Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 209/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.209
Ședința publică din data de: 03.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantele-reclamante și împotriva sentinței civile nr.719/22.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, Municipiul B prin Primarul General și.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă apelantele-reclamante și prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/30.10.2009, intimații pârâți și prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.18413/3.11.2009, și Municipiul B prin Primarul General prin consilier juridic cu delegație de reprezentare.
Procedura de citare este este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință care învederează Curții că la data de 2.12.2009 intimatul pârât a depus concluzii scrise.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B solicită proba cu înscrisuri în cadrul căreia a se emite o adresă către SC Nord SA pentru a se menționa dacă au fost acordate despăgubiri.
Reprezentantul apelantelor-reclamante arată că se opune acestei probe, nefiind utilă pentru soluționarea acestei cauze.
Reprezentantul intimaților-pârâți și de asemenea solicită respingerea probei cu înscrisuri solicitată de reprezentantul intimatului pârât.
Curtea, deliberând, respinge proba cu înscrisuri, respectiv emiterea adresei către SC Nord SA, solicitată de reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General, cu motivarea că pe de o parte aceste relații nu sunt utile pentru soluționarea cauzei, iar pe de altă parte nu s-a formulat întâmpinare din partea intimatului pârât care să fi cuprins vreo apărare în acest sens.
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de apel.
Reprezentantul apelantelor-reclamante solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea în tot a sentinței civile apelate, iar pe fond admiterea acțiunii și a se constata nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în B,-,.2,sector 1. În susținerea motivelor de apel solicită a se avea în vedere că titlul deținut de reclamanți este mai caracterizat și că această vânzare s-a făcut cu rea credință, întrucât la acel moment exista notificare formulată. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților-pârâți și solicită respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că au fost primite despăgubiri care nu pot fi restituite. Depune la dosar concluzii scrise pe care solicită a fi analizate.
Reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General solicită respingerea apelului ca nefondat, urmând a se constata reaua credință a apelanților reclamanți.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Princererea de chemare în judecatăînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 30.11.2006, sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-,. 2, sector 1, să oblige pârâții persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobil sus arătat și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autorii lor, și, au cumpărat imobilul compus din teren în suprafață de 234,80 mp și construcție (parter și etaj) situat în-, fost -, conform contractului autentificat cu nr. 30322/30.10.1934 de către Tribunalul Ilfov - Secția notariat. În urma decesului, au rămas moștenitori fii acesteia, și.
De pe urma defunctului a rămas succesoare, iar după, moștenitor legal. Se mai învederează că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată.
De asemenea, se mai menționează ca s-a formulat notificarea nr. 846/09.07.2001 întemeiată pe Legea nr. 10/2001, care nu a fost soluționată. Deși se cunoștea că imobilul are proprietari, acesta a fost înstrăinat către pârâți, cu rea credință, întrucât bunul era în atenția Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995. Se mai precizează și faptul că prin nr. 1900/30.09.1998 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat autorilor lor și despăgubiri pentru imobilul din-.
Reclamanții apreciază că preluarea imobilul de către stat în anul 1950 încălcat legile în vigoare la acea dată, precum și faptul că titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 30322/30.10.1934 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat este preferabil titlului pârâților, reprezentat de contractul nr. 124/19748/30.09.1996 încheiat cu Primăria Municipiului B, întrucât au dobândit imobilul prin moștenire de la adevărații proprietari.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481.Civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998 art. 2 si 50 din Legea nr. 10/2001, art. 112 si 274 Cod pr.Civ.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât Legea nr. 10/2001, ca lege specială, are prioritate, rămânând fără aplicare dispozițiile dreptului comun, precum și excepția prescrierii dreptului la acțiune în ceea ce privește anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 1977/29385/06.12.2006, față de prevederile art. 45 alin 5 din legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripție, care s-a împlinit la 17.08.2002. Pe fond, se solicita respingerea cererii ca neîntemeiată, arătându-se că titlul său este valabil, imobilul fiind preluat cu titlu și înstrăinat cu respectarea formelor legale. Se mai precizează că autorilor reclamantelor li s-au acordat despăgubiri, prin echivalent
La termenul din 2.02.2007, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei care, alături de pârâtul, este moștenitoarea defunctei, conform certificatului de moștenitor nr. 87/20.12.2006 (f 43)
Prinsentința civilă nr. 4166/16.03.2007 a Judecătoriei Sectorului 1, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Prindecizia civilă nr.1530A/22.11.2007, Tribunalul București - Secția a III-a Civilăs-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca inadmisibilă și s-a admis apelul reclamantelor, desființându-se sentința civilă de mai sus, cu trimitere spre rejudecare, motivat de faptul că s-a încălcat principiul contradictorialității, întrucât instanța, deși a pus în discuție doar excepțiile invocate de pârâți, a soluționat cauza pe fond.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 sub nr. 4814/299/26.03.2008.
La data de 29.04.2008, pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescrierii acțiunii în nulitatea contractului de vânzare cumpărare, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii. Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului B, SC Nord SA și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului plătit, actualizat și dobânda legală, precum și daune interese constând în diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de bun, conform art. 1344 Cod Civ.precum și cheltuielile necesare și utile.
În motivare, se precizează că autorii lor nu au fost notificați de reclamante la data încheierii contractului de vânzare, astfel încât aceștia au fost de bună credință.
De asemenea, obligația de restituire a sporului de valoare și a îmbunătățirilor revine, în calitate de vânzător, respectiv unitate deținătoare. Prin aceeași cerere, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor formulează cerere de chemare in garanție a SC Nord SA, prin care solicită restituirea comisionului de 1/% încasat de aceasta.
La data de 28.05.2008, reclamantele au depus o cerere precizatoare, prin care au învederat că nu înțeleg să invoce ca un capăt distinct nulitatea contractului de vânzare cumpărare, precum si răspuns la întâmpinare.
La termenul din 28.05.2008, instanța a dispus disjungerea capătului având ca obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâți si a cererii de chemare în garanție introdusă de Statul Român, prin Ministerul Economiei si Finanțelor, precum si efectuarea unei expertize evaluatoare, pentru stabilirea valorii de circulație a bunului la momentul introducerii acțiunii, respectiv noiembrie 2006, raportul fiind întocmit de expert si înregistrat sub nr. 7722/12.09.2008 (f 56-67).
La termenul din 08.10.2008, instanța a pus in discuție excepția necompetentei materiale invocate de pârâte.
Prinsentința civilă nr.12215/08.10.2008, Judecătoria Sectorului 1a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că apartamentul revendicat are o suprafață de 113,75 mp cu o valoare de piață de 1.038.217 și față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.b pr.civ.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 15.11.2008 sub nr-.
Prinsentința civilă nr.719/22.05.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilăa respins excepția lipsei calității procesuale active ca nefondată și a respins acțiunea ca nefondată.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a constatat că imobilul a aparținut soților și în baza contractului de vânzare din 20.10.1934, de pe urma lor rămânând ca moștenitori si așa cum rezultă din Certificatul de Moștenitor nr.75/22.06.2007 emis de BNP si și Certificatul de Moștenitor nr.138/07.02.1984, de pe urma defunctului a rămas ca moștenitor reclamanta, conform Certificatului de Moștenitor nr.49/18.05.2007 emis de BNP și, de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori reclamantele așa cum rezultă din Certificatul de Moștenitor nr.54/12.10.2000 emis de BNP, astfel că reclamantele justifică faptul că au calitate procesuală în promovarea acțiunii ca titulare al dreptului subiectiv dedus judecății.
Analizând în fond cererea de revendicare tribunalul a reținut că și au cumpărat imobilul compus din teren în suprafață de 234,80 mp și construcție (parter și etaj) situat în-, fost -, conform contractului autentificat cu nr. 30322/30.10.1934 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, de pe urma acestora rămânând ca moștenitori reclamanții, imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
În ce privește titlul statului instanța a reținut că imobilul a fost preluat de stat de la autorii reclamanților în mod abuziv (termen generic utilizat de legiuitor prin art.2 din Legea nr. 10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât și preluarea fără titlu valabil), în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 451 Cod civil, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el poate face obiectul revendicării de către foștii proprietari sau succesorii acestuia.
În aceste condiții, reclamanții s-au adresat cu cereri, în vederea recunoașterii dreptului lor de proprietate, Comisiei Locale pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 și, ulterior, Subcomisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind emisă Hotărârea nr.1900/30.09.1998 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995 în sensul acordării de despăgubiri reclamantelor în condițiile art.13 alin. 4 și 5 din legea nr.112/1995.
Pârâta dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat de către reclamanți, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 124/19748/30.09.1996 încheiat cu Primăria Municipiului
Ulterior, prin dispozițiile art. 46 alin.2 din Legea nr.10/2001 s-a instituit prevederea potrivit căreia contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credință.
Statutul deverus dominusal statului înstrăinător presupunea că titlul său asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea într-un text de lege în vigoare la momentul preluării de la fostul proprietar iar, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale HG nr. 20/1996, buna credință a subdobânditorilor imobilelor presupunea efectuarea de minime diligente pentru a constata că statul vânzător are sau nu un titlu asupra imobilului.
Contractul de vânzare cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtei a fost încheiat potrivit art. 1 alin. 2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin HG nr. 20/1996 și modificate prin nr.HG 11/1997: "imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974."
Nici pârâta-cumpărătoare, nici societatea vânzătoare, nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând nici un fel de hotărâre judecătorească ori cel puțin acțiune în justiție prin care să se stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, procedură ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului.
În aceste condiții, instanța a reținut că reclamanților din prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, și ulterior, la data dobândirii în patrimoniului pârâtei a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, nu li se putea recunoaște nici măcar " legitimă" de a dobândi un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, există o diferență esențială între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi de îndreptățită din punct de vedere moral, și " legitimă", bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.
Totodată, s-a statuat că nu se poate trage concluzia existenței unei "speranțe legitime" în ipoteza în care există controverse privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.1.
Cu toate acestea, ulterior, prin apariția Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât aceste acte normative nesocoteau prevederile Constituției, Codului civil și tratatelor internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-ar fi pierdut niciodată dreptul asupra imobilului revendicat.
Pe cale de consecință, în urma îndeplinirii procedurilor prevăzute de această lege, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, pentru prima dată, prin Hotărârea nr.1900/30.09.1998 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii.
Astfel, aceștia nu pot susține că, prin această dispoziție administrativă au fost privați de dreptul lor de proprietate întrucât, tocmai ca urmare a recunoașterii acestuia de către autoritățile statului, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent.
Totodată, instanța reține că, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de către reclamanți, s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare al pârâtei nu a fost desființat, iar dreptul de proprietate al reclamanților a fost recunoscut, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Acțiunea în revendicare, definită în literatura de specialitate drept acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, solicită instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului si să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, este perfect admisibilă în cauza de față, apreciindu-se că în cazul deținerii imobilului de către alte persoane juridice decât cele vizate de legiuitor sau al cumpărării acestuia de către fostul chiriaș persoană fizică, nu este însă posibilă derularea unei proceduri administrative și, ca atare, unica modalitate de redobândire a posesiei de către titularul dreptului de proprietate este aceea a formulării unei acțiuni directe.
Totuși, instanța nu poate proceda la compararea titlurilor reclamanților și al pârâtei fără a avea în vedere considerentele Deciziei nr.53 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care aceasta s-a pronunțat în recursul în interesul legii formulat, arătând că "legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special".
Astfel, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-au instituit norme juridice derogatorii de la dreptul comun, care trebuie urmate de către moștenitorii foștilor proprietari, prin intermediul cărora intenția legiuitorului a fost aceea de a acorda preferință titlului cumpărătorului, prin derogare de la aceste regulile generale.
Totodată, potrivit art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Un astfel de caracter îl deține și Legea nr. 10/2001, prin care s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât, după data intrării în vigoare a acesteia, persoanele îndreptățite la retrocedarea in natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii si termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Această interpretare este și în spiritul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât în situația în care s-a constatat o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 de către România, reclamantului-moștenitor al fostului proprietar i se recunoscuse printr-o hotărâre irevocabilă pronunțată de instanțele naționale dreptul său de proprietate asupra imobilului naționalizat în mod abuziv, astfel încât s-a apreciat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiva dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1" (Străin României, Porteanu României).
Astfel, în condițiile în care reclamanților nu li s-a recunoscut în justiție până la acest moment dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, și, prin Hotărârea nr.1900/30.09.1998 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995 li s-au acordat despăgubiri, nu se poate susține că li s-a adus atingere dreptului de proprietate al acestora, astfel cum este recunoscut de Constituția României și de art.480 civil.
Împotriva acestei sentințe au declaratapelreclamantele și, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii, constatarea nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în B,-,.2, sector 1 în contradictoriu cu Municipiul B și obligarea pârâților și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, situat în B,-, sector 1, compus din vestibul, hol, 2 dormitoare, sufragerie, oficiu, baie, bucătărie, culoar, debara, boxa (subsol) cu o suprafață utilă de 113, 75. și a suprafeței de teren de sub imobil, aferent apartamentului, în suprafață de 41,10.
În dezvoltarea motivelor de critică, apelantele-reclamante au arătat că în mod greșit, instanța de fond a reținut că "nici pârâta - cumpărătoare, nici societatea vânzătoare, nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând nici un fel de hotărâre judecătorească ori, cel puțin, acțiune în justiție, prin care să se stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art.9, din Legea nr.112/1995, procedura ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului."
Faptul că actul de vânzare cumpărare al pârâților nu a fost desființat nu semnifică faptul că pârâții au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în litigiu, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății comune pe cote părți, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Realizând distincția netă dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu zis, nu exista nici o contradicție între situația menținerii titlurilor invocate de pârâți și constatarea că aceștia nu au totuși nici un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, deși actele juridice nu au fost desființate. Trebuie avut în vedere faptul că un contract de vânzare cumpărare reprezintă un acord de voință între două părți prin care vânzătorul se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate, iar cumpărătorul se obliga să plătească prețul. În cazul vânzării de către un neproprietar a bunului altuia, acest efect nu se produce pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului, și, deci, nu poate fi transmis de către acesta.
Acordul de voință rămâne valabil în sensul existenței consimțământului, obiectului și al cauzei, dar acest acord nu produce efectiv efectul transmiterii dreptului de proprietate, întrucât vânzătorul nu are dreptul a cărui transmitere s-a obligat să o facă. Menținerea acestui contract nu contrazice logic în nici un fel posibilitatea instanței de a compara aceste contracte cu titlul de proprietate al fostului proprietar.
De asemenea, se mai reține de către instanța de fond "Totodată, s-a statuat că nu se poate trage concluzia existentei "unei speranțe legitime" în ipoteza în care exista controverse privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.1"
Au invocat apelantele-reclamante art. 480 cod civil și art. 1 alin.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că în anul 1996 statul, care preluase fără titlu imobilul respectiv, l-a vândut către chiriași, pârâți în prezenta cauză, fiind astfel privați reclamanții de posibilitatea de a intra în posesia acestuia. O astfel de vânzare realizată de stat către chiriași, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al nostru în calitate de reclamanți, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul lor de proprietate. Urmare a acestei vânzări, reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a dispune de acesta într-un alt fel. În aceste condiții, această situație a avut ca efect privarea lor în calitate de reclamanți, de proprietatea în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr.1.
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul lor de proprietate. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței sunt: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporționalitatea ingerinței.
În ceea ce privește prima condiție, principiul legalității implică în egală măsură existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să prevadă o astfel de ingerință. Este de observat faptul că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și ca nici o altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul sau și care nu avea nici un titlu. Împrejurarea că Legea nr. 112/1995 folosește noțiunea de "imobile trecute în proprietatea statului cu titlu" fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma" cu titlu", aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conține o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu. Astfel, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, ingerința litigioasă fiind lipsită de baza legală din moment ce legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
În aceste condiții, ingerința în dreptul apelantelor de proprietate este lipsită de baza legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
De asemenea, instanța de fond statuează "Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Nu înțeleg apelantele care este perfecționarea sistemului reparator adus prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, de care vorbește instanța de fond atâta vreme cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispozițiile Legii nr. 247/2005, apreciind ca aceasta lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, cauza Penescu).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursa, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus-menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.
Într-o cauză recenta (cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativa - și, dacă este cazul, chiar contencioasa - prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adopta o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional.
Consideră că, prin adoptarea Legii nr.10/2001, intenția legiuitorului a fost tocmai în sensul de a restabili situația anacronica creată de regimul comunist și a da posibilitatea foștilor proprietari de a-și recupera imobilele, urmând o cale mai lesnicioasă, respectiv procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001.
Această procedură administrativă operează în cazul în care imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate, deci care sunt libere sau asupra cărora există contracte de închiriere. În această situație, foștii proprietari au posibilitatea de a nu mai urma calea judecătorească, restituirea fiind de competenta Primăriei.
Nu se poate susține că acțiunea apelantelor ar fi inadmisibilă, întrucât toate acțiunile în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 sunt inadmisibile! Astfel, contracarând această opinie, au arătat și în fața instanței că acțiunea în revendicare dintre două persoane fizice, nu poate fi declarată inadmisibilă, Legea nr. 10/2001 prevăzând cazul de "restituire în natură" prin procedura administrativă, numai în cazul în care se revendică un imobil de la Statul Român, nu si de la o persoana fizică. Acțiunea în revendicare între două persoane fizice, chiar dacă are drept obiect un imobil naționalizat, se face pe calea dreptului comun, nu prin Legea 10/2001.
Așa cum sublinia și un important practician al dreptului, avocatul, în articolul sau din Romane, nr.2/2004, intitulat "Acțiunea în revendicare în dreptul comun a imobilelor preluate abuziv de către stat după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pagina 265, "acțiunea în revendicare este reglementată de art. 480 și urm Cod civil și este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri (în natură sau prin echivalent), care este o acțiune personală imobiliară, acțiune supusă atât prescripției cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr.10/2001. Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același".
Acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile art. 480, 481 Cod civil. Prin promulgarea unei noi legi de reparație, nu s-a dorit decât să se aducă completări textului de lege amintit și nicidecum ca acest text să fie abrogat. Acțiunea în revendicare nu își poate avea izvorul într-o lege specială atâta vreme cât textul din Codul civil nu a fost abrogat și considerăm că nici nu poate fi primită de către instanța de judecată o acțiune în revendicare fără a fi invocat ca temei juridic si art. 480 Cod civil.
Chiar acceptând acest punct de vedere, în sensul că Legea nr. 10/2001 a dorit instituirea unui climat de stabilitate socială, nu putem ignora principiile elementare ale dreptului civil, cum ar fi: detentorul precar, in cazul nostru Statul român nu poate vinde, iar in cazul in care o face actul nu are valabilitate, titularul fiind la rândul sau tot un detentor precar; în cazul în care pentru același imobil există două acte de proprietate care provin de la autori diferiți, se dă preferință celui mai vechi, mai bine caracterizat; posesia abuzivă nu poate constitui titlu de proprietate, abuzul nu creează drept, fostului proprietar nefiindu-i imputabilă deposedarea.
Consideră că dispozițiile Legii nr.10/2001 încalcă dispozițiile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Trebuie observat că deși România a aderat la Convenție la data de 20.06.1994, Convenție care protejează proprietatea, totuși în anul 1995 în România este adoptată Lege nr.112/1995, care permite vânzarea imobilelor naționalizate de stat către chiriașii care le ocupau, iar apoi este adoptată Legea nr.10/2001, care permite restituirea în natură a imobilelor naționalizate dacă nu au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, iar dacă acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 se propune acordarea de măsuri reparatorii.
Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedura civilă.
Intimații nu au formulat întâmpinare, însă intimatul-pârât a depus la dosar concluzii scrise la termenul din 03.12.2009, solicitând respingerea ca nefondat a apelului formulat.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de critică mai sus expuse și în raport de dispozițiile art.295 Cod Proc.Civ. curtea constată căapelul este nefondat.
Primul argument adus de apelantele-reclamante în sprijinul apelului formulat a fost în sensul că prima instanță a greșit atunci când a considerat că pârâții nu puteau analiza la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare să analizeze valabilitatea titlului statului, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate o astfel de situație.
Această apreciere a primei instanțe este însă considerată de instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță în cadrul pricinii de față, deoarece, atât timp cât acțiunea în nulitatea actului amintit este prescrisă conform dispozițiilor speciale ale art.45 alin.5 al Legii nr.10/2001 republicată, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi contestată în justiție și eventuala rea-credință a părților (care ar fi atras nulitatea actului încheiat în temeiul Legii nr.112/1995) nu mai poate fi analizată.
Totodată, au susținut apelantele-reclamante că, deși valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995 nu a produs transferul în patrimoniul acestora al unui drept de proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului, astfel că nu putea transmite ceea ce nu avea.
Deși argumentul nu este fals prin sine însuși, curtea reține că nici acesta nu este relevant în examinarea temeiniciei pretențiilor reclamantelor, fiind în discuție compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, titlul pârâților fiind prezumat valabil ca urmare a neformulării în termenul de prescripție a unei acțiuni în nulitate, după cum s-a arătat.
Curtea reține că autorilor apelantelor-reclamante au formulat o notificare în temeiul Legii nr.112/1995, în urma căreia a fost emisă Hotărârea nr.1900/30.09.1998, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri titularilor notificării pentru imobilul situat în B,-, compus din teren și construcție, din care face parte și apartamentul revendicat în cauză.
Nu a rezultat din mijloacele de probă administrate în cauză că această hotărâre ar fi fost contestată.
Apelantele-reclamante au formulat, în temeiul Legii nr.10/2001, notificare, adresată Primăriei Municipiului B, prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru același imobil. Nu rezultă din lucrările dosarului dacă până în prezent această notificare a fost sau nu soluționată.
În acest context, cererea de față nu poate fi examinată decât având în vedere că la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe devenise obligatorie, conform art.329 alin.3 Cod Proc.Civ. interpretarea dată de instanța supremă pentru actele normative incidente în speța de față, prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009.
Unul dintre principiile reținute de instanța supremă în considerentele Deciziei nr.33/2008 este acela că rezolvarea raportului juridic litigios dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător trebuie să aibă în vedere și principiul securității raporturilor juridice.
Acest principiu contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.
În consecință, după cum s-a arătat și în decizia amintită, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de aoptaîntre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină.
S-a reținut din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor neajunsuri adusenu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, instanța europeană considerând cănu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun(Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru motivul că, la fel ca și în speța de față, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a statuat că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, se mai reține că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens s-a arătat că nu există un drept de opțiune între calea Legii nr.10/2001 și dreptul comun, căci ar însemna să se încalce principiulspecialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Acesta este motivul pentru care curtea consideră că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitatede planoa acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind sa analizeze pricina de la caz la caz în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.
Însă argumentele aduse de apelantele-reclamante în sensul admisibilității cererii lor de revendicare sunt inutile, de vreme ce însăși prima instanță a reținut că acțiunea nu este lovită de inadmisibilitate, tribunalul soluționând cauza în fond.
Curtea va înlătura și criticile în sensul încălcării art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că, în privința dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, apelantele-reclamante nu sunt în măsură să invoce existența unui bun astfel cum a fost reținută această noțiune în jurisprudența instanței europene.
În acest sens curtea constată că reclamantele apelante nu au solicitat și obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, act ce constituie titlul de proprietate al pârâților intimați, după cum nu au solicitat și obținut constatarea nevalabilității titlului statului, o procedură judiciară cu acest obiect nefiind desfășurată.
Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu formulaseră acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
În același timp, solicitând o reparație în temeiul Legii nr.112/1995, autorii reclamantelor-apelanteau primit despăgubirile menționate mai sus, fără a exista vreun indiciu că reparația nu a fost considerată de beneficiari echitabilă la momentul respectiv.
Hotărârea pronunțată în aplicarea Legii nr.112/1995 dă naștere în patrimoniul apelantelor-reclamante unui drept de creanță, ce constituie un bun în sensul conturat de jurisprudența Curții Europene, însă acest bun nu face obiectul prezentei judecăți, fiind unul distinct de dreptul de proprietate cu privire la imobil și reclamantelor apelante de a dobândi restituirea acestuia în natură.
Pe de altă parte, intimații-pârâți persoane fizice beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material, iar prin Legea nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
În consecința acestor argumente, curtea consideră că a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile și, în consecință, reține legalitatea și temeinicia sentinței apelate, urmând ca, în temeiul art.296 Cod Proc.Civ. să respingă apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.299 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantele-reclamante și, ambele cudomiciliul alesîn B,- A, parter, sector 1,împotriva sentinței civile nr.719/22.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații pârâți, ambii domiciliați în B,-,.1, sector 1 și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,- sector 5, ca nefondat.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnored. AP, /7 ex.
Secția a V-a civilă - Jud.
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Ileana Ruxandra Dănăilă
