Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 1798/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A CIVILĂ NR.1798/
Ședința publică din 26 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Judecător: - ---
Judecător: - -
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru pronmunțare, recursul civil declarat de reclamantul - LA & ASOCIATII-B, împotriva deciziei civile nr.43 din 13 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra recursului de față au avut loc în ședința publică din 19 2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi când, în urma deliberării s-a dat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față, a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 27.06.2006, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să îi oblige pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul cu 3 camere situat în Pitești,-,.1, județul A, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului menționat și o cotă de din terenul de sub construcție, plus 186,24. C aferentă construcției, în baza contractului de donație autentificat sub nr.879/1972, iar în anul 1987 s-a stabilit legal în
După acest eveniment, apartamentul a trecut în baza deciziei nr.179/1987 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular A, în proprietatea statului, atribuindu-i o despăgubire derizorie. Solicitând restituirea imobilului, după anul 1990, primăria a respins cererea inițială precum și cerere de restituire în baza Legii nr.10/2001, apartamentul fiind vândut chiriașilor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții și au invocat excepțiile autorității de lucru judecat, cu referire la decizia civilă nr.247/2004 a Tribunalului Argeș, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.34/2005 a Curții de APEL PITEȘTI, a lipsei calității procesuale active și a celei pasive, a părților, precum și inadmisibilitatea acțiunii.
Prin sentința civilă nr.4711/07.11.2006, Judecătoria Pitești a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, respingând celelalte două excepții și implicit acțiunea reclamantului.
Asupra apelurilor declarate de părți s-a pronunțat Tribunalul Argeș prin decizia civilă nr.237/05.07.2007, în urma cărora a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Decizia tribunalului a fost recurată la Curtea de APEL PITEȘTI de toate părțile, iar prin decizia civilă nr.26/R/31.01.2008 acestea au fost respinse ca nefondate.
Prin sentința civilă nr.3324 din 4 iunie 2008, Judecătoria Pitești a respins acțiunea formulată de reclamant, cu consecința obligării acestuia la cheltuieli de judecată în cuantum de 1319,15 lei către pârâți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat cu prioritate excepțiile invocate, fiind admise după cum urmează:
Cea a autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr.2424/2003 a Judecătoriei Pitești, modificată în tot prin decizia civilă nr.247/2004 a Tribunalului Argeș și devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.34/R/2005 a Curții de APEL PITEȘTI.
Și excepția inadmisibilității acțiunii a fost admisă în raport de momentul promovării acțiunii și intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 (respectiv 14.02.2001).
Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că apelantul-reclamant nu are titlu pe care să-l opună subdobânditorului de bună-credință al imobilului și a dispus respingerea acțiunii reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, apreciind că este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Analiza efectuată de instanță privind excepția inadmisibilității nu mai poate face obiectul analizei de fond și nici asupra existenței autorității de lucru judecat în privința motivării hotărârii primei instanțe.
A arătat că excepția autorității de lucru judecat este nefondată, arătând că între sentința civilă pronunțată în fondul prezentei cauze și cea soluționată prin decizia civilă nr.247/2004 de Tribunalul Argeș nu există triplă identitate și astfel nu sunt îndeplinite cerințele art.1201 Cod civil.
În privința excepției de inadmisibilitate, apelantul a arătat de asemenea că este nefondată, în raport de faptul că nicio dispoziție legală nu interzice revendicarea unui imobil naționalizat de la terțul dobânditor.
În privința titlului de proprietate deținut de apelant, s-a arătat că este preferabil celui deținut de subdobânditorul imobilului, care a cumpărat apartamentul de la Statul Român al cărui titlu este profund viciat.
Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Tribunalul Argeș, prin decizia civilă nr.43 din 13 februarie 2009, espins ca nefondat apelul declarat de reclamantul, cu consecința obligării acestuia la cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 lei.
În adoptarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că, admiterea excepției de către judecătorie a avut element de referință decizia civilă nr.247/2004 a Tribunalului Argeș, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.34/2005 a Curții de APEL PITEȘTI, cumpărarea de către intimații-pârâți a imobilului în baza Legii nr.112/1995 realizându-se cu bună-credință.
Stabilirea calității de proprietar pentru intimații-pârâți a făcut ca reclamantul să nu aibă calitatea procesuală activă în legătură cu revendicarea imobilului.
Critica vizând excepția inadmisibilității acțiunii a fost privită ca neîntemeiată, deoarece decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.33/2007 dată de Secțiile Unite a statuat că în privința situațiilor de concurs între legea specială și legea generală, situația se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciallia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres de legea specială.
Cu ocazia soluționării recursului în interesul legii s-a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și CEDO - cea din urmă are prioritate, astfel că prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În speță, s-a reținut că reclamantul a beneficiat de reparații în natură de pe urma litigiilor purtate cu intimații-pârâți și anume cu privire la terenul revendicat alăturat imobilului apartament.
În privința fondului cauzei, s-a reținut, acțiunea în revendicare. nu putea fi promovată decât de proprietarul imobilului. Cum titlul valabil îl au subdobânditorii imobilului, aspect soluționat de către instanțe irevocabil, apelantul-reclamant nu mai detine un titlu de proprietate valabil.
În consecință, tribunalul, în baza art.296 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă și respectarea termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
1. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.295 și 261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă - instanța de a apel nu a analizat motivul de apel privind greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat.
Astfel, în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția identității de cauză și obiect pentru a se reține incidența dispozițiilor art.1201 cod civil iar instanța nu analizează deloc motivul de apel propriu-zis, referirile expuse fiind cu totul străine de natura excepției ce făcea obiectul primului motiv de apel.
De asemenea, concluzia finală, conform căreia recurentul nu ar mai avea calitate procesuală activă în cauză vine în contradicție flagrantă cu decizia aceluiași tribunal, nr.237/2007, prin care a fost desființată irevocabil soluția dată în primul ciclu procesual de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului (sentința civilă nr. 4711/07.11.2006 a Judecătoriei Pitești ).
Astfel, prin decizia civilă nr.247/22.03.2004 pronunțată de Tribunalul Argeș, instanța s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3/17.12.1996 încheiat între și și iar prin prezenta cerere de chemare în judecată, recurentul a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilului situat în Pitești,-,.12, județul
Or, este evident că între cele două cauze nu există identitate de obiect și cauză, prima întemeindu-se pe dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, instanța pronunțând o hotărâre raportat la acest text legal, pe când cea de-a doua este o acțiune în revendicare de drept comun, întemeindu-se pe dispozițiile art.480 Cod civil, instanța fiind obligată să procedeze la o comparare de titluri valabile.
Nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.1201 Cod civil, neexistând identitate de cauză și obiect, recurentul susține că se impune respingerea excepției autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Judecătoria Pitești.
2. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă: excepția inadmisibilității este nefondată.
Instanța de fond a reținut că după apariția Legii nr.10/2001, aceasta având caracter special, este exclusă formularea unei cereri de revendicare în ceea ce privește un imobil naționalizat, acțiunea fiind inadmisibilă, soluție apreciată ca temeinică de instanța de apel, care arătat că prin decizia nr. 33 /2008 a ICCJ, dată in interesul legii s-a stabilit o ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui imobil naționalizat.
Astfel, în concursul dintre norma specială și cea generală va avea prioritate prima, iar în cazul în care norma specială contravine CEDO, se va da prioritate normei europene. În dispozitivul deciziei se menționează expres că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, prin decizia respectivă se recunoaște expres și neechivoc posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, indicându-se numai ordinea de prioritate a aplicării normelor incidente: norma internă generală, norma internă specială și norma europeană.
Or, prezenta cerere de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispozițiile art.480 Cod civil și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, ceea ce impune analiza pe fond a acțiunii, eventualele contradicții între diversele categorii de norme aplicabile constituind un aspect ce urmează a fi soluționat în cadrul judecății propriu-zise.
În concluzie, în condițiile în care nu există niciun temei de drept care să excludă posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare în contradictoriu cu terțul dobânditor al unui imobil naționalizat, se impune respingerea excepției inadmisibilității ca nefondată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.
3. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.480 Cod civil și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO.
În ciuda menținerii soluțiilor de admitere a două excepții dirimante, se susține că instanța de apel face o referire laconică și la fondul cauzei, în sensul că pârâții au titlu valabil asupra imobilului, deși actul normativ ce a stat la baza preluării imobilului, respectiv Decretul nr.223/1947 era el însuși neconstituțional, încălcând principiul egalității și pe cel al ocrotirii dreptului la proprietate prevăzute de art.17 și 36 din Constituția României din 1965.
În condițiile în care nu s-a făcut dovada unei cauze de utilitate publică și nici nu s-a primit o dreaptă și prealabilă despăgubire în sensul legii, actul normativ în cauză încalcă totodată și prevederile art.481 Cod civil.
De asemenea, el intră în contradicție cu dispozițiile art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care prevăd că orice persoană are dreptul la proprietate și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.
În fine, decizia administrativă nr.179/1987 emisă de Consiliul Popular al Județului A nu a fost comunicată recurentului, neavând astfel posibilitatea de aoa taca în fața instanței, contractul de vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat către foștii chiriași în temeiul Legii nr.112/1995, chiar dacă se admite că formal nu este lovit de nulitate, fiind în mod evident viciat.
În condițiile în care cei doi pârâți cunoșteau faptul că apartamentul în cauză este naționalizat, iar cu minime diligențe puteau să afle intenția reclamantului de revendicare, se apreciază că scopul real al cumpărătorilor nu l-a reprezentat decât achiziționarea unui bun de mare valoare la un preț derizoriu, cât mai repede posibil, în fraudarea dreptului adevăratului proprietar.
Aceștia au încheiat contract de vânzare-cumpărare, exonerând vânzătorul de răspunderea pentru evicțiune, dovadă clară a faptului că încă de la acel moment au conștientizat că există posibilitatea ca fostul proprietar să revendice imobilul.
În ceea ce îl privește pe vânzător, acesta a acționat cu o vădită rea-credință, în condițiile în care a vândut imobilul, deși era formulată o cerere de restituire a acestuia.
Analizând titlul de proprietate al recurentului-reclamant comparativ cu cel al pârâților, reiese cu evidență faptul că primul este mult mai bine caracterizat, impunându-se a i se da preferință.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat.
Recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Recurentul a criticat atât sentința instanței de fond cat și cea pronunțată în apel, in primul rând sub aspectul modalității in care instanțele au înțeles să soluționeze cele două excepții invocate, respectiv cea a autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii in revendicare, susținând că primează excepția privind amisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii in revendicare. De modalitatea in care este rezolvată această excepție, susține recurentul instanța mai poate analiza și celelalte excepții, și in final in măsura in care aceste excepții sunt respinse se poate trece la soluționarea in fond a cauzei.
Potrivit disp. art.137 cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte cercetarea in fond a pricinii. In situația unui concurs între excepții, cum este cazul în speță, va fi invocată și soluționată cu întâietate acea excepție care face de prisos verificarea celei următoare. Sub acest aspect, obiectul excepției de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanța, cu o acțiune in revendicare după apariția legilor reparatorii speciale, astfel că, din acest punct de vedere inadmisibilitățile diferă de apărările în fond și se apropie de excepțiile de procedură.
Excepția puterii lucrului judecat este o excepție de fond, care paralizează acțiunea reclamantului, însă față de disp. art. 137 cod procedură civilă ea poate fi analizată numai după excepția inadmisibilității care așa cum s-a menționat în doctrină se apropie de excepțiile de procedură și se impune a fi analizată cu prioritate.
Ambele instanțe au apreciat că acțiunea în revendicare promovată de către reclamant este inadmisibilă pe calea dreptului comun ca urmare a regimului juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a proprietății fiind aceea reglementată de Legea nr.10/2001, soluție in raport de care, față de disp art. 137 cod procedură civilă nu se mai puteau pronunța cu privire la nici un alt aspect al pricinii. Soluția adoptată de instanțele de fond privind inadmisibilitatea acțiunii in revendicare este in contradicție cu Convenția, decizia ICCJ nr. 33 /2008 și dispozițiile dreptului comun în materie.
Astfel, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun a unui imobil ce a făcut obiectul Legii nr.10/2001, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr.33/9.06.2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că Legea specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foștilor proprietari, numai în această procedură.
Instanța supremă a statuat de asemenea că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Dispozițiile mai-sus amintite nu fac decât să confirme teza potrivit căreia o acțiune în revendicare fundamentată pe dreptul comuneste admisibilă,pornind de la următoarele premise:
- aplicabilitatea dispozițiilor Convenției atunci când reclamantul invoca existenta "bunului" in patrimoniul acestuia, in accepțiunea
- necesitatea respectării dreptului de acces la justiție prevăzut de disp. art. 6 din și art. 21 din Constituție
- caracterul mai favorabil al prevederilor Convenției în raport de Legea 10/2001, din perspectiva garantării și respectării drepturilor fundamentale ale omului.
O astfel de concluzie decurge și din dispozitivul deciziei menționate, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că"în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,convenția are prioritate".
normelor Convenției asupra prevederilor din dreptul intern se stabilește prin analiza concursului dintre legile interne și reglementările internaționale. Modul de soluționare a acestui concurs de legi este dat de art 20 din Constituția României, care prevede: "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Din compararea reglementării interne cu reglementarea internațională rezultă în mod evident faptul cădispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispozițiile Legii nr.10/2001.Aceleași susțineri sunt valabile și prin raportarea normelor Convenției la disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Legea nr.10/2001-art.22 alin.(1) și (5) conține însă olimitare în timpa dreptului de a cere restituirea/respectarea dreptului de proprietate pentru proprietățile abuziv confiscate, eglementare evident inferioară principiilor prevăzute de Convenție și în totală contradicție cu legea generală (art.480 Cod civil) din care rezulta caracterul absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicarea lui, caracter recunoscut prin dreptul intern și practica CEDO.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din Primul Protocol adițional) nu face nici o distincție, respectiv nu prevede nici o limitare in timp a dreptului de a cere respectarea proprietății. Relevanta sub acest aspect este hotărârea pronunțată de în cauza Păduraru împotriva României care a reținut caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare(".Revendicarea, caacțiune petitorie imprescriptibila urmărește a stabili in mod direct existenta dreptului de proprietate al reclamantului. ")Rezultă că Legea nr.10/2001 - disp.art.22 alin.(5) conțin o normă mai puțin favorabilă protecției dreptului de proprietate și, ca atare, instanțele vor putea sa le înlăture de la aplicare.
Admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea directă și imediată în dreptul intern a, în caz contrar incălcându-se următoarele drepturi fundamentale prevăzute atât de convenție cat și de constituție.
Dreptul de acces la instanța- element indispensabil dreptului la un proces echitabil prevăzut de de disp. art. 6.1. din in baza cărora fiecare persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil a cauzei sale, de către o instanța independenta care va hotari asupra incalcarii drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Dreptul la respectareaproprietății- prevăzut de disp. art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție: "orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și in condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Verificarea încălcării acestui drept prin respingerea acțiunii in revendicare in situația analizata trebuie sa pornească de la verificarea condiției ca reclamantul sa aibă un bun in sensul Convenției.
Art.1 din Protocolul 1 la Convenție, conferă protecție juridică bunurilor actuale, care există în patrimoniul celui care pretinde ca i-a fost incalcat dreptul de proprietate asupra lor.
O alta situație poate fi aceea a bunurilor la dobândirea cărora aceștia ar avea cel puțin o speranță legitimă(cauza Păduraru României).
Calitatea de titular actual al bunului revendicat poate sa rezulte și dintr-un act normativ care prevede masuri de restituire sau recunoașterea preluării abuzive de către stat. In acest sens in legislația s-au făcut mai multe astfel de recunoașteri din partea statului a caracterului abuziv al preluării imobilelor in perioada 1945-1989 și implicit a caracterului de bun actual al acestor bunuri in patrimoniul celor care reclama incalcarea dreptului.
Reclamantului-recurent i s-a recunoscut calitatea de titular al unui bun în sensul Convenției, prin decizia nr.775/2006, prin care i s-au acordat despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, in temeiul Legii 10/2001, existând astfel o speranță legitimă de redobândire a bunurilor.
A declara acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, ar echivala deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.
Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare ar însemna și afectarea substanței dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura legii 10/2001 care limitează în timp și formal dreptul de a cere restituirea).
Față de considerentele mai sus expuse, critica privind soluționarea greșită a excepției inadmisibilității acțiunii in revendicare este fondată și urmează a fi admisă, în temeiul art.312 cod procedură civilă, cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, care va analiza pe fond acțiunea in revendicare formulată de reclamant, acțiune admisibilă potrivit normelor legale mai sus invocate.
În raport de soluția adoptată, nu se mai impun a fi analizate celelalte critici, care vor fi avute in vedere de instanța de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul - la & Asociații B, cu sediul în B,-,.3,.4,.14, sector 6, împotriva deciziei civile nr.43 din 13 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții și, ambii domiciliați în Pitești,-, județul
Casează decizia și sentința și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Judecător, Judecător,
- --- - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
7 ex./21.12.2009
Jud. apel: /Gh.
Jud. fond:
Opinie separată
de noi, judecător - ---, asupra recursului civil formulat de reclamantul, împotriva deciziei civile nr.43/13 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții și, în sensul admiterii acestuia, dar al casării numai a deciziei și a trimiterii cauzei spre rejudecare către tribunal, ca instanță de apel.
în acest sens față de faptul că judecătoria, prima instanță de fond, în pronunțarea sa prin sentința civilă nr.3324/4 iunie 2008, arătat atât că are în vedere la respingerea acțiunii excepția de inadmisibilitate a revendicării de drept comun pornită după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ca și excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește valabilitatea titlului cu care imobilul în litigiu a fost preluat de către stat și, respectiv, calitatea de cumpărător de bună-credință a pârâților din prezenta cauză, statuări făcute prin decizia civilă nr.247/22 martie 2004 Tribunalului Argeș, rămasă irevocabilă prin decizia nr.34/R/19 ianuarie 2005 Curții de APEL PITEȘTI, pe de o parte.
După analiza acestor două excepții, care ar fi impus potrivit regulilor de procedură interdicția oricărei alte cercetări de către o instanță judecătorească a temeiniciei pretențiilor deduse judecății, instanța a arătat în mod expres că înțelege să examineze acțiunea și pe fondul acesteia, prin prisma dispozițiilor de drept comun, privind revendicarea, constatând că ea este nefondată, ca urmare a unei statuări anterioare, între aceleași părți, a trecerii cu titlu valabil din patrimoniul reclamanților în cel a statului care, la rândul său, a încheiat o înstrăinare față de pârâții ce s-au comportat cu bună credință față de titlul vânzătorului către ei, așa încât, în prezent, dreptul disputat nu se mai găsește în activul celor ale reclamanților, ci în patrimoniul pârâților.
Cum se poate observa, prima instanță de fond a analizat cererea supusă evaluării sale jurisdicționale în însuși fondul acesteia, respectiv cu privire la existența dreptului în patrimoniul celor ce pretind respectarea lui, chiar dacă antamase și excepțiile ce ar fi făcut inutilă cercetarea acestui fond.
În aceste condiții, constatăm că prima instanță a examinat cererea în însuși fondul acesteia, și-a spus punctul de vedere, așa încât, nu se impune ca trimiterea, pentru motive ce se vor arăta în continuare, să se facă la prima instanță de fond, ci la cea de apel.
Astfel, tribunalul ca instanță de apel, era dator la rândul său să examineze toate criticile aduse de către parte soluției primei instanțe de fond.
Luând în discuție criticile aduse, acesta arată care sunt argumentele pentru care judecătoria a pronunțat soluția sa, fără însă a arăta care sunt argumentele sale pentru care consideră că o astfel de soluționare este una corectă.
Astfel, deși soluția a fost criticată în acest sens, tribunalul nu a arătat de ce consideră că ar opera tripla identitate de obiect, cauză și părți impusă de art.1201 Cod civil, în ceea ce privește autoritatea lucrului judecat.
Raportarea la hotărârea primei instanțe de fond a fost folosită și în motivarea respingerii criticii vizând excepția de inadmisibilitate a acțiunii, ca și a fondului pretențiilor deduse judecății. Astfel, deși pretinde că soluția se pronunță numai în excepția de inadmisibilitate, instanța face vorbire, într-o ultimă frază, despre lipsa calității de proprietar a imobilului reclamantului, considerând că a făcut analiza chestiunii titlului valabil al subdobânditorului cu prilejul analizării primei critici, cea referitoare la autoritatea lucrului judecat.
Cum însă o astfel de analiză nu există în considerentele deciziei, care se rezumă la reluarea argumentelor primei instanțe de fond, fără a face o analiză proprie, cum s-a arătat, a cerințelor art.1201 Cod civil, se poate observa că nici examinarea fondului nu cuprinde din partea instanței de apel o evaluare proprie, ci se mărginește la repetarea argumentelor primei instanțe de fond.
Lipsa unei judecăți proprii din partea instanței de apel conduce la concluzia necercetării fondului de către aceasta, deși este o cale de atac devolutivă de fond, așa încât, lipsește prezenta C de posibilitatea de a examina cerințele de legalitate ce ar putea fi aplicate la starea de fapt stabilită de către instanța de apel ca instanță de fond a cărei verificare face obiectul căii de atac a recursului.
De aceea, considerăm că se impune, într-adevăr, admiterea recursului și casarea deciziei, însă nu și a sentinței, care a cercetat pretențiile deduse judecății, atât prin prisma excepțiilor, dar și prin prisma însuși dreptului pretins de către reclamanți și a celui opus de către pârâți.
Judecător,
- ---
Red.-/22.12.2009
GM/7 ex.
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Șerbănoiu Bădescu
