus predarea imobilului în litigiu.

De asemenea, Curtea reține că titlul pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997, încheiat cu SC AL SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin sentința civilă nr. 17212/06.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 3 B, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a respins cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

În pricina de față, Curtea reține că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva chiriașilor cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat în baza Legii nr.112/1995.

Este bine știut că pentru imobilele preluare de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a promulgat o lege specială de reparație, respectiv Legea nr.10/2001. De asemenea, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar.

Numai că Legea nr.10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare, ceea ce înseamnă că Legea nr.10/2001 nu înlătură acțiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai imobilului revendicat.

Procedura administrativă a Legii nr.10/2001 are ca finalitate restituirea în natură numai dacă imobilul este deținut, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin.1 și 2 din art.21.

În speță, însă, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și anume la 14.02.2001, imobilul revendicat de reclamanți nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, conform contractului de vânzare - cumpărare nr. cu plata în rate nr. 6336/22.04.1997, încheiat cu SC AL SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin urmare, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art.21 din Legea nr.10/2001, reclamanții nu mai puteau uza, pentru restituirea în natură a apartamentului litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât într-o asemenea situație nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.

Așa fiind, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Conflictul dintre titularii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun urmează a fi rezolvat ținându-se seama de circumstanțele particulare ale cauzei raportat la prevederile normelor europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate, care, potrivit art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituția României, constituie izvor de drept intern obligatoriu și prioritar.

În speța de față nevalabilitatea titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios este cert stabilită prin sentința civilă nr. 2359/04.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B prin care s-a dispus restituirea imobilului și s-a constatat greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950.

Consecința constatării greșitei aplicări a măsurii de naționalizare a imobilului proprietatea autorilor reclamanților este aceea că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora, astfel că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate pe cale îl opun în acțiunea în revendicare dedusă judecății și acest drept exista în patrimoniul acestora și la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios.

Față de această situație, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, reclamanții sunt titularii unui "bun" protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, este cert stabilit că autorul intimaților pârâți, a cumpătat bunul litigios de la stat, în baza Legii nr112/1995, prin contractul nr. 6336/22.04.1997, contract a cărui validitate le-a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 17212/06.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 3 B, rămasă definitivă și irevocabilă, astfel că și intimații-pârâți dispun de un "bun" în sensul Convenției.

Ca atare, ambele părți având un "bun" în sensul Convenției, oricare dintre ele ar pierde bunul în materialitatea lui ar suferi un prejudiciu din perspectiva exercițiului concret al atributelor dreptului de proprietate și al posesiunii bunului.

În situația în care se află instanța de a alege partea care va rămâne cu bunul în materialitate sa, urmează să aibă în vedere că reclamanții nu au primit până în prezent nici o despăgubire pentru "bunul" de care au fost deposedați abuziv, pe când pârâților le-a fost asigurată o astfel de despăgubire, prin admiterea în prezentul proces a cererii de chemare în garanție a statului și acordarea valorii reactualizate a prețului plătit pentru bunul în litigiu.

Deși potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării nevalabilității titlului de preluare al statului, aceștia nu au primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care au fost deposedați abuziv.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 (cauza Străin contra României).

Față de interpretarea Curții Europene este deci, lipsită de relevanță, în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, buna - credință a chiriașilor cumpărători care au dobândit bunul de la statul neproprietar.

În jurisprudența recentă a Curții Europene, pornindu-se de la premise similare celor de speță - și anume recunoașterea judiciară definitivă a dreptului de proprietate al reclamanților prin constatarea ilegalității naționalizării imobilului, constatare ulterioară înstrăinării bunului de către stat în baza Legii nr.112/1995, respectiv recunoașterea judiciară definitivă a valabilității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de stat cu chiriașii în baza Legii nr.112/1995, pe temeiul bunei-credințe la contractare a chiriașilor cumpărători - s-a reținut încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție prin vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri și că, pentru această privare de proprietate, restituirea bunului către adevăratul proprietar l-ar plasa pe acesta, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art.1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost încălcate (cauza contra României, hotărârea din 17 ianuarie 2008, cauza Dumitrescu contra României, hotărârea din 14 februarie 2008).

Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art.18 lit.c și art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanți.

Totodată, este de observat că, prin admiterea acțiunii în revendicare se pune capăt privării de proprietate suferite de reclamanți, fără a se produce o privare de proprietate a intimaților-pârâți, și ei titulari ai unui bun protejat de art.1 din Primul Protocol la Convenție, în condițiile în care valabilitatea contractului lor de dobândire a bunului litigios a fost confirmată în justiție. Aceasta deoarece, intimaților-pârâți le-a fost admisă cererea de chemare în garanție, în sensul acordării valorii reactualizate a prețului plătit pentru bunul în litigiu, în limitele obiectului acestei cereri, de care instanța civilă este ținută în virtutea principiului disponibilității.

Într-adevăr, apelanții pârâți au solicitat în cuprinsul motivelor de apel restituirea prețului de piață al imobilului, însă această cerere nu poate fi primită, fiind o pretenție nouă făcută pentru prima dată în calea de atac.

Cu toate acestea nimic nu îmE. intimații pârâți să solicite despăgubirea la valoarea de circulație a bunului, ulterior, în condițiile sesizării instanței competente cu o cerere având acest obiect.

Constatând că în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, instanța de apel, față de circumstanțele particulare ale speței, nu a făcut aplicarea directă a art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție și a jurisprudenței în materie a Curții Europene, așa cum s-a stabilit și prin Decizia în interesul legii nr.33/09.06.200R a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea urmează a constata că, prin hotărârea atacată, au fost încălcate dispoziții legale aplicabile speței și au fost nesocotite dezlegările din recursul în interesul legii soluționat prin decizia sus-amintită.

Față de cele arătate mai sus, Curtea constată întemeiate criticile fundamentate de către recurenții reclamanți prin cele două recursuri pe dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Așa cum s-a arătat mai sus ecurenta reclamantă a mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde în mod clar argumentele pentru care au fost admise apelurile părților adverse (art. 304 pct.7 Cod de procedură civilă).

Analizând hotărârea instanței de apel, prin prisma susținerilor acestei recurente, raportat la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.7 Cod de procedură civilă, Curtea constată nefondată această critică având în vedere că decizia atacată cuprinde o amplă motivare, că din considerentele hotărârii se deduc argumentele majore care au stat la baza pronunțării acesteia, respectiv: securitatea raporturilor juridice, faptul că autorul pârâților a cumpărat anterior promovării acțiunii în revendicare, cererea privind declararea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare a fost irevocabil respinsă, incertitudinea despăgubirii pârâților la valoarea de circulație a bunului, decizia cuprinzând pe lângă prezentarea situației de fapt și temeiurile în drept care au fundamentat, în opinia instanței de apel, soluția dată.

În ce privește motivul de recurs întemeiat de recurenta reclamantă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Curtea reține următoarele:

Acest motiv de recurs urmărește desființarea unei hotărâri judecătorești atunci când a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 Cod civil potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Cu alte cuvinte, instanța schimbă natura contractului dacă, spre exemplu, califică un contract de vânzare cumpărare drept un contract de schimb și comite o denaturare atunci când supunând actele cauzei interpretării sale le atribuie un alt înțeles pe care termenii în loc să-l sprijine îl exclud. Pentru a fi întemeiată imputarea de denaturare adusă instanței este necesară precizarea în ce constă denaturarea prin indicarea termenilor din actul pretins denaturat ce exclud prin înțelesul său clar constatarea dedusă din el de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Prin raportare la aceste considerațiuni de ordin teoretic, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat de recurente pe art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă este nefondat, instanța de apel raportându-se în analizarea apelului în mod corect la actele de proprietate ale părților, ca acte de vânzare cumpărare. Prin formularea succintă a acestui motiv de apel Curtea nu poate decât să deducă caracterul formal a acestei critici.

În consecință, față de toate cele prezentate mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 Cod procedură civilă, va admite cele două recursuri, va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelurile ca nefondate.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, găsind fondată solicitarea recurenților și de plată a cheltuielilor de judecată, față de admiterea recursului și căderea în pretenții a intimaților, Curtea va obliga pe aceștia la 1500 lei cheltuieli de judecată către acești recurenți, astfel cum au fost dovedite cu chitanța nr. 146 din 25 iunie 2009 aflată la fila 9 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurenții - reclamanți G și și de către recurenta - reclamantă - decedată, prin moștenitor, împotriva deciziei civile nr.573 A/21.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și și intimații - chemați în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanții - pârâți și și de apelanții - chemați în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.9964/31.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3

Obligă intimații la 1.500 lei cheltuieli de judecată către recurenții și

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 17.12.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI - - - -- -

GREFIER

Red.

2 ex./15.01.2010

TB-4 -;

Jud.3 -

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Mihai Andrei Negoescu Gândac, Ionelia

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1757/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1757/2009. Curtea de Apel Bucuresti