Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 23/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1291/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 23
Ședința publică din 12.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante --- și, împotriva deciziei civile nr. 193 din 6.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și Municipiul B prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
La apelul nominal se prezintă recurenta reclamantă ---, asistată de avocatul -, în baza delegației de substituire aflată la dosar, avocat care reprezintă și interesele recurentei reclamante, precum și avocatul - în calitate de reprezentant al intimaților pârâți, în baza împuternicirii avocațiale nr. 95108/2009, eliberată de Baroul București; lipsește reprezentantul intimatului pârât Municipiul B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul recurentelor depune la dosar, în conformitate cu dispozițiile încheierii de ședință anterioare, răspunsul primăriei, ca dovadă că notificarea nu a fost soluționată; depune, de asemenea, un exemplar al acestui înscris, care se comunică apărătorului intimaților.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentelor reclamante --- și solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, modificarea în parte a deciziei recurate, cu privire la apelul persoanelor fizice în ceea ce privește revendicarea, în sensul menținerii sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 2
Susține că soluția tribunalului este greșită, deoarece reclamantele nu aveau obligația să se adreseze cu notificare către chiriași, ci către primărie, lucru pe care l-au și îndeplinit la data de 17.07.1996, iar primăria nu a soluționat această cerere nici până în prezent. Intimații au cumpărat imobilul în litigiu în decembrie 1996, fără a verifica la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 dacă s-a înregistrat cerere de restituire a bunului respectiv.
Arată că reclamantele au făcut atât dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, cât și dovada succesiunii de pe urma acestora, astfel că au un titlu care nu a fost anulat, împrejurare față de care prima instanță a admis în mod corect acțiunea în revendicare de față.
Invocă, în susținerea cererii, și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și constanta practică a Curții Europene.
Arată că nu solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimaților pârâți și solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Susține că Tribunalul Bucureștia pronunțat o hotărâre corectă, prin care se asigură un echilibru între părți, luând în considerare toate probele administrate în cauză.
Arată că pârâții au făcut diligențe la momentul cumpărării imobilului, 23.12.1996 și li s-a comunicat că nu există vreun motiv care i-ar împiedica să-l achiziționeze, astfel că au respectat prevederile Legii nr. 112/1995.
De asemenea, prin soluția pronunțată de Tribunalul Bucureștis -a avut în vedere și stabilitatea circuitului juridic al imobilelor, pârâții fiind cei care se află în posesia bunului aflat în litigiu.
Arată, la rândul său, că nu solicită obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
În replică, avocatul recurentelor precizează că posesia nu este relevantă, atâta vreme cât titlurile părților provin de la autori diferiți.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B, la data de 06.07.2006, sub nr-, reclamanții, i-au chemat în judecată pe pârâții, și MUNICIPIUL B, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2, să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul din B,-, sector 2, compus din 3 camere și dependințe, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 9256/27.11.2006 a Judecătoriei Sectorului 2 B, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea reclamanților, ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 744/A/31.05.2007 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, a fost admis apelul reclamanților și desființată sentința apelată, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la Judecătoria sectorului 2
Ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceasta a fost înregistrată, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B, la data de 06.11.2007, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 1921/29.02.2008, Judecătoria sectorului 2 Baa dmis acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții, și MUNICIPIUL B, prin Primarul General, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2357/23.12.1996, încheiat cu pârâții și; a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parterul imobilului din B,-, sector 2, în suprafață utilă de 38,04. cumpărat în baza contractului nr. 2357/23.12.1996, compus din cameră, hol, oficiu în exclusivitate, vestibul cotă indiviză de familia, cota indiviză de 57,64% din părțile de folosință comună ale imobilului și 46,11. teren situat sub construcție și a luat act că reclamanții nu au solicitat plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 193/A/30.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul B, prin Primarul General; a admis apelul declarat de apelanții pârâți și; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea în revendicare; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile; a obligat intimații pârâți la plata sumei de 1.000 lei către apelanții pârâți, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat la parterul imobilului din B,-, sector 2, apelantul considerând că acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Este adevărat că, potrivit Legii 10/2001, așa cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea 247/2005, nu se mai face deosebirea între imobilele preluate cu titlu sau fără titlul, în proprietatea statului, dar, potrivit art.6 pct.3 din Legea 213/1998, este de competența instanțelor judecătorești să stabilească valabilitatea titlului statului, text de lege ce nu a fost abrogat, astfel că, în mod corect, instanța de fond s-a pronunțat pe acest capăt de cerere.
Cu privire la apelul declarat de către apelanții pârâți, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă atacată, s-a dispus obligarea apelanților pârâți de a lăsa reclamanților intimați în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din B,-, sector 2.
Instanța de fond a considerat că buna-credință a cumpărătorului nu prezintă relevanță în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, opinie care nu este împărtășită de către instanța de apel.
Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al apelanților pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr.2357/23.12.1996 nu a fost desființat, că, la data încheierii acestui contract, intimații reclamanți, nu i-au notificat pe foștii chiriași cu privire la intenția acestora de a solicita restituirea în natură a imobilului; că intimații reclamanți au solicitat Primăriei Municipiului B relații despre imobil, după ce apelanții pârâți, persoane fizice, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea condițiilor impuse de art.9 din Legea 112/1995.
Tribunalul a considerat că, potrivit art.46 din Legea 10/2001, lege specială care reglementează situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, în perioada martie 1945 - decembrie 1989, actul de înstrăinare al imobilului revendicat este valabil, în baza prevederilor legii speciale, dacă acesta a fost încheiat cu bună-credință.
Chiar dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, potrivit disp.art.6 din Legea 213/1998, critica privind valabilitatea titlului statului întemeiată, Legea 10/2001 așa cum a fost modificată și completată prin Legea 247/2005, are caracterul unei legi speciale derogatorii de la dreptul comun instituit de art.480, 481 din Cod civil.
De altfel, reclamanții intimați, prin cererea introductivă, au precizat, ca temei de drept, și Legea 10/2001,urmând ca, la compararea titlurilor de proprietate, să fie avute în vedere și dispozițiile acesteia.
Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al intimaților reclamanți asupra imobilului provine de la adevăratul proprietar, dar acești au pierdut posesia bunului, prin preluarea în mod abuziv, a imobilului, prin Decretul 92/1950.
Titlul de proprietate al apelanților pârâți persoane fizice îl constituie contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, aceștia având și posesia bunului.
În cadrul acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor care provin de la autori diferiți, tribunalul va avea în vedere asigurarea circuitului juridic civil, împrejurarea că apelanții pârâți se află efectiv în posesia bunului, pe care l-au dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, deci a unui act juridic cu titlul oneros, că, la data încheierii acestuia, titlului statului nu fusese desființat, existând aparența dreptului de proprietate, și, cel puțin din punctul de vedere al cumpărătorilor, a existat o eroare invincibilă, acești fiind de bună-credință la încheierea actului.
Legea 10/200 prevede obligarea restituirii în natură a bunurilor ieșite din patrimoniul unei persoane, ca urmare a privării abuzive de proprietate, iar, în caz de imposibilitate de a fi restituite în natură, din cauza vânzării bunului unui terț de bună - credință, legea acordă despăgubire la valoarea comercială a bunului, la momentul acordării (titlul I secțiunea I, art.l, 16 și 43 din lege).
Tribunalul a mai reținut că reclamanții intimați au uzat de procedura prevăzută de Legea 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, considerat a fi preluat fără titlul valabil, și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Prin hotărârile CEDO se statuează dreptul statelor de a emite legi care să reglementeze situația exproprierilor. De asemenea, în hotărârile CEDO, se menționează faptul că Legea 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea 247/2005,s-a instituit, de către Guvernul României, o reglementare globală a problemei imobilelor naționalizate, tinzând spre echilibrul dintre cerințele reparației și ale siguranței raporturilor juridice.
Tribunalul a considerat că art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO nu îngrădește dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru folosința bunurilor.
S-a apreciat că, în prezenta cauză, intimații reclamanți au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor art.18 lit. d din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea 247/2005.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții --- și, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr.193 A din 30.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul respingerii apelului formulat de apelanții - pârâți și, cu consecința menținerii sentinței civile nr.1921/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul declarat de către apelanții - pârâți și, invocând prevederile art.46 din Legea nr.10/2001, care consacră legislativ principiulerror communis facit jus,dar principiul aparenței în drept este aplicabil doar dacă ambele părți cred că încheie un act valabil.
În același sens, buna - credință a dobânditorului trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia, fiind de notorietate, la vremea respectivă, faptul că statul vindea cu rea-credință imobilele naționalizate, deși existau solicitări de restituire din partea proprietarilor deposedați abuziv.
Or, în cauza dedusă judecății, recurenții apreciază că apelanții - pârâți nu se află într-o eroare cu caracter invincibil, întrucât aceștia au ignorat demersurile efectuate de ei, odată cu apariția Legii nr.112/1995, și anume notificarea nr.1277/17.07.1996, formulată cu cinci luni înainte ca pârâții să cumpere imobilul ce face obiectul litigiului.
Astfel, faptul că actul de vânzare - cumpărare al pârâților nu a fost desființat, nu semnifică faptul că aceștia au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în litigiu, neputându-se concepe situația în care, asupra unui bun, există doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății comune pe cote-părți, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Tot astfel, Legea nr.10/2001 nu a instituit nicio cauză legală de preferabilitate a titlului chiriașului cumpărător, dispozițiile art.50 (46) din acest act normativ vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, recurenții au arătat că această acțiune este perfect admisibilă, pentru că, în sens contrar, ar fi lipsiți de beneficiul de a parcurge etapele unui proces echitabil, iar Legea nr.10/2001 stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun, în raporturile generate cu privire la imobilele ce fac obiectul legii, numai între stat și persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă, neinterzicând valorificarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare între particulari, ipoteză în care devin incidente dispozițiile dreptului comun în materie.
Intimații - pârâți și au formulat întâmpinare, în termenul legal prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei civile nr.193 A din 06.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
În motivarea întâmpinării, intimații au arătat că, în mod corect și legal, instanța de apel a valorificat dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001 și a apreciat că dispozițiile legii speciale au prioritate în raport de legea generală, contractul de vânzare - cumpărare nr.2357/23.12.1996 fiind valabil, în baza dispozițiilor legii speciale, și fiind încheiat cu bună-credință.
Astfel, la data încheierii acestui contract, nu exista nicio pretenție din partea recurenților asupra imobilului în litigiu, nu exista nicio acțiune în revendicarea bunului imobil, fișa întocmită de SC "" SA, la vânzarea imobilului, precizând că nu există nicio notificare, iar, la punctul 9, specificând expres că imobilul nu este în proces de revendicare și poate fi cumpărat.
În același sens, recurenții au arătat că, în mod corect, s-a reținut că sunt efectiv în posesia bunului pe care l-au dobândit și, în favoarea lor, operează o prezumție simplă de proprietate, care oferă poziția unuibeatus possidendi,astfel încât devine incident principiulin pari causa, melior est causa possidentis,ignorarea principiului bunei - credințe echivalând, de asemenea, cu încălcarea principiului securității circuitului civil.
Pe parcursul procesului, recurentul a decedat, fiind depus la dosar certificatul de deces nr.1849/15.05.2009 și certificatul de nr.10/26.06.2009, emis de și Asociații, prin care s-a stabilit că îi revine întreaga succesiune lui, în calitate de fiică, aceasta fiind introdusă în cauză, în temeiul art.243 pct.1 Cod procedură civilă.
În etapa procesuală a recursului, s-au depus de către recurenți înscrisuri privind stadiul soluționării notificărilor nr. 1378/20.07.2001 și nr. 1377/20.07.2001, având ca obiect imobilul situat în B,-, sector 2.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și a dispozițiilor legale interne și internaționale relevante în această materie, și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de apel, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o privare de proprietate a foștilor proprietari, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate pentru privarea suferită.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un "bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cereri de chemare în judecată, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra contestațiilor ce au ca obiect drepturi și obligații cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, știut fiind că acest instrument apără drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii ).uza Artico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980).
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține, în acord cu instanțele anterioare, că instanțele judecătorești, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere în revendicare, prin care reclamanții invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă, de către statul comunist, imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului - Decretul nr. 92/1950 și această cerere nu este neîntemeiată sau lipsită de interes.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
Astfel, în opinia Curții, o constatare a nevalabilității titlului statului constituie o recunoaștere pe cale judiciară a nulității actului juridic de preluare a bunului din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului.
Or, nu se poate nega că simpla existență a unui act juridic, cu atât mai mult atunci când acesta este emis de o autoritatea publică, prin care se indică un anumit bun ca fiind în patrimoniului altui subiect de drept, aduce atingere dreptului de proprietate care ar aparține reclamantului, constituind prin sine însăși o contestare a dreptului său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate garantează titularului posibilitatea de a exercita toate atributele sale în putere proprie și în interes propriu, conferindu-i astfel legitimitate pentru înlăturarea oricăror acte care contravin acestui interes.
Pe de altă parte, chiar dacă, sub aspectul consacrării juridice, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu există nicio diferență de regim juridic între situația imobilelor preluate cu titlu valabil și a celor preluate fără titlu valabil, această distincție nu este lipsită de alte efecte juridice, dintre care cel mai important va fi relevat chiar în analiza prezentei cauze.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantului, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare trebuie să se realizeze și prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr. 2357/23.12.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de intimați și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat, chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu:cauza,paragraf 38;cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafele 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, recurentele reclamante dețin cel puțin o "valoare patrimonială", relevantă pentru a atrage protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, echivalentă cu un bun actual, în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților, ce nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat, mai ales, în condițiile în care aceștia au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificările nr. 1378/20.07.2001 și nr. 1377/20.07.2001, având ca obiect imobilul situat în B,-, sector 2, care nu a fost soluționate până în prezent.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularilor dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară ).uza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor, argument reținut și de instanța de apel.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții ).uza Păduraru, paragraf 92).
Curtea Europeană, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa, în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale ).uzaPăduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 ).uzacontra României).
Prin urmare, în concursul dintre recurentele reclamante și intimații pârâți și, Curtea observă că recurentele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamante, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, intimații-pârâți și, deținători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, necontestat în termenul impus de fostul art. 46 din Legea nr. 10/2001, dispun, la rândul lor, de un "bun actual", în sensul Convenției.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște dreptul recurentelor reclamante de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut, de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de aceștia și recunoscută cu efecte juridice de către instanța de apel, nu are, în opinia instanței de recurs, nicio relevanță juridică în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata că semnificația "bunului" pe care îl au recurentele impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarilor, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea tribunalului, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașilor cumpărători de bună-credință, cărora nu li s-au anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăraților titulari, respectiv a reclamantelor, și care a împiedicat redobândirea posesiei asupra bunului imobil de către acestea.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii ).uza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă ).uzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - )nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - si, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 7 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit înca nicio despăgubire si nu au nicio garanție ca vor obține una în viitorul imediat, această concluzie putând fi transpusă și în cauza dedusă judecății, în care reclamanții inițiali, deși au formulat, în temeiul legii speciale, notificările nr. 1378 și 1379/20.07.2001, acestea nu au fost soluționate până în prezent și nu există nicio certitudine că vor primi despăgubiri proporționale, într-un termen rezonabil.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriașii cumpărători și, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care intimații ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul lor, în judecarea cererii în revendicare, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâților-cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.
Convingerea intimaților, cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora putea constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute, pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și poate constitui un argument esențial pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauza Raicu contra României), însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție legală de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din principiul subsidiarității deja evocat (a se vedea în acest sens, cauza Tudor și Tudor contra României, hotărârea din 24 martie 2009 - referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocată de chiriașul cumpărător, în care Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. Analizând doctrina și jurisprudența internă în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil).
Trebuie menționat, în acest context, că instanța de contencios european a avut în vedere, implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între cauzaTudor și Tudorșiși Pinc contra Cehia, hotărârea definitivă din 5 martie 2003, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui "bun", în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional ( a se vedea și cauzele și alții Bulgariei sau Kalinova Bulgariei).
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns atât motivelor de recurs invocate de recurente, privind nelegalitatea parțială a deciziei civile nr. 193A/6.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, cât și apărărilor expuse de către intimații - pârâți și, din perspectiva preferabilității titlurilor exhibate de părți, care, astfel cum s-a motivat, în considerentele prezentei decizii, nu se mai întemeiază pe criteriile jurisprudențiale clasice ale comparării de titluri, ci pe identificarea existenței unor "bunuri actuale" - ca noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană - în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și pe analiza justificării acestei ingerințe, și, nu mai puțin, pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1Cod procedură civilă, constatând că este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenții reclamanți și, și continuat de recurentele și, în calitate de succesoare legală a recurentului, împotriva deciziei civile nr.193/A/6.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, și; va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de apelanții pârâți și împotriva sentinței civile nr. 1921/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B, menținând celelalte dispoziții ale deciziei civile nr.193/A/6.02.2009, cu privire la apelul declarat de apelantul Municipiul
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții reclamanți și, și continuat de recurentele și, în calitate de succesoare legală a recurentului, împotriva deciziei civile nr.193/A/6.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, și.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Respinge apelul declarat de apelanții pârâți și împotriva sentinței civile nr. 1921/29.02.2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 2
Menține celelalte dispoziții ale deciziei civile nr. 193/A/6.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, cu privire la apelul declarat de apelantul Municipiul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
Tehnored./CS
2 ex/15.03.2010
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 2 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
